Decizia civilă nr. 3790/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3790/R/2013
Ședința publică din data de 01 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SNTFM "C. M. "; SA împotriva sentinței civile nr. 2019 din 15 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Sălaj privind și pe reclamantul S. L. D. R. V. Z., având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantului intimat și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea constată că reclamantul intimat a depus la dosar note scrise.
De asemenea se constată că atât pârât recurentă prin memoriul cuprinzând motivele de recurs, cât și reclamantul intimat prin întâmpinare și note scrise au solicitat judecarea cauzei în temeiul prev. art.242 alin. 2 C.pr.civ.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată recursul în stare de judecată, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2019 din_ a Tribunalului Sălaj au fost respinge excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile, excepții invocate de parata.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul S. L. D. R. DE V. - în numele membrilor de sindicat: M. V., S. N., M. N., V. V.
, N. F., M. I., C. N., O. M., P. D., J. C., C. M. în
contradictoriu cu pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA B. și în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamanților diferențele de salariu rezultate dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 de lei și sumele efectiv primite pentru perioada_ -_, precum și actualizarea acestor sume în funcție de rata inflației; ajutorul material de Crăciun pentru anul 2009, salariul suplimentar pentru anul 2010 și ajutoarele și primele de Crăciun, Paste și Ziua F. ului aferente anului 2010, în funcție de perioada efectiv lucrata, actualizate în funcție de rata inflației.
A fost respinsă ca nefondata cererea privind obligarea la calculul dobânzii legale asupra tuturor acestor sume. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de
1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele
:
Analizând prioritar excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art. 137 C.proc.civ., instanța a reținut că aceasta este nefondată, întrucât obiectul acțiunii îl constituie plata unor diferențe salariale, iar în aprecierea naturii pretențiilor, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, conform cărora sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă. Ca atare, devin incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. (c) din Codul muncii cu privire la termenul de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. (e) este aplicabil numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
Excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile a fost respinsă deoarece o astfel de procedură prealabilă îngrădește liberul acces la justiție al justițiabililor fiind astfel încălcate prevederile art.21 din Constituție și ale art.6 alin.(2) din Legea nr.304/2004.
A fost respinsă și excepția inadmisibilității motivată pe faptul că părțile semnatare ale CCM au convenit ca drepturile solicitate să nu fie acordate în anul 2010 și nu există o hotărâre a Consiliului de Administrație privind acordarea acestor drepturi. Suspendarea acordării drepturilor nu este echivalentă cu renunțarea la drept, care trebuie să fie expresă, iar suspendarea fără termen a unui drept salarial este inadmisibilă deoarece conform art.38 din Codul muncii, salariații nu pot renunța la drepturile care le sunt recunoscute prin lege.
Pârâta nu poate să-și invoce propria culpă pentru faptul că nu există o hotărâre a Consiliului de Administrație pentru acordarea drepturilor solicitate atâta timp cât obligația plății acestor drepturi era prevăzută în CCM.
Pe fond, instanța a reținut că reclamanții au fost salariații pârâtei în perioada pentru care au formulat pretenții. La calculul salariului de bază lunar cuvenit s-a avut în vedere clasa 1 de salarizare din Anexa la CCM la nivel de unitate, care în perioada _
-_ la nivelul pârâtei a fost stabilit la suma de 570 lei brut, iar prin actul adițional din_ nivelul clasei 1 de salarizare a fost de 600 lei brut, pentru perioada_ -_ .
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta și că acest contract colectiv de muncă la nivel de ramură este aplicabil și în cazul pârâtelor ce funcționează în domeniul transporturi conform art. 3 din același CCM, însă pârâtele nu au avut în vedere la calculul și plata drepturilor salariale aceste prevederi din CCM la nivel superior, angajatorul aplicând doar CCM la nivel de unitate.
