Decizia civilă nr. 3839/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3839/R/2013
Ședința publică din data de 2 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. -C. B. JUDECĂTORI: I. -R. M.
C. M.
GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții M. C. D.
, M. M. și de către pârâta S. N. DE T. F. M. C. M. SA
- S. T. împotriva sentinței civile nr. 9046 din 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
P. edura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 5 septembrie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar din partea pârâtei intimate întâmpinare.
De asemenea, se constată că la data de 25 septembrie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus întâmpinare la recursul pârâtei, din partea reclamanților recurenți, iar la data de 1 octombrie 2010 au formulat o cerere de amânare în vederea comunicării întâmpinării formulată de pârâtă.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de amânare formulată de reclamanți, deoarece întâmpinarea formulată de pârâtă a fost depusă cu mai mult de 5 zile înaintea termenului de judecată, fiind asigurat astfel dreptul de apărare al reclamanților.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare, având în vedere că părțile au solicitat judecarea și în lipsă.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9046 din 27 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._
s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.
S-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanții M. C. D. și M. M. în contradictoriu cu pârâta S. N. DE T. F. DE M.
"C. M. "; SA.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, în funcție de perioada lucrată.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților ajutorul material aferent
"Zilei F. ului"; pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul
clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de Paști pentru anul 2010 și Crăciun pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
S-a respins, în rest, acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată, întrucât drepturile solicitate reprezintă o remunerație bănească pentru munca prestată de membrii de sindicat în numele cărora a fost formulată acțiunea, fiind prin urmare drepturi salariale cărora li se aplică termenul de prescripție de 3 ani reglementate de art. 268 lit.
Pe fond instanța a reținut, în esență, că drepturile la un salariu suplimentar, la prima de Paști, la prima de Ziua F. ului și la solicitate de reclamanți sunt prevăzute de contractele colective de muncă încheiate la nivel de ramură de transporturi și la nivel de grup de unități, din care au fost depuse extrase la dosarul cauzei.
Prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu se putea deroga de la acordarea drepturilor prevăzute în contractele încheiate la nivel superior, după cum prevede art. 238 alin. 2 din Codul muncii.
În consecință, constatând că membrii de sindicat în numele cărora a fost formulată acțiunea au fost îndreptățiți să primească sumele de bani indicate în cererea de chemare în judecată și că pârâta nu a făcut proba plății acestor sume de bani, instanța a admis acțiunea în privința acestora.
Instanța a constatat însă că acțiunea a fost neîntemeiată în privința pății drepturilor salariale calculate la salariul de bază minim brut de 700 lei.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 publicat în Monitorul oficial Partea V nr. 3/_, prevede la art. 41 alin. 3 lit. a, un salariu minim brut lunar de 700 de lei.Contractele colective de muncă încheiate la nivelurile inferioare, în speță, prevăd un nivel al acestui salariu mai mic decât cel de 700 de lei.
Cu toate acestea, analiza sistematică a clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de ramură de transporturi impune concluzia că, în speță, prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior nu sunt contrare prevederilor celui încheiat la nivel superior.
Deși contractul colectiv de muncă încheiat la un nivel superior prevede un cuantum al salariului de 700 de lei, tot el acordă posibilitatea să se deroge de la acest cuantum. În aceste condiții, prevederile contractelor încheiate la nivel inferior nu au fost contrare celui încheiat la nivel superior întrucât prevederile acestora au fost adoptate, printre altele și în temeiul articolul 9 din contractul colectiv de muncă la nivel superior care acordă posibilitatea părților de a negocia cuantumul salariului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții M. C. D. și
M. M. și pârâta S. N. DE T. F. M. C. M. SA - S. T.
.
Reclamanții M. C. D. și M. M.
au solicitat modificarea în parte sentinței și obligarea parâtei și la plata pentru perioada_ -_ a diferenței dintre drepturile salariale efectiv încasate și drepturile salariale de care ar fi trebuit să beneficieze pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avute și sporurile aferente, toate drepturile actualizate în raport cu rata inflației și dobânda legala până la data plații efective.
