Decizia civilă nr. 3961/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3961/R/2013
Ședința publică din data de 15 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. -C. B. JUDECĂTORI: C. M.
I. -R. M. GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de reclamantul SS C. și de către pârâta SC Î. ȘI R. L. ȘI
U. - C. I. SA B. împotriva sentinței civile nr. 2202 din 29 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr._, având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 9 octombrie 2013, încheiere care face parte din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 2202 din 29 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Sălaj, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, în temeiul art. 268 lit. e din Codul Muncii, excepție invocată de pârâta.
A fost admisă cererea formulată de reclamantul SS C. în contradictoriu cu pârâta SC Î. ȘI R. L. ȘI U. - C. I. SA B. și în consecință a obligat pârâta sa plătească reclamantului: diferențele de salariu rezultate dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 de lei și sumele efectiv primite pentru perioada decembrie 2009-ianuarie 2011; diferența dintre suma efectiv primita cu titlu de prima de vacanta pentru anul 2010 și suma rezultata în urma recalculării salariului în funcție de salariul minim brut negociat în cuantum de 700 lei; primele de Crăciun și salariul suplimentar pentru anul 2009 și Paste, Ziua Feroviarului, Crăciun, salariul suplimentar pentru anul 2010.
A fost obligată pârâta la actualizarea acestor sume în funcție de rata inflației.
A fost respinsă ca nefondata cererea reclamantului cu privire la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Analizând prioritar excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art.
137 Cod procedură civilă, instanța a reținut că în cauză nu este incident termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 lit. e C.muncii, termenul de prescripție fiind de 3 ani.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul a fost salariatul pârâtei angajator în perioada pentru care a formulat pretenții, aspect reieșit din actele depuse în copie la dosar.
Instanța a constatat că la calculul salariului de bază lunar cuvenit s-a avut în vedere clasa 1 de salarizare din Anexa la CCM la nivel de unitate, care în perioada_ -_ la nivelul pârâtei a fost stabilit la suma de 570 lei brut, iar din_ nivelul clasei 1 de salarizare a fost de 600 lei brut, pentru perioada_ -_, aspect indicat de altfel de pârâtă în întâmpinare.
Tribunalul a constatat că potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta și că acest contract colectiv de muncă la nivel de ramură este aplicabil și în cazul pârâtelor ce funcționează în domeniul transporturi conform art. 3 din același CCM ce prevede neechivoc faptul că, acesta produce efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora, însă pârâtele, după cum s-a reliefat anterior, nu au avut în vedere la calculul și plata drepturilor salariale ale reclamanților, aceste prevederi din contractul colectiv de muncă la nivel superior, angajatorul aplicând doar CCM la nivel de unitate.
Potrivit art. 236 Codul muncii contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, adică acestea trebuie să producă efecte juridice între părți întocmai ca prevederile legale edictate de organele abilitate ale statului. De asemenea, tribunalul arată că un contract colectiv de muncă la nivel superior produce efecte juridice și în cazul în care contractul colectiv de muncă la nivel inferior, conține dispoziții mai puțin favorabile salariaților și că potrivit art. 241 lit. c Codul muncii, în forma în vigoare anterioară adoptării Legii nr. 40/2011 și aplicabilă în cauză pentru o perioadă din pretențiile deduse judecății, clauzele unui contract colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aserțiunea pârâtei în sensul că reclamanții nu-și pot invoca propria culpă întrucât au semnat actele adiționale la contractele individuale de muncă, iar prin sindicat au negociat CCM la nivel de unitate, deci nu ar putea solicita recalcularea drepturilor salariale plătite, tribunalul nu o găsește întemeiată pentru că legea instituie expres în sarcina angajatorilor obligația de a respecta prevederile unui contract colectiv de muncă legal încheiat, caz în care în mod evident nu poate fi mutată culpa înspre salariați, atât timp cât angajatorul trebuia să calculeze și să plătească drepturile salariale cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, act juridic opozabil și obligatoriu pentru pârâte.
