Decizia civilă nr. 4657/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4657/R/2013
Ședința publică din data de 13 decembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul S. T. M. C. N., respectiv recursul pârâtei S. N. DE T. F. M. C. M. SA împotriva sentinței civile nr. 12842 din_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, având ca obiect calcul drepturi salariale.
Dezbaterea cauzei s-a consemnat în încheierea ședinței publice din data de
2 decembrie 2013, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 9 decembrie 2013 iar apoi pentru data de azi, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 12842 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._
s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a organizației sindicale, excepția prescrierii dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile și excepția inadmisibilității acțiunii pentru ajutoarele de Paști și Ziua F. ului pentru anul 2010, Crăciun 2009 - 2010 și salariul suplimentar 2010, invocate de pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; S. .
S-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul S. T.
M. C. -N. în numele și pentru membrii de sindicat B. CONSTANTIN, BORZA M., C. TUDOR, CIMPAN I., GIURGIU T., HAR DUMITRU, HULPE
V., KOVACS LEVENTE, KOVACS MARTIN, LUP IOSIF, MARTIN C. AN, M.
T., P. FLORENTIN, PURCAR I., ROMAN M., SIXOI M., S. N OLIMPIU, SUCIU E., TARAU DAVID, TUINEA M., VALEAN A., Z. AN SORIN și PASTINA I. în contradictoriu cu pârâta S. N. DE T. F. DE M.
"C. M. "; S. .
Pârâta a fost obligată să plătească membrilor de sindicat reprezentați salariul suplimentar pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Pârâta a fost obligată să plătească membrilor de sindicat reprezentați ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de Crăciun pentru anii 2009 și 2010 și Paști pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Pârâta a fost obligată să plătească membrilor de sindicat reprezentați ajutorul material aferent "Zilei F. ului"; pentru anul 2010 echivalent cu un
salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
S-au respins celelalte capete de cerere.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că excepțiile invocate în cauză sunt neîntemeiate:
Astfel, organizația sindicală are calitate procesuală activă în cauză conforma art. 28 din Legea nr. 62/2011, iar împuternicirea sa a rezultat din tabelul cuprinzând semnăturile membrilor de sindicat depus la dosar.
Excepția prescripției extinctive a fost neîntemeiată întrucât, fiind vorba de drepturi salariale în speță este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 lit. c din Codul munci și nu termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 lit. e din același act normativ, termen care față de momentul introducerii acțiunii nu s-a împlinit.
Excepția inadmisibilității acțiunii a fost neîntemeiată în cauză întrucât argumentele invocate în susținerea acestei excepții sunt argumente care țin de fondul cauzei.
Pe fond instanța a constatat că acțiunea a fost parțial întemeiată întrucât dreptul reclamanților la ajutoarele de Paști și Ziua F. ului pentru anul 2010, Crăciun 2009 - 2010 și salariul suplimentar 2010 a fost prevăzut de contractul colectiv de muncă nr. 722 din 24 ianuarie 2008 la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 3 din 11 februarie 2008, respectiv la art. 71 din acest contract, și iar acest drept nu poate să fie afectat de contracte încheiate la nivel inferior.
Primul petit al acțiunii a fost însă neîntemeiat. Astfel, în această privință argumentul esențial al reclamantului a fost acela că membrilor de sindicat în numele cărora a fost formulată acțiunea, li s-au plătit drepturile bănești indicate în acțiune, prin raportare la un nivel al salariului minim brut prevăzut în contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități din transporturi și respectiv la nivel de societate, care însă intrau în contradicție cu prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de ramură de transporturi, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 8 din Legea nr. 130/1996.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 publicat în Monitorul oficial Partea V nr. 3/_, prevede la art. 41 alin. 3 lit. a, un salariu minim brut lunar de 700 de lei. Contractele colective de muncă încheiate la nivelurile inferioare, în speță, prevăd un nivel al acestui salariu mai mic decât cel de 700 de lei. Cu toate acestea, analiza sistematică a clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de ramură de transporturi a impus concluzia că, în speță, prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior nu sunt contrare prevederilor celui încheiat la nivel superior. Astfel, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, deși prevede un cuantum minim al salariului de 700 de lei, prevede, la articolul 9 alin. 3, și obligația părților de a negocia în vederea stabilirii cuantumului salariului.
În consecință, deși contractul colectiv de muncă încheiat la un nivel superior prevede un cuantum al salariului de 700 de lei, tot el acordă posibilitatea să se deroge de la acest cuantum. În aceste condiții, prevederile contractelor încheiate la nivel inferior nu au fost contrare celui încheiat la nivel superior întrucât prevederile acestora au fost adoptate, printre altele și în temeiul articolul 9 din contractul colectiv de muncă la nivel superior care acordă posibilitatea părților de a negocia cuantumul salariului.