În motivarea recursului, reclamanții au arătat că în mod greșit prima instanța motivează că pârâta se regăsește în ipoteza prevăzuta de art. 9 alin.3 din CCM Unic la Nivel de Ramura T. uri, deoarece pârâta nu este o instituție bugetară finanțată de la bugetul de stat, ci o societate pe acțiuni, indiferent de structura acționariatului și nu se poate prevala de lipsa posibilităților financiare sau neîncadrarea în fondul de salarii pentru a nu acorda drepturile stipulate imperativ în contractele colective de munca aplicabile, iar nu supletiv, și aplicabile cu prioritate, potrivit art.8 din Legea nr. 130/1996 sub imperiul căreia au fost convenite, dacă conțin dispoziții mai favorabile
Diferențele la salariul de baza și sporurile aferente sunt datorate în aplicarea contractelor colective de ramura transporturi care le prevăd imperativ, necondiționat de posibilitățile de plata sau situația financiară a angajatorului.
În cauza este vorba de plata unor sume de natură salarială, creanțe privilegiate și pentru care angajatorul răspunde, în caz de absentă a lichidităților, cu tot patrimoniul, situație în care executarea este întotdeauna posibilă.
Conform Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010, art. 41, alin. 3 litera a, salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de_ și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora. Salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adausuri sau indemnizații incluse în acesta. Litera b a aceluiași articol 41 prevede ca părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca baza de la care pornesc negocieri/e valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulate la art. 41, pct. 3 litera a, pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, adică 700 lei și nu 570 lei pentru perioada_ -_, respectiv 600 lei pentru perioada_ -_, cât i-a acordat pârâta, iar stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art.41 (1) din prezentul contract colectiv de munca.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator.
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă sub sancțiunea neluării în seama drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramură.
Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri pe anii 2008-2010, constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.
În jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr.294/2007) s-a statuat că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate, ci și la nivel de ramură și la nivel național constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților din întreaga țară sau din unitățile care aparțin unei anumite ramuri a economiei. Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă încheiate la un nivel superior pentru negocierea clauzelor contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, în ceea ce privește drepturile minimale.
Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004, nr. 511/2006 și nr. 294/2007s-a statuat: "Reprezentativitatea de care se bucura organizațiile sindicale și patronale, datorită numărului de membri stabilit prin lege, le
îndreptățește pe acestea să negocieze și să încheie contractele colective de muncă la nivelurile respective, ale căror clauze, referitoare la drepturile minimale, să fie obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, indiferent dacă părțile acestora s-au asociat, respectiv afiliat ori nu, la organizațiile de la nivel superior. În sfârșit, Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare".
Reclamanții au mai susținut că prin Sentința civila nr.652/M/_ pronunțata de Tribunalul Brașov în dosarul nr._, rămasa irevocabila prin Decizia nr.2015/M/25.10.20l2 a Curții de Apel B., s-a constatat nulitatea Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, pe motiv că salariul minim de 570 lei prevăzut de clasa 1 de salarizare a fost negociat fără a respecta prevederile referitoare la salariul minim de 700 lei prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010, fapt ce conduce la incidența în cauza a dispozițiilor art.
238 alin.1 din Codul muncii, în reglementarea în vigoare la data formulării acțiunii în constatarea nulității.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._ a solicitat să se constate nulitatea absolută a art.41 alin.3 lit. a din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramură T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010 și în subsidiar excluderea sa și a filialelor sale din Anexa nr. 5 la CCM Unic la Nivel de Ramură T. uri. Cererea a fost respinsă și soluționată irevocabil prin Decizia civilă nr. 1211/_ pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._ .
Prima instanța nu a ținut cont de Decizia civilă nr. 1211/_ pronunțata de Curtea de Apel București în dosarul nr._, prin care s-a statuat în mod irevocabil că acest CCM este aplicabil și pârâtei, iar pe de altă parte de Decizia civilă nr.20l5/M/25.l0.2012 a Curții de Apel B., prin care s-a constatat în mod irevocabil nulitatea Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei.
Nici cu privire la faptul că Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.511/2006 și nr.294/2007, definitive și general obligatorii, sunt aplicabile în speță, prima instanță nu s-a pronunțat.
Pârâta S. N. DE T. F. M. C. M. SA - S. T.
a
solicitat, modificarea în parte a hotărârii atacate și respingerea acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului, a arătat că având în vedere data sesizării instanței, respectiv octombrie 2012, dreptul la acțiune al reclamantei este stins prin prescripție pentru neexecutarea întocmai a contractului colectiv de muncă pe anul 2009.