Nici apărarea pârâtei în sensul că obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior, incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, pentru că după cum s-a reliefat anterior prevederile art. 241 lit. c Codul muncii sunt clare și neechivoce în ce privește efectele contractelor colective la nivel de ramură, fără a fi condiționate efectele acestor contracte de existența ori inexistența unor contracte colective la nivel de unitate. Lipsită de relevanță este și apărarea că au expirat contractele colective de muncă la nivel de unitate, situație în care nu mai pot fi găsite fondate pretențiile reclamanților, pentru că aplicarea de către pârâte a prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură invocat de reclamanți ca temei al pretențiilor deduse judecății era independentă de existența ori de clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, dacă acestea erau nefavorabile salariaților comparativ cu cele din contractul colectiv la nivel de ramură.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că pârâta nu a respectat și nu au pus în aplicare prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură în cazul reclamanților cu toate că aveau obligația legală în acest sens, relevante fiind și prevederile art. 40 alin. 2 lit. c Codul muncii, ce instituie în sarcina angajatorului obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, motiv pentru care tribunalul a admis acest capăt de cerere al reclamantului, iar aceste sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la scadență la data plății efective pentru a se asigura o despăgubire integrală a salariaților ca urmare a neexecutării, chiar la momentul plății drepturilor salariale, a prevederilor CCM la nivel de ramură aplicabil și obligatoriu pentru pârâtele angajator.
În conformitate cu dispozițiile art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2009-2010 pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Prin noțiunea de "venituri"; se înțelege, profitul societății sau plusul de valoare care depășește cheltuielile societății. Parata nu se poate apăra, că nu a obținut, pentru că în urma activității ce a desfășurat-o a obținut venituri. În acest text din CCM, se arată modalitatea constituirii fondului de plată a salariului suplimentar, dar din ansamblul articolului, nu rezultă că această plată este condiționată de existența profitului, astfel că apărarea pârâtei, în sensul că nu dispune de fondurile necesare achitării drepturilor solicitate, nu pot fi avute în vedere, întrucât o asemenea împrejurare nu o exonerează de obligația stabilită în sarcina sa prin contractele colective de munca, contracte care dau naștere la drepturi și obligații în sarcina părților care le-au semnat, deci inclusiv în sarcina pârâtei, care are obligația să asigure fondurile necesare pentru respectare tuturor obligațiilor asumate și stabilite în sarcina lor.
Contractul colectiv de muncă valabil pe anii 2009-2010 prevede la art. 30 alin. 3 că la nivel de unitate al 13-lea salar, care este același cu noțiunea de salar suplimentar așa cum rezultă din prevederile art. 30, din Contractul colectiv de muncă, se stabilesc în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către comisia prioritară din unitatea respectivă.
Plata acestor drepturi se cuvine așadar pentru perioada solicitata, însă fiind condiționată de neaplicarea vreunei sancțiuni salariatului așa cum rezultă din criteriile de condiționare, iar acest drept se acordă, conform criteriilor stabilite, doar angajaților pentru munca prestată ireproșabil în cursul anului calendaristic.
Potrivit art. 71 din Contractul Colectiv de Munca pentru anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, cu ocazia Zilei Ceferiștilor și a sărbătorilor de Paști și Crăciun, se acordă salariaților câte un ajutor material stabilit la nivelul clasei I se salarizare.
Pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a plăti aceste sume de bani angajaților, iar apărările pârâtei nu pot fi reținute, având în vedere forța obligatorie a clauzelor unui contract legal încheiat, astfel ca instanța a admis și acest capăt de cerere al reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul SS și pârâta SC Î. ȘI R. L. ȘI U. - C. I. SA
.
Prin recursul declarat de reclamantul SS
s-a solicitat modificarea în parte hotărârii atacate și obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata reprezentând onorar avocațial.
În motivare susține că prin hotărârea pronunțata, Tribunalul Sălaj a respins ca nefondată cererea privind cheltuielile de judecata, reținând ca acestea nu ar fi dovedite cu acte justificative.
Precizează faptul că pentru termenul de judecata din data de_ a depus la dosarul cauzei prin fax răspuns la întâmpinarea formulata de parata Societatea Comerciala întreținere și R. L. și U. "C.F.R. I. "; S.A. (7 file), precum și chitanța reprezentând onorar avocațial. Acest fapt este dovedit de raportul de remitere prin fax din data de_, ora 13:02, pe care îl anexează prezentei. Totodată, prin fax a trimis și Chitanța nr. 60/_, justificativa în ceea ce privește solicitarea cheltuielilor de judecata, sens în care anexează și raportul de remitere prin fax din data de_ / ora 13:12.