În consecință, având în vedere că din cele arătate anterior, a rezultat că membrilor de sindicat în numele cărora a fost formulată acțiunea li s-au achitat drepturile bănești prin raportare la un cuantum al salariului minim brut corect stabilit, primul petit din acțiunea reclamanților a fost neîntemeiat și s-a respins ca atare.
Având în vedere că acțiunea a fost admisă în parte instanța a admis în parte și cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul S. T. M.
C. N. și pârâta S. N. DE T. F. M. C. M. SA.
Reclamantul S. T. M. C. N.
a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii cererii.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că în mod greșit prima instanța a respins cererea motivând că, deși contractul colectiv de muncă încheiat la un nivel superior prevede un cuantum al salariului de 700 lei, tot el acorda posibilitatea să se deroge de la acest cuantum. În aceste condiții, prevederile contractelor încheiate la nivel inferior nu sunt contrare celui încheiat la nivel superior întrucât prevederile acestora au fost adoptate, printre altele și în temeiul art.9 din contractul colectiv de muncă la nivel superior care acordă posibilitatea părților de a negocia cuantumul salariului.
Consideră hotărârea primei instanțe ca netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind întrunite condițiile pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civila.
În mod greșit prima instanța a motivat că pârâta se regăsește în ipoteza prevăzuta de art. 9 ailn.3 din CCM Unic la Nivel de Ramura T. uri, deoarece pârâta nu este o instituție bugetară finanțată de la bugetul de stat, ci o societate pe acțiuni.
Conform prevederilor art. 9 alin.3 din Contractul Colectiv de munca Unic la Nivel de Ramura T. uri, părțile vor negocia utilizarea fondurilor aprobate prin buget sau acte normative pentru stabilirea salariilor și a celorlalte drepturi de personal la unitățile din transport finanțate de la bugetul de stat.
Instanța sesizata cu nerecunoașterea sau neacordarea unui drept e chemată să statueze asupra acestuia și să-l sancționeze dacă în urma cercetării judecătorești constata că la baza lui există vreun temei în lege sau în contract, iar nu în funcție de posibilitățile de plata ale debitorului, eventuala imposibilitate de executare putând fi constatata doar în urma parcurgerii procedurii de executare silită, dar nu în faza judiciară, în care instanța nu analizează solvabilitatea debitorului pentru a dispune realizarea în contra acestuia, a unui drept sau interes de care creditorul se prevalează în mod legitim.
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale conform Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010, cuprinse în art. 41, alin. 3 litera a, Art. 41 alin.3 lit. b ,art.41 alin.2 lit. b din acesta. Sumele prevăzute în acestea nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum prevăd următoarele dispoziții din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010:Art.3 (1),Art.3 (3) ,art. 113 alin.3,art. 114 alin. l,Art. 114 alin.2 ,Art. 115 alin.1.
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă sub sancțiunea neluării în seamă drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramură.
În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi sunt ipso jure înlocuite de acestea din urma.
Prin contractele individuale de muncă părțile au negociat nu numai cuantumul salariului, dar și corespondenta acestuia cu o clasă de salarizare.
Salariul corespunzător fiecărei clase de salarizare se calculează, după o formulă care cuprinde și salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare care coincide cu salariul de bază minim brut.
Salariul de baza brut al reclamanților a fost stabilit prin raportare la clasa 1 de salarizare folosindu-se formula de calcul indicata în Anexa 1 la contractul colectiv de muncă la nivel de societate.
Diferența de salarii rezultă din faptul că în art.41 alin.3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr. 722 pe anii 2008-2011 valoarea salariului minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 700 lei, iar salariul de încadrare al reclamanților pentru perioada_ -_
, a fost calculat prin luarea în considerare a salariului de baza minim brut de 570 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare prevăzut în Anexa nr. l din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul pârâtei, înregistrat sub nr.2584/_, respectiv 600 lei, pentru perioada _
-_, cu aplicarea coeficientului de ierarhizare prevăzut în Anexa nr. l din Actul adițional nr.1713/_ la CCM pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei.
Dacă în contractul individual de muncă dreptul salarial stipulat contravine unor dispoziții imperative ale legii sau ale unui act cu forța juridică superioara, clauza este inaplicabilă, fără a fi necesară constatarea nulității sale pe cale jurisdicțională, având în vedere următoarele prevederi legale:art.57 alin. 4 art. 40 alin. 2 lit. c ,art.37, Art.170 din Codul muncii.
Contractul Colectiv de Munca Unic Ia Nivel de Ramura T. uri pe anii 2008-2010, constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.
Invocă în sprijinul argumentelor sale jurisprudența Curții Constituționale Deciziile nr.294/2007,nr.380/2004, nr.1.015 și nr. 294/2007.
