Decizia civilă nr. 484/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 484/R/2013
Ședința publică din data de 19 februarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de către pârâtele S. N. DE T.
F. DE M. "C. M. "; SA și S. C. - S. T. împotriva sentinței civile nr. 5306 din_ a Tribunalului Săla, pronunțată în dosar nr._, privind și pe reclamanții intimați A. F. -E., M. D., G. R., N. A., MGRĂDEAN L.
, N. G. L., C. A. -S. și C. V., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamanților intimați - avocat A. Maxim din cadrul Baroului C., lipsind reprezentantul pârâtelor și reclamanții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care reprezentanta reclamanților depune la dosar întâmpinare la recurs solicitând să fie considerată depusă cu titlu de concluzii scrise și arată că nu are cereri de formulat.
Nefiind formulate cereri în probațiune Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților intimați pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat solicitând păstrarea sentinței primei instanțe ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată în recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5306 din_ a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr._, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârâte.
A fost admisă în parte acțiunea formulata de reclamanții A. F. E., M. D., G. R., N. A., M. L., N. G. L., C. A. S., și C. V.
în contradictoriu cu pârâții S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA B. și S. N. DE T. F. M. "C. M. "; SA - S. T. și în
consecință au fost obligați pârâții în solidar să plătească diferențele de salariu rezultate dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 de lei și sumele efectiv primite pentru perioada_ -_ pentru reclamantul C. V., iar pentru restul reclamanților pentru perioada iulie 2009-iunie 2011; diferențele dintre sumele efectiv primite cu titlu de prime pentru perioada efectiv lucrată (vacanța, Crăciun, Paște, Ziua F. ului și salariul suplimentar) și sumele rezultate în urma recalculării salariului, sume actualizate în funcție de rata inflației.
A fost respinsă ca nefondata cererea privind obligarea pârâtelor la operarea modificărilor corespunzătoare în carnetele de munca ale reclamanților și cea privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Analizând prioritar excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art. 137 Cod procedură civilă, instanța reține că aceasta nu este întemeiată, întrucât obiectul acțiunii îl constituie plata unor pretinse diferențe drepturi salariale, încât, având în vedere și dispozițiile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, devin incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu privire la termenul de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune.
Pe fond, s-a reținut că reclamanții au fost salariații pârâtei în perioada pentru care au formulat pretenții, aspect se reiese din actele depuse la dosar.
Instanța a constatat că la calculul salariului de bază lunar cuvenit s-a avut în vedere clasa 1 de salarizare din Anexa la CCM la nivel de unitate, care în perioada_ -_ la nivelul pârâtei a fost stabilit la suma de 570 lei brut, iar prin actul adițional din_ nivelul clasei 1 de salarizare a fost de 600 lei brut, aspect indicat de altfel de pârâtă în întâmpinare.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri,
adaosuri ori indemnizații incluse în acesta și că acest CCM la nivel de ramură este aplicabil și în cazul pârâtelor ce funcționează în domeniul transporturi conform art. 3 din același CCM ce prevede neechivoc faptul că acesta produce efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora, însă pârâtele, după cum s-a reliefat anterior, nu au avut în vedere la calculul și plata drepturilor salariale ale reclamanților aceste prevederi din contractul colectiv de muncă la nivel superior, angajatorul aplicând doar CCM la nivel de unitate.
Potrivit art. 236 Codul muncii contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, adică acestea trebuie să producă efecte juridice între părți întocmai ca prevederile legale edictate de organele abilitate ale statului. De asemenea tribunalul a arătat că un contract colectiv de muncă la nivel superior produce efecte juridice și în cazul în care contractul colectiv de muncă la nivel inferior conține dispoziții mai puțin favorabile salariaților și că potrivit art. 241 lit. c Codul muncii, în forma în vigoare anterioară adoptării legii nr. 40/2011 și aplicabilă în cauză pentru o perioadă din pretențiile deduse judecății, respectiv_ -_, clauzele unui contract colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aserțiunea pârâtelor în sensul că reclamanții nu-și pot invoca propria culpă întrucât au semnat actele adiționale la contractele individuale de muncă, iar prin sindicat au negociat CCM la nivel de unitate, deci nu ar putea solicita recalcularea drepturilor salariale plătite, tribunalul nu a găsit-o întemeiată pentru că legea instituie expres în sarcina angajatorilor obligația de a respecta prevederile unui contract colectiv de muncă legal încheiat, caz în care în mod evident nu poate fi mutată culpa înspre salariați, atât timp cât angajatorul trebuia să calculeze și să plătească drepturile salariale cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, act juridic opozabil și obligatoriu pentru pârâte.