Termenul de 6 luni prevăzut la art.268 alin. l lit. e din Codul Muncii este aplicabil în toate cazurile în care se solicită executarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cu excepția acelor clauze care reglementează drepturi salariale, ce sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani.
Sentința este criticabilă și în privința hotărârii instanței privind fondul cauzei, având în vedere faptul că pe perioada în care se solicită drepturi bănești, (plata primei de Paști pentru 2010, plata primei de Ziua F. ului pe anul 2010, plata primei de Crăciun pe anii 2009 și 2010 și salar suplimentar pe anii 2009 și 2010), C. M. SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2009/2010, prelungit prin actul adițional nr. 1713/_ și pe anul 2010,
contract ale cărei prevederi sunt obligatorii pentru părți, și în care drepturile solicitate sunt suspendate pentru anii 2009-2010.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamanta și-a întemeiat cererea, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Grup de unități feroviare, învederează că potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
Ori, C. M. S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea
M. ui T. urilor și unul dintre agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008, privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001, prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 și 2009, aprobate prin OMM nr.959/2007, HG 532/2008 și HG 28/2010.
Din examinarea temeiului legal, respectiv art.30 din Contractul Colectiv la nivel unitate C. M. rezultă că "pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății "poate primi" un salariu suplimentar și nu" va primi" echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv . Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz cuantumul anula al salariului suplimentar va fi echivalat cu un salariu de bază mediu lunar realizat.
Din veniturile realizate fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar".
După cum rezultă din cuprinsul textului de mai sus, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Astfel, părțile nu au înțeles să stabilească în termeni preciși, lipsiți de orice echivoc, dreptul la acordarea celui de-al 13-lea salariu, respectiv obligația societății de a plăti aceste sume, indiferent de circumstanțe, ci au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi, făcându-se trimiteri la posibilitatea primirii salariului suplimentar și la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti acest salariu.
Aceste trimiteri trebuie corelate însă cu modul de funcționare a oricărei societăți comerciale și cu principiile evidentelor contabile în cadrul acestora.
Altfel, ar fi absurd să se interpreteze că intenția părților a fost aceea că indiferent de circumstanțe din veniturile realizate societatea să aloce un anumit procent pentru plata acestor salarii suplimentare. Aplicând un astfel de raționament s-ar ajunge la situația ipotetica în care veniturile societății să fie mai mici decât cheltuielile(cum este de fapt situația în speță), dar u toate acestea să se plătească din aceste venituri salariile suplimentare cu riscul creării insolvabilității societății ori supunerii unei proceduri de executare silită a propriilor bunuri pentru plata datoriilor către creditori. Or, o astfel de situație ar putea conduce chiar la imposibilitatea plații salariilor curente.
Având în vedere considerentele expuse interpretarea ce poate fi data dispozițiilor art.30 din contractul colectiv la nivel de unitate pe anul 2010, este în sensul că dreptul la acordarea celui de-al 13-lea salar era afectat de condiție,
respectiv sub condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestui salariu suplimentar ceea ce nu a fost cazul întrucât veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Pârâta S. N. DE T. F. M. "C. M. "; SA a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului promovat de reclamanții intimați.
Reclamanții intimați M. C. D. și M. M. au formulat întâmpinare
prin care au solicitat respingerea recursului formulat de pârâta intimată ca nefondat.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
Recursul declarat de reclamanții M. C. D. și M. M. este nefondat.
Recurenții reclamanți se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi încheiat pe anii 2008-2010, înregistrat sub nr. 722/03/_, potrivit cărora
"salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta";.
Conform prevederilor art. 41 alin. 3 lit. b din același contract colectiv de muncă, părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. 1 din acest contract colectiv de muncă.
Conform dispozițiilor art. 157 alin. 1 din C.muncii, în vigoare la data negocierii drepturilor salariale solicitate în cauză, salariile se stabilesc prin negocieri individuale și/sau colective între angajator și salariați sau reprezentanții acestora.
Potrivit dispozițiilor art. 162 alin.1 din C.muncii republicat, nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile.
În speță, verificând îndeplinirea de către angajator a obligației sale de a plăti reclamanților drepturile salariale, în integralitatea lor, cu respectarea dispozițiilor legale și contractuale aplicabile, pentru perioada noiembrie 2009 - decembrie 2010, Curtea reține că în mod corect prima instanță a constatat că pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate.