Potrivit art. 236 Codul muncii contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților. De asemenea, un contract colectiv de muncă la nivel superior produce efecte juridice și în cazul în care contractul colectiv de muncă la nivel inferior, conține dispoziții mai puțin favorabile salariaților și potrivit art. 241 lit. c Codul muncii, în forma în vigoare anterioară adoptării Legii nr. 40/2011 și aplicabilă în cauză pentru o perioadă din pretențiile deduse judecății,
respectiv_ -_, clauzele unui contract colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aserțiunea pârâtei în sensul că reclamanții nu-și pot invoca propria culpă întrucât au semnat actele adiționale la contractele individuale de muncă, iar prin sindicat au negociat CCM la nivel de unitate, tribunalul nu a găsit-o întemeiată pentru că legea instituie expres în sarcina angajatorilor obligația de a respecta prevederile unui CCM legal încheiat, caz în care în mod evident nu poate fi mutată culpa înspre salariați.
Nici apărarea pârâtei în sensul că obligația legală de a aplica dispozițiile CCM la nivel superior, incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există CCM, nu a fost primită, prevederile art. 241 lit. c Codul muncii fiind neechivoce în ce privește efectele contractelor colective la nivel de ramură, fără a fi condiționate efectele acestor contracte de existența ori inexistența unor contracte colective la nivel de unitate. Ca urmare, tribunalul a admis primul petit, statuând ca aceste sume să fie actualizate cu indicele de inflație de la scadență la data plății efective pentru a se asigura o despăgubire integrală a salariaților ca urmare a neexecutării prevederilor CCM la nivel de ramură.
În conformitate cu dispozițiile art. 30 din CCM la nivel de grup de unități pe anii 2009-2010 pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. D. veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Prin noțiunea de "venituri"; se înțelege profitul societății sau plusul de valoare care depășește cheltuielile societății. Pârâta nu se poate apăra, că nu a obținut, pentru că în urma activității ce a desfășurat-o a obținut venituri. În acest text din CCM, se arată modalitatea constituirii fondului de plată a salariului suplimentar, dar din ansamblul articolului, nu rezultă că această plată este condiționată de existența profitului, astfel că apărarea pârâtei, în sensul că nu dispune de fondurile necesare achitării drepturilor solicitate, nu pot fi avute în vedere, întrucât o asemenea împrejurare nu o exonerează de obligația stabilită în sarcina sa prin contractele colective de munca, contracte care dau naștere la drepturi și obligații în sarcina părților care le-au semnat, deci inclusiv în sarcina pârâtei, care are obligația să asigure fondurile necesare pentru respectare tuturor obligațiilor asumate și stabilite în sarcina lor.
CCM valabil pe anii 2009-2010 prevede la art. 30 alin. 3 că la nivel de unitate al 13-lea salar, care este același cu noțiunea de salar suplimentar așa cum rezultă din prevederile art. 30 din CCM, se stabilesc în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat de către comisia prioritară din unitatea respectivă.
Plata acestor drepturi se cuvine condiționat de neaplicarea vreunei sancțiuni salariatului așa cum rezultă din criteriile de condiționare, doar angajaților pentru munca prestată ireproșabil în cursul anului calendaristic.
Potrivit art. 64 din CCM pentru anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, cu ocazia Zilei Ceferiștilor și a sărbătorilor de Paști și Crăciun, se acordă salariaților câte un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I se salarizare.
Pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a plăti aceste sume de bani angajaților, iar apărările pârâtei nu pot fi reținute, având în vedere forța obligatorie a clauzelor unui contract legal încheiat.
Aceste sume vor fi actualizate cu indicele de inflație de la scadență la data plății efective pentru a se asigura o despăgubire integrală a salariaților ca urmare a
neexecutării, chiar la momentul plății drepturilor salariale, a prevederilor CCM la nivel de ramură aplicabil și obligatoriu pentru pârâta angajatoare.
Instanța a considerat că prin aplicarea indicelui de inflație a fost reparat prejudiciul cauzat salariaților în sensul prevederilor art.166 alin.(4) din Codul muncii și în consecință s-a respins ca nefondată cererea acestora privind calcularea și a dobânzii legale asupra sumelor acordate.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă instanța a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând în temeiul art. 2821, art. 3041și 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. să se rețină cauza spre judecare și pe fondul cauzei să se respingă acțiunea ca neîntemeiată.
În motivare arată că instanța de fond în mod greșit a considerat aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii republicat.
