Decizia civilă nr. 3975/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.3975/R/2013
Ședința publică din data de 15 octombrie 2013 Instanța constituită din:
Președinte: I. T. Judecători: N. M.
D. C. G.
G.: S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SNTF M. ";C. M. "; SA împotriva sentinței civile nr. 812/_, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._, privind și pe reclamantele M. R. și V. E., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este declarat și motivate în termenul legal, a fost comunicat reclamantelor intimate și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin cererea de repunere pe rol formulată de pârâta recurentă s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 242 C.pr.civ.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 812 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar M. "C. M. "; SA București.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamantele M. R. și V. E. în contradictoriu cu pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar M. "C. M. "; SA București și Societatea Națională de Transport Feroviar M. "C. M. "; SA S.
și în consecință:
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantelor: M. R. și V. E., drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații sporuri, adaosuri alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile cuvenite fiecărui reclamant prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din CCM la Nivel de Ramură Transporturi valabil pentru 2008- 2010, pentru perioada decembrie 2009 și până la încetarea raporturilor de muncă, în martie 2010.
Au fost obligate pârâtele să plătească fiecărei reclamante salariu suplimentar aferent anului 2010, proporțional cu perioada lucrată.
Au fost obligate pârâtele să plătească fiecărei reclamante plata compensatorie prevăzută de Contractul Colectiv la nivel de ramură de transporturi, (art.80), la încetarea contractului de muncă prin disponibilizare (minim 6 salarii brute)
Au fost obligate pârâtele la plata 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, tribunalul a reținut că drepturile solicitate de reclamante au caracter juridic de drepturi salariale fiind aplicabile dispozițiile art. 268 al. 1 lit. c) Codul muncii, potrivit cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă a cărui obiect constă în plata unor drepturi salariale neacordate, pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune, acțiunea a fost înregistrată în interiorul termenului de prescripție la data de_ . În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut:
Cu privire la primul capăt de cerere. Reclamantele au încetat raporturile juridice de muncă cu pârâta la_ (reclamanta V. E. ) și_ (reclamanta M.
), potrivit deciziilor de concediere depuse la dosar.
După cum reclamanții au susținut prin acțiune, iar pârâta nu a negat prin întâmpinare, ci a confirmat prin înscrisurile anexate (extrase din CCM la nivel de unitate, respectiv grup de unități din transportul feroviar), în perioada decembrie 2008- martie/mai 2010 reclamanților li s-au calculat drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată avându-se în vedere un salariu de bază minim brut de 570 de lei - cu începere din_, respectiv, de 600 de iei - cu începere din_ .
Pornind de la acest salariu, minim brut de bază, pentru fiecare reclamant s-au stabilit drepturile salariale lunare cuvenite pentru munca prestată, aplicându-se coeficienți de ierarhizare specifici, sporuri permanente sau nepermanente, etc.
În aceeași perioadă de referință supusă analizei (decembrie 2008-martie2010) era însă în vigoare și contractul colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010.
Acest contract colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi era deopotrivă aplicabil raporturilor de muncă dintre părți, conform art. 11 alin. 1) lit. c) din Legea nr. 130/1996, text ce are următorul conținut:
Clauzele contractelor colective de munca produc efecte, după cum urmează:
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitare din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Potrivit art. 41 alin. 3) lit. a) din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010: Salariul de bază minim: brut la nivelul ramuri transporturi, valabil din data de_ și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună este de 700 lei/adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilii fără alte sporuri, adaosuri ori îndemnizații incluse în acesta.
După cum se observă salariu minim brut de bază stipulat în CCM la nivel de ramură transporturi valabil-pe 2008-2010 era mai mare decât cel stipulat în CCM la nivel demnitate/grup de unități, pe perioada decembrie 2008-martie 2010.
În aceste condiții se pune următoarea întrebare: s-au calculat corect drepturile salariale ale reclamantelor pe perioada decembrie 20O8-martie 2O10, luându-se în considerare salariul minim brut de bază stipulat în CCM la nivel de unitate/grup de unități, în condițiile în care CCM la nivel de ramură prevedea un salariu minim brut de bază mai mare?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ având în vedere dispozițiile cuprinse în art. 8 alin. 2) și art. 30 alin. 1) din Legea nr. 130/1996, texte ce au următorul conținut:
Art. 8 alin..2):
Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Art. 30 alin. 1):
(1) Executarea contractul colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior (având, deci, forță juridică superioară), aplicabil unor raporturi juridice de muncă, produce efecte și are prioritate de aplicare fată de un contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.