Nici apărarea pârâtelor în sensul că obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, pentru că după cum s-a reliefat anterior prevederile art. 241 lit. c Codul muncii sunt clare și neechivoce în ce privește efectele contractelor colective la nivel de ramură, fără a fi condiționate efectele acestor contracte de existența ori inexistența unor contracte colective la nivel de unitate. Lipsită de relevanță este și apărarea că au expirat contractele colective de muncă la nivel de unitate, situație în care nu mai pot fi găsite fondate pretențiile
reclamanților, pentru că aplicarea de către pârâte a prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură invocat de reclamanți ca temei al pretențiilor deduse judecății era independentă de existența ori de clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, dacă acestea erau nefavorabile salariaților comparativ cu cele din contractul colectiv la nivel de ramură.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că pârâtele nu au respectat și nu au pus în aplicare prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură în cazul reclamanților cu toate că aveau obligația legală în acest sens, relevante fiind și prevederile art. art. 40 alin. 2 lit. c Codul muncii ce instituie în sarcina angajatorului obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, motiv pentru care tribunalul a admis în parte acțiunea conform dispozitivului, iar cu privire la actualizarea cu indicele de inflație a reținut necesitatea de a se asigura o despăgubire integrală a salariaților ca urmare a neexecutării prevederilor CCM la nivel de ramură aplicabil.
Având în vedere faptul că Decretul nr. 92/1976 nu mai este în vigoare, instanța a respins cererea reclamanților cu privire la obligarea pârâtelor la operarea modificărilor corespunzătoare în carnetele de munca ale reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri a declarat pârâta S. "C. M. "; SA B.
, prin S.
T., solicitând modificarea în parte a sentinței și respingerea acțiunii.
În motivare s-a arătat, în esență, că se critică respingerea excepției privind prescripția dreptului la acțiune, întrucât sunt incidente dispozițiile art. 268 alin 1 lit. e din Codul Muncii.
Dreptul solicitat este prevăzut în CCM la nivel de Ramura T. uri pe anii 2008-2010, iar toate clauzele acestuia sunt supuse termenului de 6 luni.
Pe fondul cauzei, se arată că în perioada pentru care se solicită diferența de salariu, C. M. SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2009,2010 și 2011 ale căror prevederi sunt obligatorii pentru parți, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților.
La negocieri, reprezentanții salariaților au cunoscut prevederile CCM la nivel de ramură și grup de unități feroviare, ca și posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, recunoscând buna credință a patronatelor semnatare, au finalizat negocierile.
Potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii "Contractele colective de muncă,
încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților";, deci se pot respecta clauzele doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 înregistrat sub nr. 722/03/_ și-a încetat valabilitatea la_, încât orice pretenții în temeiul acestui contract pe anul 2011 sunt lipsite de temei juridic.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, art. 37 din Codul Muncii dispune: "drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă";.
Or, la nivel de unitate, prin contract colectiv de muncă, în Anexa nr. 1 s-a stabilit de către părți nivelul clasei 1 de salarizare.
Potrivit art. 268 alin. (1) lit. d) Codul Muncii: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia";.
Raporturile dintre părți sunt stabilite în urma negocierii prin intermediul contractului colectiv de muncă, fiind de natură contractuală.
Veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2007-2010 veniturile nu au asigurat nici acoperirea tuturor cheltuielilor, încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
S. C. M. S. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. În aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008-2010 aprobate prin H.G. 532/2008, H.G. 28/2010 și H.G. nr. 311/2010. Aceleași federații sindicale care au semnat CCM la nivel de Ramura T. uri,
au negociat și semnat și CCM la nivel de S. C. M. SA.