Organizația sindicală a solicită recalcularea salariilor prin aplicarea tardivă a unei clauze prevăzute de art. 41 din CCM la nivel de Ramură T. uri, cu încălcarea termenului prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. «e» din Codul Muncii.
De asemenea, ajutoarele de Paște, Crăciun și Ziua F. ului sunt incluse în capitolul VI din CCM referitor la protecția salariatului și nu la salarizare (capitolul II).
Față de dispozițiile art. 159, alin. 2, coroborate cu prevederile art. 166 alin. 12 din Codul Muncii republicat, întrucât salariul se plătește lunar în bani pentru activitatea prestată de angajat în temeiul contractului individual de muncă, iar ajutoarele materiale prevăzute de art. 64 din CCM, precum și salariul suplimentar nu se achită pentru activitatea prestată în baza contractului individual de muncă și nici nu au caracter lunar, ci anual, este evident că nu pot fi considerate un adaos al salariului de bază și cu atât mai puțin drept salarial.
Acordarea acestora este condiționată de conduita reclamanților și de existența unei hotărâri a Consiliului de Administrație, or salariul nu este supus nici unei condiții de acest gen.
Această interpretare reiese și din prevederile art. 229, alin. 1 Codul muncii
"Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurs din raporturile de muncă";.
Dreptul salarial este dat de măsura prestației muncii și se plătește numai cu respectarea singurei condiții, de a fi fost prestată munca și nu în baza altor criterii ce pot fi: sociale, organizatorice, pentru maximizarea profitului sau pentru cointeresarea materială/disciplinară a salariaților. Deci, drepturile bănești pretinse de reclamanți nu au caracter salarial.
Legiuitorul pentru a nu destabiliza financiar angajatorul, a prevăzut ca întinderea drepturilor prevăzute în CCM să poată fi solicitate într-un domeniu mai scurt de prescripție, și anume de 6 luni. A interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 283(1) lit. e - actual 268 din Codul muncii - sunt golite de conținut și inaplicabile.
Instanța de fond a admis acțiunea organizației sindicale fără a avea în vedere dispozițiile alin 2 art.28 Legea 62/2011: organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiuni în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora și nu a unui tabel nominal întocmit chiar de către sindicat.
Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, subliniază că contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, or obligația sesizării comisiei mixte patronat
- sindicate, ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, este
prevăzută atât în CCM la nivel de unitate (art. 107), cât și în CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006/2008, valabil până în anul 2010 (art. 117).
Pe fondul cauzei, cu privire la ajutoarele materiale de Paste și Ziua F. ului pe anul 2010 și Crăciun 2009-2010, se arată că în ce privește ajutorul material de Crăciun pentru anul 2009, părțile au convenit în CCM la nivel de unitate ca prevederile art. 64, alin. 1 și 2 să nu se aplice.
Pentru anul 2010 prin actul adițional înregistrat la Agenția N. Pentru Prestații Sociale - Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului B. cu nr. 1713/_, părțile au prelungit și modificat CCM 2009/2010, precizând că ajutoarele material menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010.
În conformitate cu prevederilor art. 977 cod civil interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar contractul colectiv de muncă,
indiferent de nivelul la care este încheiat are forța unei legi între părțile contractante.
Acordarea acestor ajutoare erau condiționate de conduita reclamanților, dar și de existența unei hotărâri a Consiliului de Administrație, reprezentând în fapt doar ajutoare financiare condiționate de posibilitățile angajatorului: "din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare-recalificare a personalului…"; conform art. 20 din CCM.
Cât privește salariul suplimentar pentru anii 2009 - 2010, de asemenea, prin actul adițional nr. 1713/_, părțile au precizat că nu se acordă pentru anul 2010, fiind evident caracterul facultativ al acestuia, față de utilizarea termenului "poate";în cuprinsul art. 30 din CCM la nivel de unitate, una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv fiind obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Prin prevederile O.U.G. nr. 81/1997, s-au stabilit condițiile care reglementează plata premiilor anuale, a celui de-al 13 salariu.
Raportat la diferențe salariale, arată că Tribunalul Brașov prin sentința civilă nr. 625/M/_, a constatat definitiv și irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la CCM pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei.
S. nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada în litigiu, neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei. Neexistând grila cu coeficienții de ierarhizare, se aplică salariul negociat în contractele individuale de muncă.
În CCM Unic la nivel de Ramură T. uri se prevede existență unor coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că cererea
reclamanților este cel puțin bizară atâta timp cât aplicând prevederile CCM încheiat la nivel de ramură ar însemna ca salariații din cadrul pârâtei să aibă venituri mult mai mici, neputând să se ceară aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți făcând abstracție de celelalte clauze.
Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de Ramură T. uri, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul C. M. să fie de 1.400 lei, coeficientul maxim de ierarhizare fiind 2 și se aplică doar pentru funcții ce presupun studii superioare.
Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea 130/1996, în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective, ceea ce în cauză nu s-a făcut.
Prin art. 37 Codul Muncii, se dispune că "drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă";, iar atâta timp cât pentru perioada 2009-2010, a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei pentru fiecare salariat este evidentă lipsa de temei a cererii de chemare în judecată.
Veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, încât exercițiile financiare au fost în pierdere.
C. M. este o societate cu capital de stat sub autoritatea M. ui T. urilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008. În aplicarea acestor prevederi, pârâtei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG 28/2010 și HG 311/2010.
Prin legea 329/2009 s-au reglementat "măsuri privind disciplina financiar- bugetară la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrativ teritoriale au calitatea de acționar unic ori majoritar, precum și al filialelor acestora";. Potrivit art. 27 "anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politică salarială ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar, precum și ale filialelor acestora, denumite în continuare operatori economici";, iar potrivit art. 30
"contractele colective de muncă se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete";.
Față de cele arătate este evident că C. M. a calculat și a plătit în mod corect drepturile salariaților, respectând fondul de salarii aferent personalului angajat, fond stabilit prin bugetele aprobate prin hotărâri de guvern.
Prin întâmpinare, reclamantul S. L. D. R. DE V. Z.
în numele membrilor săi, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, reiterând aspectele arătate prin cererea introductivă de instanță și cele menționate în considerentele sentinței atacate, cu sublinierea în plus că tabelele anexate cererii de chemare în judecată conțin numele, prenumele, funcția, CNP și semnătura membrilor de sindicat.
Prin notele scrise depuse la dosarul de recurs la data de 9 septembrie 2013,
recurenta a invocat excepția autorității de lucru judecat în ce-i privește pe reclamanții C.
N., O. M. și M. I., în raport de pretențiile privind plata ajutorului material de Crăciun și de soluția pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Sălaj.
Ca răspuns la această excepție, intimatul a arătat că este necesară
identificarea cu CNP a reclamanților din acel dosar, în condițiile în care este posibilă o coincidență de nume, neopunându-se la admiterea excepției în condițiile în care se verifică în acest mod temeinicia acesteia.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
În analizarea excepției autorității de lucru judecat, s-a verificat cuprinsul dosarului civil nr._ * al Tribunalului C., din care s-a disjuns cererea formulată de reclamanții O. M. și C. N. și a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj sub numărul_, și s-a constatat că într-adevăr, coincid codurile numerice personale ale reclamanților O. M. și C. N. din acel dosar cu cele ale reclamanților din prezenta cauză, sens în care, văzând și poziția procesuală a intimaților reclamanți exprimată în raport de notele scrise depuse de recurentă, urmează a fi admis recursul și a se modifica în parte sentința, prin admiterea în aceste limite a excepției invocate, anume, a autorității de lucru judecat în raport de petitul privind obligarea pârâtei la plata ajutorului material de Crăciun aferent anului 2009, în favoarea membrilor de sindicat C. N., O. M. . Se constată că excepția este nefondat în ce-l privește pe reclamantul M. I., codul numeric personal al reclamantului din dosarul în raport de care se invocă excepția fiind diferit de cel din prezenta cauză.
Nefondate sunt motivele de recurs dezvoltate asupra modului de soluționare a excepțiilor formulate la fond, respectiv cea a prescripției dreptului la acțiune în raport de
dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. «e» din Codul Muncii, cea a lipsei calității de reprezentant a sindicatului și cea a inadmisibilității acțiunii în raport de neparcurgerea procedurii prealabile în fața comisiei mixte reglementate de art. 107 din CCM la nivel de unitate, respectiv art. 117 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006/2008.