Prin urmare, chiar, dacă prin contractul individual sau colectiv de muncă se prevăd anumite drepturi în favoarea angajatului, în condițiile în care printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior se stipulează drepturi superioare atunci se vor aplica în mod direct dispozițiile favorabile angajatului stipulate în contractul colectiv de muncă de la nivel superior.
În cazul de față, pentru respectarea dispozițiilor art. 8 alin. 2) și art. 30 alin. 1) din Legea nr. 130/1996 pârâta trebuia să calculeze drepturile salariale ale reclamantelor pornind de la un salariu de bază minim brut de 700 lei, la care urma să aplice indici de ierarhizare corespunzători situației fiecărui reclamant, precum și celelalte sporuri permanente sau nepermanente ori alte categorii de drepturi bănești care se determinau prin raportare la salariul minim brut de bază, etc.
Constatând că pârâta nu a aplicat în mod direct dispozițiile art. 41 alin. 3) lit.
a) din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 la stabilirea și calcularea drepturilor bănești cuvenite reclamantelor pentru munca prestata rezultă că drepturile acestora au fost stabilite și plătite în mod eronat, într-un cuantum mai mic decât cel care li se cuvenea dacă s-ar fi avut în vedere cuantumul salariului minim brut prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Pe cale de consecință, s-a admis primul, capăt de cerere și a fost obligată pârâta să plătească fiecărei reclamante drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada decembrie 2008 și până la data încetării raporturilor de muncă ale fiecărei reclamante prin disponibilizare.
Cu privire la al doilea petit în ce privește salariul suplimentar (al 13-lea salariu) aferent anului 2010 instanța a apreciat că această cerere a fost întemeiată întrucât acest drept este prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Grup de Unități pe 2006-2008, prelungit cu 48 luni prin actul adițional nr. 2628/_, aflat la fila 68 din dosar, contract care, la art. 30 prevede că pentru munca desfășurată ireproșabilă în cursul unui an calendaristic, salariații unităților feroviare
"vor primi"; un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Cum Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate nu poate să cuprindă drepturi la un nivel inferior celor prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Grup de Unitate, instanța a apreciat că acest drept așa cum este stipulat la art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Grup de Unitate, trebuie să beneficieze toți salariații din unitățile respective, acest drept nefiind la latitudinea conducerii unității și nici condiționat de îndeplinirea altor condiții decât aceea ca salariații să fi desfășurat "munca ireproșabilă";.
Cum pârâta nu a invocat și nici nu a dovedit că reclamantele ar fi fost sancționate pentru munca necorespunzătoare, instanța a apreciat că reclamantele sunt îndreptățite să încaseze acest drept salarial, proporțional cu perioada lucrată (raporturile juridice de muncă încetând la_ respectiv_ ).
Cu privire la al treilea petit de acordare a plăților compensatorii prevăzute de Contractul Colectiv de Muncă (art. 80), tribunalul a reținut:
Potrivit art. 80 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe a 2010 (aplicabil la data concedierii reclamantelor):
Părțile convin ca la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvete pentru munca prestată, și de o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate.
Prevederile alin. 1) sunt aplicabile atunci când desfacerea contractului de muncă a intervenit din următoarele motive:
unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Dispozițiile acestui, text sunt obligatorii pentru pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de M. - C. M. SA, în calitate de fost angajator al reclamantelor, societatea făcând parte din rândul societăților din ramura transporturi iar disponibilizarea reclamanților realizându-se ca urmare a reducerii personalului prin desființarea posturilor acestora.
În acest sens dispozițiile art. 3 din acest contract colectiv stipulează că acesta se aplică pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
De asemenea, potrivit art. 11 alin. i) lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă:
(1) Clauzele contractelor colective de munca produc efecte, după cum urmează:
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de M. - C. M. SA este indicată în anexa la acest contract colectiv de muncă, potrivit art. 13 din Legea nr. 130/1996, fiindu-i aplicabil acest contract, indiferent dacă a participat sau nu în mod direct sau indirect la negocierea sa.