2. Prin răspunsul la întâmpinare, a arătat primei instanțe că prin Sentința civila nr.652/M/08.05.20l2 pronunțata de Tribunalul Brașov în dosarul nr._ (înregistrat la data de_ ), rămasa irevocabila prin Decizia nr.20l5/M/_ a Curții de Apel B., s-a constatat nulitatea Anexei l la Contractul colectiv de munca pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, pe motiv că salariul minim de 570 lei prevăzut de clasa l de salarizare a fost negociat fără a respecta prevederile referitoare la salariul minim de 700 lei prevăzut în Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010, fapt ce conduce la incidența în cauza a dispozițiilor art. 238 alin. l din Codul muncii, în reglementarea în vigoare la data formulării acțiunii în constatarea nulității.
În considerentele Sentinței civile nr.652/M/_ pronunțata de Tribunalul Brașov în dosarul nr._, care se bucura de autoritate de lucru judecat ca și dispozitivul acesteia, instanța a statuat :
"Întrucât din anexa ce face parte integranta din Contractele colective de munca pe anii 2009-2010, rezulta că salariul brut minim stabilit pentru clasa I de salarizare este sub nivelul de 700 lei, instanța constata că în cauza sunt aplicabile dispozițiile art.24 alin. l din Legea nr.130/1996 ( în vigoare la data
încheierii și înregistrării contractelor colective de munca), potrivit cărora clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă negociate cu încălcarea art. 8, sunt lovite de nulitate.
Nulitatea Anexei 1 la Contractul colectiv de munca pe anii 2009-2010 în ceea ce privește stabilirea cuantumului salariului minim corespunzător clasei 1 de salarizare, atrage în mod evident modificări în ce privește cuantumul salariilor brute corespunzătoare claselor de salarizare subsecvente, având în vedere coeficienții de ierarhizare indicați în Anexa 1.
Stabilirea salariului de baza cu încălcarea contractului colectiv de muncă la nivel superior fiind o măsură anulată de instanță a fost înlocuită cu prevederile mai favorabile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi.
Deci în stabilirea efectelor nulității nu se poate ignora dispoziția legala expresa privind înlocuirea clauzei anulate până la renegociere(art.24 alin, 4 din Legea nr.130/1996, republicata, în vigoare în perioada pentru care au fost formulate pretențiile deduse judecații).
Prevederile art.268 alin. l lit. d din Legea nr.53/2003 Codul muncii-dispun în sensul că pot fi formulate cereri pentru constatarea nulității unui CCM sau a unor clauze pe toata durata existentei contractului.
Acțiunea în constatarea nulității Anexei 1 la CCM pe anii 2009-2019 încheiat la nivelul pârâtei, a fost introdusă în perioada de valabilitate a CCM înregistrat sub nr.2584/_, cât și a Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010.
Fiind stabilită nulitatea Anexei la CCM pentru anii 2009-2010 la nivel de unitate, acesta produce efecte nu numai pentru viitor, dar și pentru trecut, conform adagiului " quod nulum est, nulum producit effectum", din chiar momentul încheierii actului anulat, astfel că pârâta datorează reclamanților drepturile salariale calculate la salariul minim brut prevăzut de Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722 pe anii 2008-2010.
Acesta devine aplicabil în raport de dispozițiile art.24 alin.3 și 4 din Legea nr.130/1996, republicată, în vigoare în perioada pentru care au fost formulate pretențiile deduse judecații.
De altfel și în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr.44/2007, Decizia nr. 5/2007, Decizia nr.222/2008, Decizia nr.504/2009) s-a statuat că: "Este posibil ca efectele juridice ale unor clauze contractuale să continue ori să se producă după încetarea existentei contractului. În asemenea situații pot fi contestate în justiție efectele juridice respective, daca acestea sunt contrare drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale persoanei."
Recurenta mai arată, în esență, că prima instanța n-a ținut cont de Decizia civila nr. 1211/_ pronunțata de Curtea de Apel B. în dosarul nr._, prin care s-a statuat în mod irevocabil că acest CCM este aplicabil și pârâtei, iar pe de alta parte de Decizia civila nr.2015/M/_ a Curții de Apel B., prin care ș-a constatat în mod irevocabil nulitatea Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei.
Nici cu privire la faptul că Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr. 511/2006 și nr.294/2007, definitive și general obligatorii, sunt aplicabile în speță, prima instanța nu s-a pronunțat.
Nu pot fi ignorate Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.511/2006 și nr.294/2007, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.8 alin, (1) și (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca și ale art.238 alin. l din Legea nr.53/2003- Codul muncii definitive și general obligatorii, aplicabile în speța.
În aplicarea principiului securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi repuse în discuție (Hotărârea CKDO în cauza Brumarescu C. României), prima instanța trebuia să constate că prin hotărâri judecătorești irevocabile, date în contradictoriu cu aceasta, pârâta a fost obligată să calculeze și acorde reclamanților drepturile salariale calculate la salariul de baza minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi, înmulțit cu coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare pe care au avut-o reclamanții în perioada 2009-2010, prin aplicarea formulei de calcul, din anexa 1 la CCM, iar aceasta refuza în mod nejustificat să acorde aceste diferențe de drepturi salariale.