Astfel, se constată că în mod temeinic a reținut prima instanță aplicabilitatea dispozițiilor art. 268 lit. c) din Codul muncii la data pronunțării sentinței (art. 283 anterior republicării, la data scadenței drepturilor) anume, cel de 3 ani.
Curtea reține că aceste drepturi (la diferențele salariale, la ajutorul material de Crăciun, Paste și Ziua F. ului) se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Primele și ajutoarele materiale solicitate și prevăzute de contractul colectiv de muncă constituie tocmai astfel de alt adaosuri, lucru pe care angajatorul îl cunoaște și îl aplică de altfel prin calcularea tuturor contribuțiilor datorate la stat și în raport de aceasta. Faptul că aceste drepturi au fost stipulate într-un capitol distinct al contractului colectiv de muncă, cel privitor la protecția socială, iar nu în cel destinat salarizării, nu semnifică scoaterea dreptului de sub incidența art. 155 Codul muncii, dată fiind calitatea de normă imperativă a acestui text de lege, astfel încât părțile nu pot reduce sfera de acoperire a sintagmei
"componente ale salariului"; prin contractele pe care le încheie. D. colo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață.
Or, potrivit art. 166 alin. 1 și art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii (varianta dinaintea republicării), termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 283 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 283 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu
caracter imperativ (art. 164, 165 Codul muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Plata lunară a salariului este de natura, iar nu de esența acestuia, încât faptul achitării anuale, iar nu lunare, a acestor adaosuri nu are consecințe asupra determinării caracterului salarial al acestora.
De asemenea, caracterul condițional, în funcție de conduita reclamanților, al acestor drepturi, nu implică în speță caracterizarea lor ca fiind drepturi de altă natură decât salarială, în condițiile în care și unele sporuri, cum este de pildă cel de merit, au caracter condițional, sau cel de vechime, fără a se pune problema excluderii acestora din categoria drepturilor salariale.
Raportat la excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea reține că textul contractual invocat nu stipulează ca un fine de neprimire neurmarea acestei proceduri, dar chiar și în situația în care ar fi făcut-o, ar fi devenit aplicabil textul constituțional care atașează un caracter facultativ jurisdicțiilor administrative. Or, în mod evident, prin dispozițiile art. 21 alin. 4 din Constituția României sunt vizate tocmai acest gen de proceduri prealabile, numite jurisdicții administrative, întrucât reprezintă "judecăți"; (statuări în drept, de la latinescul "juris dictio";, spunerea dreptului) făcute de alte organisme decât instanțele judecătorești, create pe cale administrativă. Dacă sunt facultative jurisdicțiile administrative în fața unor organisme care țin de administrația publică, trebuie acceptat că, cu atât mai mult, vor fi facultative, din perspectiva Constituției, jurisdicțiile desfășurate în fața comisiilor mixte patronat-sindicate, adică în fața unor organisme funcționale în cadrul administrației interne a unei societăți, rațiunea fiind aceeași, anume, salvgardarea accesului liber la instanțe.
Motivul de recurs întemeiat pe nedovedirea mandatului dat sindicatului de către membrii reprezentați în proces este în mod evident nefondat, fiind depus la dosar tabelul nominal (fila 6 dosar fond) în care membrii de sindicat au semnat, mandatând astfel expres sindicatul pentru promovarea litigiului.
Întemeiat este în schimb motivul de recurs formulat în raport de soluția dată la fond petitului privind obligarea pârâtei la plata diferențelor de salariu dintre sumele primite și cele rezultate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut de 700 lei.
Reclamanții-intimați se prevalează în cauză, iar tribunalul a admis acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă că reclamanții nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la
stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și respectiv, la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamanții nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/unitate.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul al salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/unitate. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamanții intimați nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din motivele de recurs formulate și nu a fost contestat de către reclamanți faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Concluzia este că negocierea la nivel de grup de unități/unitate a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/unitate, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamanții intimați, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Așa fiind, Curtea apreciază superfluă cercetarea celorlalte motive de recurs și a apărărilor aferente acestora, în raport de acest petit al acțiunii recursul conturându-se ca întemeiat pentru considerentele dezvoltate în cele ce preced.