Salariul minim brut a fost pentru suma de 570 lei, iar majorarea acestuia urmând sa se facă prin introducerea sporurilor în salariul de baza.
Întrucât sporurile nu au fost incluse în salar, reclamanții nu au suferit nici un prejudiciu, suma sporurilor acordate în conformitate cu anexa nr.5 din CCM la nivel de unitate (neprevăzute în CCM Ramura T. uri) fiind mai mare decât diferența între drepturile salariale calculate în funcție de salariul minim de 700 lei și cel de 570 lei.
Perioada pentru care reclamanții solicita acordarea acestor diferențe coincide cu perioada în care salariile bugetarilor au fost micșorate cu 25%. În plus, este de notorietate criza economica, ce a dus la reducerea considerabila a transporturilor pe calea ferata, la intrarea în șomaj tehnic, reorganizarea și restructurarea societății și efectuarea de concedieri colective masive (peste 10.000 de salariați), în scopul eficientizării și echilibrării financiare.
Acordarea acestor diferențe nu ar face altceva decât să pună în pericol însăși existența societății.
Potrivit art. 24. alin. (2) și (3) din Legea nr.130/1996 "Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competente";, "În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective";.
Ori, reclamanții nu au solicitat vreunei instanțe judecătorești, pe perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, obligarea C. M. de a modifica vreo clauză prevăzută în CCM, astfel că prevederile CCM la nivel de unitate au fost aplicabile pe perioada de valabilitate a acestuia.
Caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ
(Hotărâre de Guvern). Potrivit art. 12 (1) din Legea 130/1996 "Contracte colective de munca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale";. Acest text de lege se aplică și salariaților din unitățile în care statul este acționar unic, conform principiului de drept "Ubi eadem est ratio, eadem solutia esse debet";. Fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin Hotărâre de Guvern.
Aceste argument sunt susținute și de art.2 (1) din H.G. nr. 28/2010 și H.G. nr. 311/2010: "Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea M. ui T. urilor și Infrastructurii";.
Prin CCM 2009/2010, încheiat la nivelul C. M., părțile, pentru a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâri de guvern, au stabilit ca sistem de referință valoarea de 570 de lei pentru clasa 1 de salarizare, fără a se încălca astfel dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 1051/2008 conform cărora "Pentru personalul din sectorul bugetar, nivelul salariului de baza, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de baza minim
brut pe țara garantat în plata prevăzut la art. 1 și 2";. La nivelul societății nu exista meserii și funcții care au ca încadrare clasa 1 de salarizare.
În plus, prin aplicarea prevederilor CCM la nivel de ramură ar însemna ca salariații să aibă venituri mult mai mici, întrucât acest contract nu prevede clasele de salarizare și aplicarea unor coeficienți de ierarhizare.
Soluția privind actualizarea acestor sume cu rata inflației este criticabila, în condițiile în care nu s-au precizat sumele actualizate.
La fel, și dispoziția privind modificarea înregistrărilor din carnetele de muncă, întrucât acestea au fost predate titularilor, disponibilizați în anul 2011.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, aducând în motivare, în esență, aceleași considerente pe care le-a expus tribunalul în soluționarea cauzei.
S-a mai precizat că nu se poate accepta o apărare în sensul ca ar avea prioritate CCM la nivel de unitate în detrimentul celui la nivel de ramura, atâta timp cât cel la nivel de unitate trebuie încheiat în conformitate cu cel superior, nefiind cu putința să se restrângă ori să se anihileze prin semnarea unui CCM la nivel de unitate drepturile deja câștigate printr-un CCM la nivel superior.