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenția europeana a drepturilor și libertăților fundamentale, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr.37, p. 6 paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât daca aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizata.
Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al clementelor de proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta (Hotărârea Percz împotriva Franței, cererea nr.47,287/99, paragraful 80 și hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr.288, p.19, paragraful 59).
Recurenta invocă prevederile art. 4, art. 35 și art. 99 (1) indice 1 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, magistrații trebuie sa respecte toata legislația naționala și europeana, altfel putând fi suspectați de rea- credința sau grava neglijență.
Ca practică judiciară a depus la dosarul cauzei decizii ale Curților de Apel Alba lulia, B., B., Constanta, Craiova, Ploiești, Suceava, Timișoara, din care rezultă că în cauze similare, recurenta a fost obligată să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite calculate în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei lunar, și drepturile salariale efectiv încasate pentru perioada 2009-_ .
Pentru a fi asigurat caracterul unitar al practicii judecătorești, garantat de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, se impune pronunțarea în cazuri similare a unei soluții identice.
Față de cele prezentate, consideră că sunt îndeplinite motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc civila.
În drept, dispozițiile art. 304 pct.7, 8 și 9, art.312, art.315 C. proc civila, prevederile Legii nr.130/1996, ale Codului muncii, prevederile Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri pe anii 2008-2010 și celelalte prevederi legale incidente în cauza.
Pârâta S. N. DE T. F. M. C. M. SA
a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii excepțiilor, respingerii capătului de cerere privind acordarea ajutoarelor materiale de Crăciun pe anii 2009-2010, Paști, Ziua F. ului, a salariul suplimentar pe anul 2010 și în restabilirea situației anterioare prin întoarcerea executării.
Invocă art. 304 pct. 9 Cod P. edură Civilă.
Instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material fără a avea în vedere definiția salariului dată de Codul Muncii prin art. 159 alin. 1 "Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat, în baza contractului individual de muncă.""
Având în vedere că acțiunea se întemeiază pe prevederile contractului colectiv de muncă, instanța de fond trebuia să analizeze în principal izvorul drepturilor solicitate, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune.
Învederează instanței de recurs că în prezenta cauză este vorba de drepturi ce izvorăsc din contractul colectiv de muncă și nu reprezintă drepturi salariale conform contractelor individuale de muncă, iar în lipsa unui raport just de proporționalitate între prestația angajatului și veniturile încasate de acesta, consideră că este o sarcină excesivă impusă angajatorului care este de natură a-i afecta esența dreptului de proprietate, încălcându-se astfel art. 44 din Constituția României.
Astfel, drepturile salariale au la bază, exclusiv munca depusă de salariați, ori prin contractele colective de muncă se acorda drepturi bănești, dar nu în temeiul muncii prestate, ci doar exclusiv în baza altor drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
Această interpretare reiese și din prevederile art. 236, alin. 1 din Codul Muncii republicat, și anume: "Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurs din raporturile de muncă,"
Deci observă că termenul de salarizare se referă la acele drepturi salariale efectuate în baza muncii depuse (deci a contractului individual de muncă), și pentru care termenul de prescripție este de 3 ani; iar termenul și alte drepturi și obligații ce decurs din raporturile de muncă sunt acele drepturi bănești pentru care temeiul de drept rezida din raporturile de muncă, dar care sunt prevăzute în concret și efectiv în cuprinsul contractului colectiv de muncă. Acesta din urmă se prescriu în termenul de 6 luni.
Subliniază intenția legiuitorului de a prevede un termen distinct de prescripție pentru clauzele negociate în contractul colectiv de muncă, față de termenul general de 3 ani, și care este mult mai mic decât în privința drepturilor salariale, deoarece aceste drepturi prevăzute în contractele colective de muncă nu se dau ca și compensație pentru obținerea vreunui profit suplimentar, adus de către salariați, ci efectiv se stabilesc prin negociere.
Astfel, legiuitorul pentru a nu destabiliza financiar angajatorul, a prevăzut ca întinderea drepturilor prevăzute în CCM să poată fi solicitate într-un domeniu mai scurt de prescripție, și anume de 6 luni.
A interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 268 lit. e din Codul muncii republicat - sunt golite de conținut și inaplicabile dacă se admite că termenul de 3 ani ar fi aplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești.
Prin urmare, solicită admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
II. În temeiul art. 304 pct.8 Cod P. edura Civilă, modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității pe anii 2009- 2010, instanța de fond a analizat superficial înscrisurile depuse la dosarul cauzei și apărările societății recurente.
Astfel, referitor la solicitarea reclamanților privind acordarea ajutorului materiale de Crăciun pe anul 2009, potrivit art. 64 alin. 1 și 2 din Contractul
Colectiv de Muncă pe anul 2009/2010 drepturile pe care le solicită reclamanții sunt suspendate pentru anul 2009.