Astfel, cheltuielile de judecata solicitate de reclamant au fost pe deplin justificate și dovedite.
Prin recursul declarat de pârâta S.C. Î. ȘI R. L. ȘI U. -
C.F.R. I. SA, s-a solicitat examinarea cauzei sub toate aspectele conform art. 3041C.pr.civ. și în consecința admiterea recursului declarat, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecații, iar pe fondul procesului respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.
În motivare arată că în mod greșit prima instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât pretențiile intimatului- reclamant deriva din neexecutarea unor clauze ale contractelor colective de munca, astfel încât sunt incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, conform cărora acțiunea este tardiv formulata și nicidecum nu sunt aplicabile dispozițiile art. 283 lit. c din Codul Muncii, așa cum în mod eronat declara prima instanța pentru a-si justifica soluția de respingere a excepției invocate.
Pe fondul cauzei precizează că instanța de fond și-a fundamentat considerentele pentru a-si justifica soluția în baza prevederilor CCM încheiat la nivel de grup de unități. În esența acest contract colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități poate fi avut în vedere în acele situații în care nu exista un contract colectiv de munca încheiat la nivelul unității, insa în cazul societății nu poate funcționa aceasta regula întrucât nu este membra a Asociației Patronale Ia nivel de grup de unități din transportul feroviar, semnatara acestui contract.
Însă, prima instanța fără a analiza și a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa în mod just cauza dedusa judecații s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități transpunând de altfel în mod identic prin considerente susținerile intimatului-reclamant. De altfel, prima instanța ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat ci dimpotrivă acest contract a constituit legea pârtilor producându-și efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
Consideră că prima instanță a interpretat greșit, contrar voinței părților prevederile art. 30 și art. 31 din CCM iar referitor la plata drepturilor bănești cuvenite salariaților cu ocazia Zilei Feroviarului și de Paști pe anul 2010 instanța a ignorat modificările aduse contractului colectiv de muncă prin Actul adițional înregistrat la data de_ . Chiar daca a fost înregistrat în data de_ actul adițional modificator reflecta voința partenerilor sociali de a nu acorda salariaților
aceste drepturi bănești aferente Zilei Feroviarului și sărbătorilor de Paști pe anul 2010.
O alta critica vizează modalitatea de interpretare a clauzei înscrisa la art.
62 (2) din CCM 2009-2010 care stipulează în mod clar ca « pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare ».
Din analiza textului înscris Ia art. 62 din CCM 2009-2010 se retine ca determinarea cuantumului primei se stabilește de către Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, însă instanța de fond prin soluția pronunțata a ales sa se substituie Consiliului de Administrație fără a administra un probatoriu vast care sa releve valoarea drepturilor bănești,
fără a estima cuantumul primei și fără a lamuri daca aceste sume acordate sunt brute sau nete. În acest mod conținutul clauzei face trimitere doar la modul de determinare a cuantumului primei și nicidecum nu constituie un drept în favoarea salariaților.
Ca atare, solicită să se constate că întrucât acest drept nu poate fi stabilit în mod arbitrar, ci numai de către organul administrativ al societății, în speța Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, în urma unei analize temeinice a situației economico-financiare cu care se confrunta societatea, în momentul sărbătoririi evenimentului Zilei Feroviarului, respectiv 23 aprilie, acordarea acestei prime nu se circumscrie în sfera obligațiilor imperative stipulate în sarcina societății prin Contractul Colectiv de Munca. Altfel spus, numai daca prin voința pârtilor semnatare a CCM s-ar fi impus în sarcina angajatorului o obligație prin care s-ar fi stabilit cuantumul fix al acestei prime, s-ar fi consacrat în acest fel un drept câștigat necondiționat de existenta unei decizii a organului administrativ. Drept urmare, prin modul în care este redactata clauza suntem în prezenta unei norme de trimitere și nu o norma care sa conțină un drept al salariatului.