În consecință, tribunalul a constatat că pârâta trebuia să plătească reclamanților cu ocazia disponibilizării drepturile prevăzute de art.80 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010. Cum nu s-a făcut dovada achitării acestor drepturi a fost obligată prin prezenta hotărâre la plata acestora.
Evident, în acord și cu considerentele arătate la pct. 1 de mai sus, valoarea unui salariu de bază brut negociat la care se referă art. 80 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este valoarea ce trebuia aplicată, și anume, 7500 de lei, iar nu cea negociată prin CCM la nivel de unitate/grup de unități.
Nu prezintă nicio relevanță dispozițiile O.G. nr. 9/2010 în ceea ce privește dreptul reclamanților la plata compensatorie prevăzută de art. 80 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, pentru următoarele motive:
Acest act normativ nu a abrogat dispozițiile aci 80 din Contractul colectiv respectiv pentru a se putea vorbi despre eventuala lipsire de efecte juridice a acestui text. Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să acorde persoanelor disponibilizate din categoria cărora fac parte și reclamanții anumite avantaje financiare cu titlu de protecție socială nu poate conduce la concluzia că prin acest mod de legiferare legiuitorii ar fi înțeles să abroge efectele dispozițiilor art. 80 din Contractul colectiv la nivel de ramură.
Dacă legiuitorul a cunoscut sau nu de existența dreptului reclamanților la acordarea unor sume de bani de către angajator cu ocazia disponibilizării și a adoptat sau nu O.G. nr. 9/2010 ținând cont și de dispozițiile art. 80 din Contractul colectiv la nivel de ramură, constituie chestiuni ce țin de atributul exclusiv al
legiuitorului, instanța de judecată neavând rolul de a cenzura calitatea legii, ci de a o aplica astfel cum aceasta a fost adoptată de legiuitor.
Atât timp cât acesta (legiuitorul) nu a înțeles să facă nici o referire la efectele contractelor colective aplicabile societăților supuse procesului de restructurare, aceste efecte nu au putut fi considerate ca fiind încetate ca urmare a intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2010. În plus, se observă că sumele de bani acordate persoanelor disponibilizate conform O.G. nr. 9/2010 provin din bugetul asigurărilor de șomaj, iar nu din bugetul societății care a realizat disponibilizarea, acest fapt constituind un argument suplimentar că legiuitorul nu a înțeles să înlocuiască sau să modifice ori abroge dispozițiile art. 80 din Contractul colectiv prin dispozițiile O.G. nr. 9/2010.
Potrivit art. 274 Cod procedură civilă au fost obligate pârâtele să plătească reclamantelor 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar M. "C. M. "; SA București
, solicitând desființarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, respingerea acțiunii.
În motivare arată că reclamantele intimate au fost retribuite în mod legal în conformitate cu grila și clasa de sa fa na za re în care au fost încadrate, conform CCM C. M. aplicabil pentru fiecare perioada, acestea fiind totodată salarizate în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă (și/sau actele adiționale) pe care acestea le-au semnat fără obiecțiuni sau observații.
Art.41 alin.3 lit. a din CCM la Nivelul Ramurii Transporturi nu-i sunt aplicabile raportat la faptul că prin bugetele aprobate prin hotărâri de guvern, la S. C. M. SA București, nu s-a permis creșterea nivelului salariului minim la nivelul celui prevăzut în contractul colectiv pe ramura, subscrisa fiind obligata sub sancțiunea legii, sa respectam bugetul aprobat (cu limitarea fondului de salarii așa cum rezulta din dispozițiile O.U.G. nr.99/2009.
C. M. este o societate comerciala având ca acționar unic statul român care își exercita drepturile și obligațiile prin M. Transporturilor, așa încât pentru anul financiar 2008, M. Transporturilor a comunicat operatorilor economici monitorizați ca fondul de salarii prevăzut de BVC nu poate depăși o creștere de 8 la suta fata de fondul realizat în 2007. De altfel prevederile art.40.alin.3 din CCM la Nivelul Ramurii Transporturi încheiat pentru anul 2006-2007, menționează ca
"salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2006 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/luna,este de 540 lei RON/luna, reprezentând 3,18 RON/ora";.