Nefondate sunt însă motivele de recurs prin care se tinde la respingerea celorlalte petite ale acțiunii, respectiv cele vizând plata ajutorului material de Crăciun pentru anul 2009, a salariului suplimentar pentru anul 2010 și a ajutoarelor și primelor de Crăciun, Paște și Ziua F. ului aferente anului 2010, în funcție de perioada efectiv lucrată.
Motivul privitor la caracterul nedatorat al ajutoarelor materiale de Paști, Ziua F. ului și Crăciun și salariul suplimentar în raport de stipulațiile actului adițional nr. 1713/2010 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul pârâtei, sunt nepertinente, în condițiile în care reclamanții s-au întemeiat prin acțiune și pretențiile le-au fost admise în baza stipulațiilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, asupra cărora nu s-a revenit prin negocieri, pentru perioada supusă judecății.
Astfel, raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tind a se
interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Aspectele invocate de către recurente privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acestora în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamanților, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Se mai invocă prin recurs caracterul condițional al premierii pentru ziua feroviarului 2010, condiția constând în existența unei hotărâri a Consiliului de administrație în acest sens, ca și caracterul facultativ și condițional al salariului suplimentar 2010, textul clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate stipulând că se poate acorda acest drept, iar condiția fiind aceea a realizării unor venituri.
Același argument este valabil și în privința acestui motiv, în sensul că prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități nu sunt stipulate cu caracter condițional și facultativ aceste drepturi, ci ele îmbracă forma imperativă și necondițională:
"pentru muncă ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic … vor primi un salariu suplimentar…";, cu sublinierea că recurenta nu indică față de vreunul dintre reclamanți că ar fi fost sancționat disciplinar în perioada pentru care se solicită dreptul (art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2010);
"pentru ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de consiliul de administrație la nivelul clasei 1 de salarizare"; (art. 71 din același contract colectiv de muncă).
Curtea mai reține că aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot fi reținute ca justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale, asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Caracterul condițional al acestor drepturi nu este reflectat de textul contractual care le prevede, dimpotrivă, sunt statuate aceste drepturi sub o formă imperativă.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia acestui act normativ, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face
pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În mod evident, dispozițiile Legii nr. 329/2009 nu pot fi aplicate retroactiv unor contracte colective de muncă intrate în vigoare anterior adoptării acestui act normativ.
Cât privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile O.U.G. nr. 81/1997, se constată de către Curte că prin Legea nr. 135/1998 de aprobare a acestei ordonanțe de urgență, s-a modificat titlul acesteia în "Ordonanța de urgență pentru reglementarea plății premiilor anuale pe anul 1997 sau a altor sume de aceasta natura, suportate din fondul de salarii, care, de regula, se acorda la finele anului";, fiind astfel evidentă că este improprie invocarea acestui act normativ pentru anii 2009-2010, pentru care au fost acordate drepturile litigioase.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041C.proc.civ., va fi admis recursul în limitele arătate, cu modificarea sentinței, ca o consecință, inclusiv sub raportul cuantumului cheltuielilor de judecată aferente fondului, datorate reclamanților, care va fi redus, proporțional cu măsura în care a fost admis recursul, la 1000 lei, potrivit prevederilor art. 274 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta S. N. | DE T. F. DE M. "C. | |
M. | "; SA împotriva sentinței civile nr. 2019 din _ | a Tribunalului Sălaj pronunțată |
în dosarul nr._, pe care o modifică în parte în sensul că respinge în tot petitul privind obligarea pârâtei la plata diferențelor de salariu dintre sumele primite și cele rezultate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut de 700 lei.
Respinge petitul privind obligarea pârâtei la plata ajutorului material de Crăciun aferent anului 2009, în favoarea membrilor de sindicat C. N., O. M., reținând incidența autorității de lucru judecat.
Obligă pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, aferente fondului.
menține restul dispozițiilor sentinței atacate, care nu contravin prezentei decizii.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 01 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||
I. T. | D. C. | G. | M. N. |
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. P. R. a M. lena
GREFIER,
A. B.