De asemenea, examinând CCM pe care se întemeiază pretențiile intimatului se poate constata ca art. 62 nu stipulează un drept pur și simplu, ci un drept afectat de condiția existentei unei situații financiare pozitive în momentul acordării dreptului. Ori în cauza de fata nu s-a făcut dovada existentei unei consultări a administrației cu delegații sindicatului, așa cum s-a întâmplat în 2007, aceștia nedovedind pe parcursul derulării cauzei ca au uzat de acest drept, de a iniția consultări cu partenerul social pentru a da eficienta conținutului clauzei.
Referitor la drepturile bănești aferente primei de Crăciun pe anul 2009, se poate observa din lecturarea considerentelor ca justificarea soluției este identica cu cea referitoare la drepturile bănești aferente primei cu ocazia sărbătorilor de Paste pe anul 2010 și a Zilei Feroviarului pe anul 2010 în condițiile în care părțile semnatare au convenit încă din momentul încheierii CCM 2009/2010 inaplicabilitatea clauzei prevăzuta la art. 62 referitoare la acordarea ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Crăciun din 2009 precizându-se în mod expres ca aceste prevederi se vor aplica începând cu 01 ianuarie 2010.
Din textul al art. 30 din ambele contracte colective de munca rezulta o condiție pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar. Intimatul-reclamant pretinde ca în situația diferențelor ce rezulta din cele doua texte ale contractelor colective de munca se aplica direct dispoziția din contractul, colectiv de munca la nivel de grup de unități, dispoziția din contractul aplicabil la nivel de unitate fiind inferioară, opinie însușita așa cum am arătat
întrutotul de către prima instanța. Din coroborarea dispozițiilor prevăzute de art. 8 și art. 24 din Legea nr. 130/1990 rezulta, ca doar în situația în care un anumit drept nu a fost prevăzut în contractul colectiv încheiat la nivel inferior sau nu exista încheiat un astfel de contract, se poate aplica direct dispoziția inclusa în contractul încheiat la nivel superior, nu și în situația în care aceasta clauza exista, dar nu este pusa în acord cu cea favorabila salariatului. în aceasta ultima situație, așa cum prevede art. 24 din Legea nr. 130/1996, clauza trebuie mai întâi anulata de către instanța competenta. Este adevărat ca în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 130/1996 clauzele negociate în contractele colective de munca constituie legea pârtilor, insa prioritate are contractul colectiv de munca la nivel de unitate fiind negociat de partenerii sociali conform specificului activității din fiecare unitate în parte.
Așa cum s-a reținut constant în practica judiciara a (tribunalului) instanțelor de judecata în soluționarea cererilor întemeiate pe aceleași dispoziții din contract colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități și la nivel de ramura transporturi feroviare, în situația în care o societate economica constata ca nu se poate încadra în buget și nu mai poate îndeplini obligațiile asumate prin CCM, aceasta are posibilitatea de a renegocia cu sindicatele contractele respective.
Pe parcursul derulării prezentei cauze și-a susținut și argumentat apărările formulate prin întâmpinarea depusa la dosarul instanței care releva ca intimatul- reclamant își motivează cererea invocând clauze inserate în Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de ramura transporturi în condițiile în care în acea perioada la nivelul SC C. I. SA erau în vigoare și prin urmare aplicabile contractele colective de munca încheiate la nivelul unității 2009/2010.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant prima instanța ar fi trebuit din perspectiva normelor legale în vigoare sa analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Munca încheiat la nivel de ramura transporturi invocat ca temei juridic de intimatul-reclamant în sprijinul pretențiilor sale. Astfel, arată instanței de control judiciar faptul ca acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părți deoarece SC C. I. SA nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de activitate astfel de activități, după cum rezulta din HG nr. 864/2001. Împrejurarea ca SC C. I. SA este nominalizata în lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de munca la nivel de ramura este irelevanta atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr. 130/1996, și anume, conform art. 11 alin. l lit. c) din Legea nr. 130/1996.
De asemenea, apreciem ca instanța de fond a omis sa facă aplicarea dispoz. art. 129 alin. 5 C.pr.civ. care consacra rolul activ al judecătorului care are îndatorirea sa stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului în cauza, putând ordona administrarea probelor pe care le considera necesare chiar daca părțile se împotrivesc.