Așadar, aplicând aceste prevederi și dispozițiile M. ui Transporturilor, rezulta că salariul de baza minim brut la nivel de Ramura Transporturi, pentru societățile de stat monitorizate și aflate în subordinea MT, ar putea fi pentru anul 2008 de 584 RON/luna și nu 700 RON/luna.
Reclamantele intimate, în fapt, fac confuzie între valoarea salariului de baza minim brut, prevăzuta în CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi 2008-2010, cu valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare din Grila de salarizare specificata în anexa la CCM C. M. SA.
Astfel în CCM la Nivelul Ramurii Transporturi 2008-2010, la art.41 alin.l sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare, aceștia variind de la 1,0 la 2,0, ori în cazul reclamantelor, daca s-ar aplica exclusiv prevederile acestui contract colectiv, ar însemna ca salariul de baza minim brut pentru funcția deținuta de acestea, rezultat din amplificarea valorii salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi (700 lei) cu coeficientul minim de ierarhizare în valoare de 1,5 prevăzut la art.41 alin. l, lit. a, din același contract (coeficient specific funcțiilor pentru care condiția de pregătire este calificat) este mai mic decât cel primit, calculată conform grilei de
salarizare prevăzuta în anexa nr. l din CCM C. M. SA, unde coeficienții de ierarhizare variază între 1,0 și 4,061.
Se face în continuare o prezentare a evoluției în timp a acestui salariu de baza minim și a modului de reglementare a acestuia atât la nivelul CCM C. M. SA cât și la nivelul CCM Grup de Unități din Transportul Feroviar 2006-2008, cu sublinierea că în perioada_ -_, la nivelul S. C. M. SA, nu a existat CCM pe unitate, aplicându-se dispozițiile din CCM la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar 2006-2008.
În acest sens invocă prevederile art.8 alin.3 din Legea nr.130/1996, art.37 alin.6 din CCM C. M. încheiat pentru anii_ /2010 și 2011/2012, unde se prevede în mod expres "Contractul individual de munca nu poate sa conțină clauze contrare contractului colectiv de munca și altor reglementari legale în vigoare";.
De asemenea în CCM la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar 2006-2008 se menționează la art.2 alin.4 faptul că: "Contractele colective de munca la nivel de unități vor respecta prevederile minimale stabilite prin prezentul contract";. În bugetele de venituri și cheltuieli ale C. M., aprobate prin H.G. nr.
28/2010 (pentru anul 2009) și H.G. nr.311/2010 (pentru anul 2010) - se menționează expres în Anexa nr.2 la H.G. nr.28/2010, pct.2, că: "suspendarea acordării de prime,tichete de masa și înghețarea salariilor pe parcursul anului 2010";. De asemenea la art.2 alin. l din H.G. nr.311/2010, se menționează expres:
"cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezinte limite maxime, care nu pot fi depășite, decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea M. ui Transporturilor și Infrastructurii.";
Sentința este criticabila și în ceea ce privește acordarea salariului suplimentar pe 2010, întrucât, în conformitate cu prevederile art.30 din Contractul Colectiv de muncă al S. C. M. S.A. pe anul 2010.
Astfel cum este prevăzută în Contractul Colectiv de Muncă, această clauză nu are caracter obligatoriu.
Art.30 alin.3 din CCM al S. C. M. S.A. prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate.
Veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anul 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anul fiscal în cauză a fost încheiat în pierdere.
În plus, C. M. S.A. este o societate cu capital de stat aflata sub autoritatea
M. ui Transporturilor și unul dintre agenții economici monitorizați .
De asemenea, negocierile privind Contractele colective de muncă au condus în fiecare an la păstrarea numărului salariaților și prin urmare la utilizarea în totalitate a fondului de salarii aprobat, anii 2010 și 2011 culminând, în sens negativ, cu punerea în aplicare a unui program de restructurare și reorganizare a societății.
Toate acestea nu au permis constituirea unor fonduri de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar, astfel încât să existe posibilitatea plăților de salarii suplimentare.
Salariul suplimentar nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă, nu este actual și nu este cert, reprezentând o premiere/un stimulent acordat salariaților în funcție de posibilitățile angajatorului, conform art.20 din Contractul Colectiv de Munca pe 2009-2010.
Mai mult decât atât, prin actul adițional la Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2010 înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 1713/_ s-a convenit ca salariul suplimentar să nu se acorde pe anul 2010.