Se invocă dispozițiile art. 37, art. 38, art. 236 alin. (4), art. 238 Codul muncii și
art. 7 alin 2, art. 8, art. 24 alin. (1) și art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, art. 41 alin 5 din Constituția României și jurisprudența Curții Constituționale, anume deciziile nr. 380/2004, nr. 294/2007, art. 133 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Susținerile recurentei în sensul ca nu a înregistrat profit, ci pierderi nu pot avea vreo influenta asupra recunoașterii acestor drepturi salariale prevăzute în CCM la nivel de Ramura și nu o exonerează de plata lor, respectiv răspunderea executării obligațiilor contractuale.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722/_, arată că după cum reiese din anexa nr. 5, recurenta figurează expres la pct. 2 drept una dintre unitățile la care acest contract se aplică. Ca atare, nu se poate nega aplicabilitatea acestuia la nivelul SNTPM "C.F.R. M. "; S.
Drepturile negociate colectiv și stabilite prin contractele colective de muncă au caracter minimal, potrivit art. 238 alin. 2 din Codul muncii, contractele individuale de muncă neputând conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cu atât mai mult cu cât este vorba de un CCM superior.
În ceea ce privește obligativitatea respectării bugetului de venituri și cheltuieli, arată că tocmai recurenta este cea care întocmește acest buget de venituri și cheltuieli, după cum reiese clar din art. 13 alin. (1) din Hotărârea 528/1998.
Prin H.G. nr. 28/2010, Guvernul României a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli al S. "C.F.R. M. "; S., buget pe care însăși recurenta l-a întocmit și l-a dat spre aprobare.
Recurenta subliniază că prin bugetele aprobate prin hotărâri de Guvern, nu i s- a permis creșterea nivelului salariului minim la nivelul celui prevăzut în contractul colectiv pe ramura. Practic își invocă propria culpă de a nu fi negociat bugetul de venituri și cheltuieli cu respectarea dispozițiilor contractului colectiv de munca aplicabil, cel la nivel de ramura, deoarece nu rezulta de nicăieri din actele depuse la dosarul cauzei ca ar fi încercat măcar să includă în acest buget dispozițiile referitoare la salarizare din CCM nr. 722/2008.
Toate condițiile impuse de art. 6 alin. (1) și art. 7 din O.U.G. nr. 79/2008 nu se aplica în ceea ce o privește pe recurenta, deoarece la art. 7 alin. (7) se arată:
"prevederile art. 6 alin. (2), (3) și (8) și ale art. 7 alin. (1) se aplică începând cu faza de elaborare a bugetelor de venituri și cheltuieli aferente anului 2012";.
Se invocă, în raport de prevederile art. 969 alin. (1) Cod civil, principiul forței obligatorii a contractului și faptul că, în materie, clauzele fiecărui contract de munca au valoare normativa; ele alcătuiesc un "drept al muncii"; propriu celor care îl încheie.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis ca atare, cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate.
Nefondat este motivul de recurs prin care se critică respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care, cum corect reține tribunalul, drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Or, potrivit art. 166 alin. 1 și art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
În schimb, în ce privește motivele de recurs vizând fondul pretențiilor, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, astfel:
Reclamanții-intimați se prevalează în cauză, iar tribunalul a admis acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă că reclamanții nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamanții nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul a salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamanții intimați nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din motivele de recurs formulate și nu a fost contestat de către reclamanți faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi. În același sens, s-a răspuns adresei instanței, cu precizarea că dacă s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta venituri mai mici pentru angajați.
Concluzia este că negocierea la nivel de unitate a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamanții intimați, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură,
este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s- a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate amănuntele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Așa fiind, Curtea apreciază superfluă cercetarea celorlalte motive de recurs și a apărărilor aferente acestora, recursul conturându-se ca întemeiat pentru considerentele dezvoltate în cele ce preced.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâtele S. N. DE T. F. DE M.
"C. M. "; SA și S. C. - S. T. împotriva sentinței civile nr. 5306 din_ a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că respinge în tot acțiunea formulată de reclamanții A. F. -E., M. D.
, G. R., N. A., M. L., N. G. L., C. A. -S. și C. V. în
contradictoriu cu pârâtele recurente.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 februarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||||
G. | -L. T. | I. | T. | D. C. | G. |
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. P. R. a M. lena
GREFIER,
N. N.