Simpla constatare ca partea nu a făcut dovada ca reclamanta a încasat prima de vacanta pe anul 2010 nu avea cum sa conducă la aflarea adevărului în speța. Prima instanța ar fi trebuit sa pună în discuția pârtilor necesitatea administrării acestei probe, iar aceasta omisiune demonstrează ca instanța de fond a soluționat practic cauza, fără a intra în cercetarea fondului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursurile sunt fondate în parte, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Referitor la recursul declarat de pârâtă:
Reclamantul se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi nr.
722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Conform prevederilor art. 41 alin. 3 lit. b, părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
Conform dispozițiilor art. 157 alin. 1 din C.muncii, în vigoare la data negocierii drepturilor salariale solicitate în cauză, salariile se stabilesc prin negocieri individuale și/sau colective între angajator și salariați sau reprezentanții acestora.
Potrivit dispozițiilor art. 162 alin.1 din C.muncii republicat, nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile.
Curtea reține că, în speță, verificând îndeplinirea de către angajator a obligației sale de a plăti reclamantului drepturile salariale, în integralitatea lor, cu respectarea dispozițiilor legale și contractuale aplicabile, pentru perioada iunie 2009 - decembrie 2010, în mod greșit prima instanță a constatat că pretențiile reclamantului sunt întemeiate.
Astfel, în ceea ce privește dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la M. Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/_
, se constată, în primul rând, că acestea și-au încetat valabilitatea la data de _
, astfel cum rezultă din adresa nr. 141/DDS/_ a M. ui Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
În ceea ce privește perioada decembrie 2009 - decembrie 2010, pentru a se verifica dacă art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv menționat anterior cuprinde o clauză suficient de clară și necondiționată, care prevede drepturi salariale la nivel superior celor prevăzute în Anexa nr.1 la Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate pe anii 2009, 2010, trebuie analizate toate prevederile art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, respectiv, nu numai cele menționate la alin.3, de care se prevalează reclamanții, ci și cele ale alin. 5 și 6.
Astfel, în cadrul aceluiași articol din contractul la nivel de ramură, partenerii sociali au prevăzut la alin. 5 că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
De asemenea, alin. 6 al aceluiași articol prevede că: "La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Prin urmare, conform dispozițiilor art. 1267 din Codul civil, interpretând sistematic această clauză prevăzută în art. 41 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, atribuindu-i înțelesul ce rezultă din conținutul întregului articol, rezultă că aceasta nu este suficient de clară și necondiționată
încât să fie considerată o clauză mai favorabilă față de cele prevăzute în Anexa nr.1 la Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 și 2010.
Astfel, partenerii sociali au prevăzut, în cadrul aceluiași articol, că salariul de bază minim brut la nivel de ramură și la nivel de unitate trebuie de fapt negociat și stabilit în fiecare an, cu încadrarea în limita maximă a fondului de salarii aprobat prin bugetul de venituri și cheltuieli.
În consecință, și în aplicarea acestor prevederi, societatea angajatoare a negociat cu sindicatele și a stabilit, prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate că nivelului clasei de salarizare 1 îi corespunde salariul de bază brut de 570 lei, iar începând cu data de_ pentru clasa de salarizare 1 au stabilit un salariu de bază brut de 600 lei.
Art.1 lit. d din Legea nr. 329/2009 reglementează și măsuri privind disciplina financiar-bugetară la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrative-teritoriale au calitatea de acționar unic ori majoritar, precum și al filialelor acestora;
În acest sens, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 329/2009, anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politică salarială ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic, precum și ale filialelor acestora, denumite în continuare operatori economici.
Conform art. 30 din Legea nr. 329/2009, contractele colective de muncă se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete.
În realitate, prin prezentul demers judiciar, reclamantul urmărește aplicarea, în ceea ce privește stabilirea salariului, atât a prevederilor cuprinse la art. 41 alin. 3 din CCM la Nivel de Ramură, pentru stabilirea salariului de bază cât și cele cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, referitor la coeficienții de multiplicare, aceștia fiind superiori celor cuprinși la art. 41 menționat anterior, ceea ce nu este posibil.
Prin urmare, având în vedere faptul că în cauză nu se poate reține încălcarea de către angajator, în ceea ce privește stabilirea salarizării reclamantului, a dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada pentru care se solicită acordarea drepturilor salariale, se constată a fi nefondate pretențiile reclamantului, atât în ceea ce privește acordarea diferențelor de salariu de bază, cât și a diferenței privind prima de vacanță aferentă anului 2010.