Sub aspectul acordării celor 6 salarii de bază brute ca urmare a concedierii, se arată că deciziile de concediere emise de S. C. M. SA au avut ca temei, în ceea ce
privește măsurile de protecție socială, prevederile O.G. nr. 9/2010, după cum reiese din dispozițiile art. 7 din decizia de concediere.
Aceste măsuri concrete de protecție socială din O.G. nr. 9/2010 sunt norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale CCM la nivel de ramură transporturi, conform principiului specialia generalibus derogant, fiind inadmisibilă cumularea acestora.
Prin decizia nr.223/2006 Curtea Constituționala a precizat ca plata compensatorie nu constituie un drept constituțional și ca legiuitorul dispune de marja necesara pentru a stabili masuri de protecție sociala. Invocă și decizia nr.1280 din_ a Curții Constituționale, în care se arata ca "încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. În consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie";, în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale";.
Prin întâmpinare înregistrată reclamantele M. R., V. E., au solicitat respingerea recursului
.
În motivare arată că CCM ramura transporturi 2008-2010 se aplica tuturor societăților menționate în anexa la contract, sens în care apreciază că dreptul la acțiune al reclamanților este întemeiat.
Se invocă și prevederile art. 241 alin 1. din Codul muncii și art. 11 din Legea nr. 130/1996, art. 238 alin. 1 și art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Cu privire la salariul suplimentar solicitat pentru anul 2010, proporțional cu perioada lucrata, potrivit art.30 din Contractul Colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar încheiat conform art.10 și art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicata: "Pentru munca ireproșabila desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Potrivit art.127, prevederile Contractului colectiv la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar se aplica și S. C. M. S.A. De asemenea, drepturile prevăzute sunt considerate minime și constituie baza de negociere pentru contractele colective la nivel de unități și executarea prevederilor este obligatorie între părți.
Cu privire la plățile compensatorii, așa cum și instanța de fond a apreciat, nu prezintă nicio relevanta dispozițiile O.G. nr. 9/2010 în ce privește dreptul reclamanților la plata compensatorie prevăzuta de art.80 din CCM la nivel de ramura Transporturi pe anii 2008-2010 întrucât acest act nu a abrogat dispozițiile CCM, ci legiuitorul a înțeles să acorde persoanelor disponibilizate anumite avantaje financiare cu titlul de protecție sociala.
Sumele acordate în temeiul O.G. nr. 9/2010 sunt total diferite de suma prevăzuta ca plata compensatorie în contractul colectiv de muncă.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este fondat și urmează a fi admis ca atare, cu consecința respingerii petitului privind obligarea pârâtului la plata către reclamante a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate și drepturile cuvenite fiecărei reclamante prin determinarea acestora pornind de la un salar minim de 700 lei, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.
În ce privește acest prim petit, a cărui mod de soluționare este modificat în recurs, Curtea reține că reclamantele intimate se prevalează în cauză, iar tribunalul a admis acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi nr.722/2008, încheiat pe anii 2008- 2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore
medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră,
salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă că reclamantele nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor sale salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care
pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamantele nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul al salariului aplicat efectiv în cazul său, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamantul intinat nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din motivele de recurs formulate și nu a fost contestat de către reclamante faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi. În același sens, s-a arătat de către recurentă, fapt necontestat de intimatul reclamante, că dacă
s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta un salariu de bază mai mic pentru acestea.
Concluzia este că negocierea la nivel de unitate a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamantele intimate, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s- a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamantelor un salariu în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Ca atare, va fi admis acest motiv de recurs și modificată sentința conform dispozitivului.
Al doilea motiv de recurs vizează caracterul neîntemeiat al pretențiilor privitoare la acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010.
Se reține, sub acest aspect, că dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anii 2007 - 2009, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010, pe care de asemenea reclamantele și-au întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații
unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin.