Având în vedere situația economică dificilă pe care părțile semnatare au recunoscut-o, au convenit la neacordarea acestor ajutoare atât pentru anul 2009 cât și pentru anul 2010.
Că aceasta a fost voința părților arată că părțile au încheiat act adițional la CCM prin care stabilesc că ajutoarele materiale stabilite prin art. 64 CCM să nu se acorde nici în anul 2010!
În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind acordarea ajutoarelor material Crăciun, Paști, Ziua F. ului, salariul suplimentar pentru anul 2010 arătă că părțile au convenit prin actul adițional nr. 1713/_, act prin care s-a prelungit și modificat CCM 2009/2010, ca acesta să nu se acorde.
În conformitate cu prevederile art. 977 Cod Civil, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. În acest context, menționează că înțelegerea părților la data semnării CCM 2009/2010, a fost în sensul renunțării la posibilitatea acordării ajutoarelor materiale și stabilirii cuantumului acestora la nivelul clasei 1 de salarizare.
Contractul colectiv de muncă, indiferent de nivelul la care este încheiat are forța unei legi între părțile contractante și este important ca acest act să fie interpretat prin prisma termenilor în care a fost redactat, deoarece aceștia sunt cei care pun în evidență voința reală a părților.
Este criticabil că instanța de fond a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, fără a avea în vedere prevederile din CCM, considerând că aceasta nu reprezintă o condiție obligatorie.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond urma să facă o interpretare sistematică a dispozițiilor Constituției și Codului de P. edură civilă.
Chiar dacă ar admite că sunt în prezența unei Constituții ce consacră riguros separația puterilor, în sensul clasic al termenului și tot nu pot spune că nu este posibilă o activitate administrativ-jurisdicțională.
Sintagma "jurisdicții speciale administrative" are în vedere acele activități de soluționare a litigiilor care se desfășoară în fața unui organ administrativ- jurisdicțional prin emiterea unui act administrativ-jurisdicțional. Nu intră în această categorie acțiunile / cererile pentru care părțile au stabilit o procedură anterioară celei jurisdicționale.
Când legea (contractul) oferă posibilitatea părților aflate în litigiu să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, apelând și la un "arbitru" - comisiile mixte patronat sindicate nu poate fi vorba de abuz legislativ și obstrucționarea accesului la justiție.
Astfel încât consideră că nu se află în prezența unor jurisdicții de genul celor avute în vedere de alin. 4, art. 21 din Constituție având în vedere faptul că părțile au stabilit ca mai întâi să se încerce soluționarea pe cale amiabilă și ca mai apoi în situația în care părțile nu se pot înțelege pe această cale să se adreseze instanței.
Prin negarea acestei prevederi contractuale, instanța de fond a lăsat ca lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă, stabilind, în mod arbitrar, ce clauze se aplică și care nu.
Având în vedere cele precizate, solicită să se constate că reclamanții, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de contractele colective de muncă în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă.
Înțelege să invoce excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește ajutorul material de Crăciun pe anul 2009 și ajutorul material de Paști pe anul
2010 pentru următorii reclamanți: Har Dumitru, Purcar I., Sixoi M., Suciu E.
, Tarau David.
Precizează că prin Sentința Civilă nr. 2649/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, instanța s-a pronunțat cu privire la cererea reclamanților menționați mai sus în ceea ce privește ajutorul material de Crăciun pe anul 2009 și ajutorul material de Paști pe anul 2010.
În ceea cel privește pe reclamantul Paștină I., arată instanței de recurs că prin cererea formulată în dosarul nr._, înregistrat pe rolul Tribunalului Alba, dosar declinat de la Tribunalul Cluj, acesta a solicitat obligarea SNTFM C.
M. la plata ajutoarelor materiale de Paști, Ziua feroviarului și salariul suplimentar pe anii 2008-2010.
Prin Sentința civilă nr. 1699/2013, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea în sensul obligării SNTFM C. M. la plata ajutorului material de Paști și Ziua feroviarului pe anii 2009-2010.
Prin urmare, solicită să se constatate pentru acest reclamant autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește ajutorul material de Paști, Ziua feroviarului și salariul suplimentar pe anul 2010.
Pe fond, solicită instanței de recurs analizarea legalității și temeiniciei pentru toate aspectele fundului cauzei și respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru cele arătate mai sus, completate de următoarele considerente:
Ajutoarele materiale prevăzute de art.64 din CCM ( ajutoarele materiale de Paști, Ziua feroviarului) Conform Contractelor Colective de muncă încheiate, vorbind de un ajutor social (art. 64 din Cap. VI Protecția salariatului), fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.
Acest sprijin financiar s-a stabilit de către părți, prin contract, a fi acordat în anumite condiții, stabilite de consiliul de administrație al societății prin negociere cu organizațiile sindicale.
Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractului individual de muncă. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de părți.Existența aprobării și stabilirea cuantumului de către Consiliul de Administrație al societății este o condiție obligatorie, neîndeplinirea acesteia atrăgând inexistenta dreptului însuși.
Dreptul solicitat nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă pe care societatea recurentă nu 1-a acordat reclamanților ci, reprezintă un ajutor social, de care salariatul poate beneficia din partea societății, condiția ca societatea să poată, din punct de vedere financiar, să-1 suporte.
Dacă aceste sume s-ar asimila veniturilor salariale, în conformitate cu art.
154 alin, 1 din Codul muncii, ele trebuie să reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, bazat pe principiul reciprocității și echivalenței prestațiilor, or, a arătat că acestea nu fac obiectul contractelor individuale de muncă.
În lipsa posibilităților financiare societatea nu poate să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de muncă prin care se stabilesc drepturile și obligațiile ambelor părți, inclusiv drepturile salariale ale angajatului.
Totodată, menționează că nu există nicio dispoziție legală care să impună preluarea în întregime în contractele încheiate la nivel inferior a clauzelor stabilite la nivel superior, părțile având libertate în negociere potrivit art. 236 alin.3 Codul Muncii.
Factorii economici reprezintă fundalul obiectiv pe care se grefează, sub aspect juridic, negocierea colectivă sau individuală și acesta nu poate fi ignorat.
b) Salariul suplimentar.
În conformitate cu art. 229, alin (4) din Codul Muncii republicat contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar referindu-se la prevederile art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010, este evident că textul nu menționează doar caracterul obligatoriu în ceea ce privește acordarea, de către C. M., a salariului suplimentar, acesta acordându-se doar personalului care și-a desfășurat activitatea în tot cursul anului și este condiționată de conduita fiecărui salariat
Numai o interpretare prin prisma temeiurilor în care a fost redactată poate duce la evidențierea voinței reala a părților, iar aceste clauze contractuale trebuie interpretate doar în spiritul și litera lor și nu restrictiv, în sensul că acestea pot produce efecte numai în favoarea uneia dintre părțile contractante.
Or, după cum rezultă din cuprinsul textelor expuse mai sus, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea (și nu obligativitatea) acordării unui salariu suplimentar (alin. 1, la alin. 3), specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept electiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 1(1% din fondul de salarii realizat lunar.
Este absurd a se interpreta că intenția părților a fost aceea că, indiferent de circumstanțe, din veniturile obținute, societatea să aloce un procent pentru plata acestor salarii.
Dispozițiile art.30 CCM, clauză acceptată de ambele părți, sunt în sensul că acordarea acestui salariu suplimentar este afectat de condiția obținerii de venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestuia.
Situația financiară a societății recurente în perioada pentru care se solicită plata salariului suplimentar, a fost precară înregistrând pierderi astfel că societatea nu a avut posibilitatea constituirii acestui fond.
Față de conținutul clauzelor CCM în discuție, este foarte clară intenția părților la semnarea acestora, respectiv a nu fi o condiție obligatorie a acordării acestei premieri ci, funcție da situația economică a angajatorului, sens în care consideră că societatea recurentă a respectat întocmai prevederile CCM încheiate de părți.
Arată că art. 30 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM C. M. SA, prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate, care sunt venituri proprii și nu din alocații iar pe anii 2009
-2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Salariul suplimentar nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă, reprezentând în fapt un stimulent acordat salariaților, condiționai de posibilitățile angajatorului: "din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare-recalificare a personalului.." conform art. 20 din Contractului colectiv de Muncă.
O eventuală interpretare a modalităților de aplicare a clauzelor contractului colectiv de muncă nu poate fi în nici un caz de natură să contravină tocmai scopului în care acestea au fost edictate.
În acest sens, consideră că un contract colectiv de muncă are rolul de a proteja atât angajatorul cât și salariații.
Precizează că potrivit Anexei 6 la CCM sunt stabilite criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar, prin care la art. 2 se prevede că nu vor beneficia de acest drept salariații care în perioada aferentă acordării acestuia au avut abateri disciplinare.
Salariul suplimentar se acordă pentru munca prestată în cursul unui an calendaristic, prin urmare o altă condiție esențială și obligatorie este prestarea muncii pe întreg anul calendaristic pentru care solicită acest drept (de la 01 ianuarie la 31 decembrie).
O eventuală interpretare a modalităților de aplicare a clauzelor contractului colectiv de muncă nu poate fi în nici un caz de natură să contravină tocmai scopului în care acestea au fost edictate.
Așa cum a arătat în cadrul excepției inadmisibilității acțiunii, prin actul adițional nr. 1713/_, act prin care s-a prelungit și modificat CCM al SNTFM
C. M. 2009/2010, părțile au hotărât ca acesta să nu se acorde.
De asemenea, precizează că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât exercițiile financiare în cauză au fost încheiate în pierdere.