În ceea ce privește soluția primei instanțe privind acordarea primelor de Crăciun și salariul suplimentar pentru anul 2009 și Paste, Ziua Feroviarului, Crăciun, salariul suplimentar pentru anul 2010, se constată a fi nefondate motivele de recurs formulate de pârâta recurentă.
Astfel, prin dispozițiile art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, aplicabil și la nivelul unității pârâte, s-a stabilit dreptul salariaților de a beneficia de o premiere pentru Ziua Feroviarului al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație la nivelul clasei unu de salarizare și un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paște și Crăciun stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare
De asemenea, la art. 30 din același contract colectiv de muncă s-a stabilit că, pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Acordul colectiv menționat s-a aplicat conform art. 4 de la data înregistrării, respectiv_, producând efecte timp de 24 de luni. Prin Actul
adițional nr. 370/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la
48 de luni de la data înregistrării, ceea ce a semnificat prelungirea efectelor acestuia până la_ . Ulterior, valabilitatea contractul colectiv de muncă a fost prelungită până la 31 ianuarie 2011 prin Actul adițional nr. 629/_ .
Prin urmare, temeiul acordării drepturilor constând în ajutorul material de Paște și salariul suplimentar pentru anul 2009, prima aferentă Zilei Feroviarului, ajutorul material de Paști și Crăciun, salariul suplimentar pentru anul 2010 îl constituie contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, căruia nu i se pot opune contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității pârâte.
În consecință, acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului, având în vedere că, din modul de formulare neechivoc și nesupus vreunei condiții al art. 30 și 71 din Contractul Colectiv la Nivel de Grup de Unități (cu forță juridică superioară celui la nivel de unitate) rezultă caracterul pur și simplu al acestor drepturi. Așadar, o interpretare corectă a acestor texte duce indubitabil la concluzia că acordarea acestor drepturi este un drept al salariatului, sintagma folosită de părți fiind aceea "vor primi"; și "se va acorda"; ceea ce exclude dreptului angajatorului a analiza oportunitatea acordării acestui drept în funcție de performanțele sau realizările sale economice.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din C.muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Nu pot fi acceptate criticile formulate de recurentă, în sensul aplicării cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, fiind incidente sub acest raport prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data scadenței drepturilor), conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 236 din C.muncii, (texte legale în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune)
"contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale mai sus menționate, în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Criticile recurentei în sensul că obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată și pentru că în Contractul colectiv de muncă părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile de ajutor material cuvenite.
Aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa
fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilită în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Referitor la recursul declarat de reclamant:
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată";.
În aplicarea dispozițiilor legale anterior menționate, prima instanță în mod greșit a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, în condițiile în care potrivit chitanței nr. 60 din_, depusă la fila 58 din dosarul
de fond, rezultă că reclamantul a achitat onorariul de avocat în cuantum de 200 lei.
Având în vedere acest aspect și ținând seama de limitele în care pretențiile reclamantului au fost admise, Curtea va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 150 lei, cheltuieli de judecată parțiale la fondul cauzei.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civ., Curtea va admite în parte recursurile declarate, cu consecința modificării în parte a sentinței atacate potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte recursurile declarate de pârâta SC Î. ȘI R. L. ȘI U. - C. I. SA B. și de către reclamantul SS împotriva Sentinței civile nr. 2202/29 aprilie 2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Sălaj, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Respinge cererile formulate de către reclamant în contradictoriu cu SC Î. ȘI R. L. ȘI U. - C. I. SA B. având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferențelor de salariu dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei și sumele de bani efectiv primite pentru perioada decembrie 2009 - ianuarie 2011, precum și a diferenței dintre suma efectiv primită cu titlu de prima de vacanță pentru anul 2010 și suma rezultată în urma recalculării salariului în funcție de salariul minim brut negociat în cuantum de 700 lei.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 150 lei, cheltuieli de judecată parțiale la fondul cauzei.
Menține celelalte dispozițiile ale hotărârii atacate care nu contravin prezentei decizii.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 15 octombrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECATORI
S. -C. B. C. M. I. -R. M.
GREFIER
G. C.
Red. I.R.M/Dact. S.M 2 ex./_
Jud. fond: P. R. a M. lena