2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Dat fiind caracterul nefondat al acestor motive de recurs, dezvoltate în raport de acest petit, urmează a fi înlăturate și menținută sentința în aceste limite.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantele erau îndreptățite la plata drepturilor salariale, inclusiv a salariului suplimentar în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantelor, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Curtea apreciază ca fiind nefondate motivele din recurs ce vizează calitatea de societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui Transporturilor și Infrastructurii și de agent economic monitorizat în baza prevederilor OUG nr.79/2008. Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de muncă valabile, neputându-se reține în temeiul actului normativ invocat existența unei situații de exonerare de răspundere contractuală a angajatorului. Dimpotrivă, aceste prevederi legale trebuia să fie avute în vedere de către patronat cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, iar nu invocate doar cu ocazia executării contractelor.
De altfel, nu s-a probat în cauză de către angajator că ar fi solicitat aprobarea fondurilor pentru plata drepturilor solicitate prin acțiune.
În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului.
Critica recurentei potrivit căreia obligația lor de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile de ajutor material cuvenite.
Sub raportul motivelor ce tind la modificarea sentinței în sensul respingerii ultimului petit al acțiunii
, se reține că potrivit prevederilor art.80 alin.1 din Contractul
colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică și la nivelul pârâtei S. C. M. S.A., potrivit anexei 5 a contractului, la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera "a"; fiind prevăzută situația în care desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Potrivit art. 241 alin.1 litera c din Codul muncii, în forma în vigoare în anul 2010, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații
încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, astfel că acest contract colectiv de muncă se aplică și în privința angajaților pârâtelor.
Este necontestat în cauză faptul că reclamantele au fost concediate din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana acestora urmare a desființării locului de muncă determinată de restructurarea și reorganizarea angajatorului.
La data concedierii reclamantelor era în vigoare OG nr.9/2010, în forma sa inițială, prin care au fost prevăzute măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale, societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar.
Astfel în art. 7 al acestui act normativ era prevăzut: a) dreptul salariatului concediat urmare a unei concedieri colective de a beneficia de o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea; b) dreptul la indemnizație de șomaj; c) dreptul de a beneficia de un venit lunar în completare, cuantumul și durata acordării venitului în completare fiind prevăzute în art.8.
În deciziile de concediere privind pe reclamante s-a făcut o mențiune cu privire la îndrituirea salariaților de a beneficia de drepturile prevăzute în OG nr. 9/2010, acordarea acestor drepturi a fost afirmată și prin întâmpinarea depusă la fond de către pârâtă și recunoscut indirect de către reclamant prin apărările formulate în recurs, însă din dispozițiile art.18 din OG nr.9/2010 Curtea reține că sumele necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art.7 se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, iar din dispozițiile art. 21, coroborat cu cele ale art. 8, rezultă că aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
Pârâta recurentă susține că prin OG nr. 9/2010 s-au instituit norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale Contractului Colectiv de Muncă la nivel de Ramură Transporturi.
Curtea apreciază ca fiind nefondate aceste susțineri, având în vedere că potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Cum prin OG nr. 9/2010 nu s-a instituit nici o derogare expresă de la aceste prevederi legale, Curtea nu poate reține interpretarea pârâtelor în sensul că acest act normativ ar cuprinde exhaustiv măsurile de protecție socială de care putea beneficia reclamantul ca urmare a concedierii și ar înlătura de la aplicare prevederile contractului colectiv de muncă menționat prin care se instituie dreptul acestuia la o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate din resursele financiare ale angajatorului.
În consecință, Curtea constată că deși reclamantele au beneficiat de drepturile prevăzute de art. 7 din OG nr. 9/2010, acestea sunt îndreptățite și la compensațiile prevăzute de contractul colectiv de muncă menționat.
În motivare, Curtea a făcut trimitere la textele de lege în vigoare și în modalitatea de numerotare de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății, pentru a menține coerența hotărârii și având în vedere caracterul de norme de drept material al acestor dispoziții legale, în condițiile în care de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății și până la pronunțarea deciziei au avut loc o serie de modificări legislative date de abrogări de acte normative și de renumerotarea Codului muncii prin dispozițiile Legii nr. 40/2011 și ale Legii nr. 62/2011.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar
M. "C. M. "; SA București împotriva sentinței civile nr. 812 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că respinge petitul privind obligarea pârâtului la plata către reclamante a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate și drepturile cuvenite fiecărei reclamante prin determinarea acestora pornind de la un salar minim de 700 lei.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 15 octombrie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. T.
M.
N.
D. C. G.
G. ,
S. -D. G.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_ Jud.fond. C. M.