C. M. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui
T. urilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar.
În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010.
Acest argument este susținut și de art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010 care dispun imperativ următoarele: "Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea M. ui T. urilor și Infrastructurii."
Mai mult, prin Legea nr.329/2009 s-au reglementat "măsuri privind disciplina financiar-bugetară la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrativ teritoriale au calitatea de acționar unic ori majoritar, precum și al filialelor acestora, " (art.1, lit. d)
Potrivit art. 27 din aceeași lege "anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politică salarială ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar, precum și ale filialelor acestora, denumite în continuare operatori economici,"
Iar, potrivit art. 30 "contractele colective de muncă se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete, "
În ceea ce privește CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 învederează instanței de recurse că "Deși există o legislație unitară, aceeași pe întreg cuprinsul țării aplicarea acesteia datorită contractului colectiv de muncă, dar și a celui individual comportă un specific, se creează diferențieri de la o ramură de activitate la alta, de la un grup de angajatori la altul, de la un angajator la altul și uneori în aceeași unitate de la o perioadă la alta, în funcție de situația sa economică"(A. Țiclea - Tratat de dreptul muncii
- ediția a IV).
Doar în cazul în care în care nu era încheiat un contract colectiv de muncă la nivel de unitate se aplica contractul de muncă la nivel superior. Aceasta își are considerentul în dispozițiile art. 247 din Codul Muncii vechi potrivit cărora "În cazul în care la nivel de angajator ... nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.";
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existentei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ah acestuia".
Mai mult, potrivit art. 24. alin. (2) din Legea nr. 130/1996 (act normativ valabil în perioada de aplicabilitate a CCM la nivel de unitate, respectiv perioada 2009/2010) "Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă", la cererea părții interesate, iar la alin, (3): " în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective".
Or, în cazul de față, reclamanții, fie prin reprezentant, fie individual, nu au solicitat vreunei instanțe judecătorești, pe perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, obligarea C. M. de a modifica vreo clauză prevăzută în CCM, astfel că, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au fost aplicabile doar pe perioada de valabilitate a acestuia, conform acordului de voință ai părților semnatare.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, admiterea excepțiile și pe fondul cauzei respingerea capătului de cerere privind acordarea autoarelor materiale de Paști și Ziua F. ului pe anul 2010, ajutorul material de Crăciun ne anii 2009-2010, salariul suplimentar pe anul 2010.
Având în vedere caracterul executoriu al hotărârii apelate, în temeiul art. 4041C. proc. civ. solicită repunerea părților în situația anterioară și întoarcerea executării, având în vedere dispozițiile art.274 Codul Muncii privind caracterul executoriu al hotărârii pronunțate.
În drept, art. 304 alin. 8 și 9, 3041și ari. 4041((1) Cod proc. civ., art. 969, 977 și următoarele Cod Civil, prevederile Legii 62/2011, Legii 53/2003 - Codul Muncii, Contractele Colective de Muncă valabile în perioada solicitată.
Reclamantul S. T. M. C. -N. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către pârâtă ca nefondat.
Pârâta S. N. DE T. F. M. C. M. SA a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului formulat de S. T.
C. -N. și menținerea sentinței recurate, cu privire la capătul de cerere referitor la plata diferențelor dintre drepturile salariale de care au beneficiat membrii de sindicat și drepturile salariale calculate la salariul de bază minim brut de 700 lei, ca fiind temeinică și legală.
Reclamantul S. T. M. C. -N. a formulat răspuns la întâmpinare
prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei ca nefondate.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Cu privire la recursul formulat de reclamanți, Curtea reține că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce succed
.
Reclamanții-recurenți se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă, așa cum reține tribunalul, că reclamanții nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de
ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și respectiv, la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamanții nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul al salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamanții recurenți nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se
interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din apărările formulate și nu a fost contestat de către reclamanți faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, cu consecința că dacă s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta salariul de bază mai mic pentru fiecare din salariații reprezentați în cauză.
Concluzia este că negocierea la nivel de grup de unități a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamanții recurenți, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Analiza de mai sus rămâne valabilă chiar în condițiile pronunțării hotărârilor judecătorești amintite prin memoriul de recurs. Astfel, prin sentința civila nr. 920/M/_ pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr._ (înregistrat la data de_ ), rămasă irevocabila prin Decizia nr.2317/R/_ a Curții de Apel B., s-a constatat nulitatea Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, însă a rămas în continuare valabil contractul la nivel de grup de unități. Mai mult, hotărârea judecătorească amintită nu afectează salariile deja amintite, pentru a avea ca formula de calcul corectă este cea menționată mai sus, or reclamanții, după cum s-a subliniat deja, nu vor stabilirea salariului prin raportare la componente stabilite prin același
contract colectiv de muncă, ci combinarea lor, fapt inadmisibil din considerentele deja arătate. Aceiași concluzie este valabilă și dacă ne raportăm la decizia Curții de Apel B.: raportarea la salariul de 700 lei ar fi justificată doar în condițiile în care și coeficienții solicitați ar fi raportați tot la contractul colectiv la nivel de ramură.