Pentru a se verifica dacă art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv menționat anterior cuprinde o clauză suficient de clară și necondiționată, care prevede drepturi salariale la nivel superior celor prevăzute în Anexa nr.1 la Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate pe anii 2009, 2010, se impun a fi avute în vedere toate prevederile art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, respectiv, iar nu doar cele menționate la alin. 3, de care se prevalează reclamanții, ci și cele ale alin. 5 și 6.
Astfel, în cadrul aceluiași articol din contractul la nivel de ramură, partenerii sociali au prevăzut la alin. 5 că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile
semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor";.
De asemenea, alin. 6 al aceluiași articol stabilește că: "La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Prin urmare, conform dispozițiilor art. 1267 din Codul civil, interpretând sistematic această clauză prevăzută în art. 41 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, atribuindu-i înțelesul ce rezultă din conținutul întregului articol, rezultă că aceasta nu este suficient de clară și necondiționată încât să fie considerată o clauză mai favorabilă față de cele prevăzute în Anexa nr.1 la Contractele colective de muncă la nivel de unitate.
Astfel, partenerii sociali au prevăzut, în cadrul aceluiași articol, că salariul de bază minim brut la nivel de ramură și la nivel de unitate trebuie de fapt negociat și stabilit în fiecare an, cu încadrarea în limita maximă a fondului de salarii aprobat prin bugetul de venituri și cheltuieli.
În consecință, și în aplicarea acestor prevederi, societatea angajatoare a negociat cu sindicatele și a stabilit, prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate că nivelului clasei de salarizare 1 îi corespunde salariul de bază brut de 570 lei, iar ulterior de 600 lei.
Art.1 lit. d din Legea nr. 329/2009 reglementează și măsuri privind disciplina financiar-bugetară la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrative-teritoriale au calitatea de acționar unic ori majoritar, precum și al filialelor acestora.
În acest sens, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 329/2009, anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politică salarială ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic, precum și ale filialelor acestora, denumite în continuare operatori economici.
Conform art. 30 din Legea nr. 329/2009, contractele colective de muncă se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete.
Ca atare, chiar dacă ca și regulă generală, dificultățile financiare ale debitorului nu justifică prin ele însele neîndeplinirea obligațiilor contractuale, însă în speța de față referirea la limitele bugetare s-a făcut chiar în cuprinsul contractului, părțile agreând neechivoc aplicabilitatea acestui drept prin raportare la "limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie."; Este așadar în mod evident că nivelul minimal al salariului este negociat anual la nivel de unitate având ca și precondiție imperativă limitele bugetare, stabilite prin raportare la normele legale mai sus amintite, aplicabile și pârâților recurenți ca operatori economici în sensul legii.
În realitate, prin prezentul demers judiciar, reclamanții recurenți urmăresc aplicarea, în ceea ce privește stabilirea salariului, atât a prevederilor cuprinse la art. 41 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru stabilirea salariului de bază cât și cele cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, referitor la coeficienții de multiplicare, aceștia fiind superiori celor cuprinși la art. 41 menționat anterior, ceea ce nu poate fi primit.
Prin urmare, având în vedere faptul că în cauză nu se poate reține încălcarea de către angajator, în ceea ce privește stabilirea salarizării
reclamanților, a dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 - în vigoare în perioada pentru care se solicită acordarea drepturilor salariale - se constată a fi nefondate criticile din recurs, în ceea ce privește acordarea diferențelor de drepturi salariale.
Este, de asemenea, lipsită de relevanță anularea anexei la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, deoarece nu atrage aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, ci a celui la nivel imediat superior, respectiv cel încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008, care prevede o valoare a salariului de 570 de lei, iar ulterior de 600 lei.
În ceea ce privește Deciziile Curții Constituționale nr. 294/_ și 511/2006 invocate de reclamanți, se constată că acestea nu sunt de natură a conduce la modificarea sentinței recurate, deoarece prin acesta nu s-a produs o încălcare a statuărilor Curții Constituționale, în condițiile în care prin soluția adoptată de instanța de fond, așa cum s-a arătat mai sus, s-a respectat caracterul obligatoriu al clauzelor contactelor colective de muncă care au incidență în speță.
Recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. M. "C. M. "; SA este nefondat.
În ceea ce privește criticile formulate de către recurentă privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține că pretențiile solicitate prin acțiune constituie neîndoielnic drepturi salariale negociate, care își au izvorul în contractul colectiv de muncă.
Este real că drepturile cuvenite angajaților au fost denumite în Contractul colectiv de muncă ca fiind "salariu suplimentar";, "ajutoare materiale"; și
"premiere";, sens în care s-a susținut de către pârâtă că nu au natură salarială, însă din caracterul periodic al acordării acestora, reiese cu certitudine caracterul salarial al drepturilor la a căror plată a fost obligat pârâta.
Prin drept salarial nu se înțelege doar salariul de bază, ci așa cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 154 și urm. din Codul muncii, acesta semnifică și indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri care sunt exprimate în bani și reprezintă o contraprestație a muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, natura salarială nefiind dată doar strict de denumirea convenită de părți, ci de natura drepturilor care în final guvernează regimul juridic aplicabil.
Întrucât obiectul acțiunii îl constituie pretenții reprezentând drepturi salariale, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate, astfel cum se prevede în mod expres prin dispozițiile art. 171 alin. 1 și art. 268 lit. c Codul Muncii, motiv pentru care în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 268 lit. e Codul muncii care instituie un termen de 6 luni "în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia";.
Întrucât acțiunea reclamanților a fost înregistrată în 23 noiembrie 2012 și se referă la obligarea la plata unor sume de bani aferente anilor 29 noiembrie 2009 - 31 decembrie 2010, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției invocată de recurentă și a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c C. muncii.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că în mod corect acțiunea a fost soluționată de instanța de fond, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.
Prin dispozițiile art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 aplicabil și la nivelul unității pârâte Compania N. de Căi Ferate "C. "; SA București, s-a stabilit dreptul salariaților de a beneficia de o premiere pentru Ziua F. ului al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație la nivelul clasei unu de salarizare și a unui ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paști și Crăciun stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare.
De asemenea, la art. 30 din același contract colectiv de muncă s-a stabilit că pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Acordul colectiv menționat s-a aplicat conform art. 4 de la data înregistrării, respectiv_, producând efecte timp de 24 de luni. Prin actul adițional nr. 370/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la
48 de luni de la data înregistrării, ceea ce a semnificat prelungirea efectelor acestuia până la_ . Ulterior, valabilitatea contractul colectiv de muncă a fost prelungită până la 31 ianuarie 2011 prin actul adițional nr. 629/_ .
Prin urmare, temeiul acordării drepturilor constând în ajutorul material de Paști și Crăciun pentru anul 2010, prima aferentă Zilei F. ului pentru anul 2010 și salariul suplimentar aferent anului 2010 rezidă în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, căruia nu i se pot opune contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității pârâte.
În consecință, acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului, având în vedere că din modul de formulare neechivoc și nesupus vreunei condiții al art. 30 și 71 din Contractul colectiv la nivel de grup de unități (cu forță juridică superioară celui la nivel de unitate) rezultă caracterul pur și simplu al acestor drepturi. Așadar, o interpretare corectă a acestor texte duce indubitabil la concluzia că acordarea acestor drepturi este un drept al salariatului, sintagma folosită de părți fiind aceea "vor primi"; și "se va acorda"; ceea ce exclude dreptului angajatorului a analiza oportunitatea acordării acestui drept în funcție de performanțele sau realizările sale economice.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Nu poate fi acceptată critica formulată de recurentă, în sensul aplicării cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, fiind incidente sub acest raport prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data scadenței drepturilor), conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, (texte legale în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune)
"contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât salariații era îndreptățiți la plata drepturilor salariale mai sus menționate, în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale sau situația economico- financiară a societății, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor, deoarece acordarea
drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a actelor deduse judecății, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondate recursurile, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții M. C. D. și M. M. și de pârâții S. N. DE T. F. M. "C. M. "; SA și
S. T. din cadrul SOCIETĂȚII NAȚI. ALE DE T. F. M. "C. M. "; SA împotriva sentinței civile nr. 9046 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
S. -C. B. I. -R. M. C. M.
GREFIER
G. C.
Red. S.C.B.
Dact. V.R./2ex. _
Jud. fond: B. G. Z.