Existența unei practici divergente în materie nu este, prin ea însăși, un motiv care să justifice temeinicia pretențiilor recurentului, în condițiile în care sistemul de drept român nu se bazează pe precedentul judiciar. Singurele decizii cu caracter obligatoriu sunt cele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, instrument considerat de altfel ca fiind adecvat pentru asigurarea dezideratului unei practici unitare și de către Curtea europeană a drepturilor Omului în jurisprudența sa recentă.
Așa fiind, Curtea apreciază superfluă cercetarea celorlalte motive de recurs și a apărărilor aferente acestora, recursul conturându-se ca neîntemeiat pentru considerentele dezvoltate în cele ce preced, urmând a fi respins în raport de prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
2.În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F.
M. C. M. SA,
Curtea reține că acesta este fondat în ceea ce privește pe pretențiile reclamantului PASTINA I. ce privesc plata ajutorului material de Paști, Ziua F. ului, respectiv salariu suplimentar, toate aferente anului 2010, precum și pretențiile reclamanților HAR DUMITRU, PURCAR I., SIXOI M., SUCIU E. și TARAU DAVID ce privesc plata ajutorului material de Crăciun pe anul 2009 și a ajutorului material de Paști pe 2010, acest pretenții fiind soluționate cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2649/2011 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._ și respectiv prin sentința civilă nr. 1699/2013 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr._ .
Curtea reține însă ca fiind nefondate restul criticilor cuprinse în memoriul de recurs.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă
generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității,
Curtea reține că în mod corect aceasta a fost respinsă de instanța de fond. Art.117 din CCM la nivel d grup de unități din transportul feroviar 2006/2008, prevede dreptul părților de a se adresa comisiei mixte patronat -sindicat, ca atare această procedură nu este obligatorie, neexistând o dispoziție legală care să prevadă obligativitatea unei asemenea proceduri, așa cum prevede art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă.
Mai mult, potrivit art.107 pct.7 din CCM 2009-2010, se stabilit că sesizarea comisei și hotărârile sale " nu aduc atingere competenței instanței de drept comun";.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006- 2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Ziua F. ului pentru anii 2009- 2010, prima de Paști pentru anul 2010 și prima de Crăciun pentru anul 2090) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să
stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Aceste texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii indica simplu (anterior abrogării prin dispozițiile Legii nr. 40/2011) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Art. 37 statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă.
Este inconsistent și argumentul extras din dispozițiile legale privind imperativul înregistrării contractelor colective de muncă încheiate la Direcția de muncă și protecție socială, care verifică îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a contractelor, de unde se deduce legalitatea și imperativul aplicării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C. M. .
Cu alte cuvinte, se invocă în apărare faptul că reclamanții cer acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 aveau valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflecta ordinea publică în domeniul pe care îl reglementa.
Recurenta mai susține că acordarea ajutoarelor materiale de Paști și crăciun, precum și premierea de Ziua F. ului pentru anii 2009 și 2010 ar fi condiționate de existența unei hotărâri a consiliului de administrație. Această apărare este însă nefondată, o citire atentă a textului invocat revelând faptul că
dreptul la plata acestor drepturi a fost stabilit prin contract, nedepinzând de o condiție ulterioară, aceea a aprobării sale de către consiliul de administrație. Art.
64 alin.1 și 2 este o dispoziție ce permite consiliului să stabilească, în urma negocierilor cu sindicatul, doar cuantumul, nu și existența acestui drept, prevăzând totodată și un cuantum minimal ala cestuia. Ca atare, nici într-un caz nu se poate reține că s-ar putea bloca acordarea acestui drept prin voința unilaterală a angajatorului acordarea acestui drept,atât existența acestuia, cât și cuantumul său minimal fiind deja stabilite prin contract.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de
venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. M. C.
M. SA împotriva sentinței civile nr. 12842 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte, în sensul că admite excepția autorității de lucru judecat și în consecință respinge pretențiile reclamantului PASTINA I. ce privesc plata ajutorului material de Paști, Ziua F. ului, respectiv salariu suplimentar, toate aferente anului 2010, precum și pretențiile reclamanților HAR DUMITRU, PURCAR I., SIXOI M., SUCIU E. și TARAU DAVID ce privesc plata ajutorului material de Crăciun pe anul 2009 și a ajutorului material de Paști pe 2010.
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei decizii. Respinge recursul reclamanților formulat împotriva aceleiași sentințe.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 13 decembrie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||||
I. T. | D. | C. | G. | N. | M. |
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: B. G. Z.
