TALHARIE COMISA ÎNTR-O LOCUINŢĂ VIOLARE DE DOMICILIU. CONCURS REAL
| Comentarii |
|
Infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă se află în concurs real cu infracţiunea de violare de domiciliu.
(Secţia penală, decizia nr. 817 din 16 februarie 2001)
CURTEA
Asupra recursului de faţă; in baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 375 din 15 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpatul G.P, fiul lui I. şi O., născut la 14 iulie 1970 în Republica Moldova, a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, f C. pen., la 7 ani închisoare şi a infracţiunii de violare de domiciliu, la 3 ani închisoare.
în baza art. 33 lit. a - 34 lit. b C. pen. a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare.
A menţinut starea de arest şi a dedus prevenţia de la 2 octombrie 1999 la 15 iunie 2000.
în baza art. 117 C. pen. a dispus expulzarea inculpatului, după executarea pedepsei.
Inculpatul a fost obligat la 8 milioane lei despăgubiri civile către părţile civile D.G. şi G.S. şi la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în ziua de 2 august 1999 în jurul orei 8:00, auzind soneria de la intrarea în apartament, partea vătămată D.S. (care se afla în apartamentul său din str. M.A. nr. 13, bl. 23, ap. 53 împreună cu soţul său D.G. şi cu nepoata lor în vârstă de 2 ani) a privit pe vizorul uşii şi, deoarece i s-a părut că cel care a sunat este un prieten al fiicei sale, a întredeschis uşa, moment în care inculpatul împreună cu V.C. au împins uşa, intrând cu forţa în apartament.
Inculpatul a lovit-o pe partea vătămată D.S. şi a împins-o în dormitor, iar V.C. a intrat în sufragerie unde se afla partea vătămată D.G. pe care l-a lovit cerându-i să nu strige, iar nepoatei părţilor vătămate i-a legat mâinile şi i-a aplicat o bandă adezivă peste gură ca să nu strige.
Atât inculpatul cât şi V.C. au lovit-o pe partea vătămată D.S. cerându-i să le dea aurul pe care-l deţine. De frică aceasta le-a arătat celor doi un duiap în care se aflau bijuteriile din aur şi pe acestea le-au luat, părăsind apartamentul.
Inculpatul şi V.C. erau aşteptaţi în faţa blocului într-un autoturism de numitul “Oase” căruia cei doi i-au dat bijuteriile furate şi au plecat.
în aceeaşi zi partea vătămată D.G. a sesizat organele de poliţie despre cele întâmplate.
Iniţial inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, ulterior însă a negat participarea sa la săvârşirea infracţiunilor, solicitând în apărare audierea sorei sale G.M. domiciliată în Bucureşti, care a arătat că acesta a vizitat-o în 10 august 1999 şi că a plecat chiar a doua zi, după eclipsa din 11 august, la Chişinău.
tribunalul nu a luat în considerare declaraţie martorei G.M. pentru că, pe de o parte, fiind sora inculpatului este firesc să încerce să-l ajute să scape de tragerea la răspundere penală, iar pe de altă parte chiar în situaţia în care într-adevăr inculpatul a vizitat-o în data de 10 august 1999, aceasta nu este o dovadă că inculpatul nu s-ar fi putut afla în Bucureşti anterior acestei date.
Faptele şi vinovăţia inculpatului au fost dovedite pe baza declaraţiilor părţilor vătămate, declaraţiilor de martori, declaraţiilor inculpatului şi a proceselor-verbale de recunoaştere din grup.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului tribunalul a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor comise, modalitatea în care a acţionat inculpatul, valoarea prejudiciului, precum şi persoana inculpatului.
împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul G.P., pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c C. pr. pen., în sensul că infracţiunea de tâlhărie nu a fost comisă de el, întrucât la data de 2 august 1999 se afla la Chişinău şi deci nu putea participa la comiterea faptei din Bucureşti, sector 2. în susţinerea apelului său inculpaiul a solicitat completarea probelor cu reaudierea sorei sale G.M. şi acte (bon de plată 1485/2 august 1999 emis de “S.” S.R.L.; certificatele 105 şi 118 emise de Universitatea de Stat de Medicină si farmacie “N. T.”; caracterizarea
inculpatului emisă de Asociaţia Regiilor Locative -Buicani.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia I penală, după administrarea probelor solicitate de inculpat în apărare, prin decizia nr. 513 din 3 octombrie 2000 a respins apelul acestuia ca nefondat.
în considerentele deciziei se arată că din analiza întregului material probator, inclusiv actele noi, rezultă, aşa cum judicios a reţinut şi prima instanţă, că inculpatul G.P. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi violare de domiciliu, constând în aceea că, la 2 august 1999, în jurul orei 8.30, inculpatul G.P., împreună cu numitul V.C. au pătruns cu forţa în locuinţa părţilor vătămate D.G. şi D.S., unde, prin violenţă, le-au deposedat de cca 50 gr. bijuterii.
Instanţa mai arată că declaraţia martorei G.M. (sora inculpatului) este subiectivă, nu contrazice celelalte probe din care rezultă că inculpatul se afla în Bucureşti la data comiterii infracţiunilor. Că nici “bonul de plată” nu face dovada contrară celorlalte probe (declaraţiile părţilor vătămate, procesul-verbal de recunoaştere, declaraţiile martorilor şi ale inculpatului de la urmărirea penală), acest act putând fi întocmit ulterior iar semnătura inculpatului obţinută în diferite moduri. De altfel, împrejurarea că acest act a fost prezentat abia în apel, creează o puternică suspiciune asupra autenticităţii şi corectitudinii menţiunilor sale, explicaţia acestei întârzieri din cauza imposibilităţii prezentării numitei L.B. fiind inacceptabilă, pentru simplul fapt că nici în apel nu s-a prezentat şi totuşi actul a ajuns la dosar. Dacă actul ar fi existat la data de 2 august 1999, el ar fi putut ajunge, atât în faza de urmărire penală, cât şi cea de cercetare judecătorească, în acelaşi mod. Ca atare, conchide instanţa, probele administrate în cauză conduc la concluzia că starea de fapt reţinută de instanţa de fond corespunde adevărului, iar inculpatul a participat la comiterea faptelor deduse judecăţii.
Arată că în baza acestei stări de fapt, instanţa de fond a făcut o justă încadrare juridică a faptelor comise de inculpat, în infracţiunile de tâlhărie (prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 2 lit. a, f C. pen.) şi violare de domiciliu (prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. 1 C. pen.). în ce priveşte individualizarea pedepselor aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune, precum şi a pedepsei rezultante (7 ani închisoare, arată că, de asemenea, s-a făcut cu respectarea criteriilor
generale prevăzute de art. 72 C. pen., ţinându-se seama de gradul mare de pericol social concret al infracţiunilor comise, de împrejurările în care faptele au fost comise (de două persoane, într-o locuinţă, cu violenţă, asupra a două părţi vătămate şi a unui copil (2 ani) şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care nu are antecedente penale, dar a avut o atitudine oscilantă în cursul procesului (iniţial a recunoscut, iar ulterior a negat faptele).
în contra sus-menţiontelor hotărâri inculpatul G.P. a declarat recurs, susţinând că nu se face vinovat de faptele imputate întrucât la data de 2 august 1999 se afla la Chişinău şi deci nu putea participa la comiterea faptelor în Bucureşti.
Critica formulată de inculpat este neîntemeiată.
Din examinarea actelor dosarului reiese că inculpatul s-a apărat în acelaşi sens în faţa instanţei de fond cât şi a instanţei de apel, iar acestea, examinând detaliat împrejurările rezultate din probele administrate, au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia numitului.
Astfel, inculpatul, în declaraţiile date în faţa organelor de poliţie, cât şi la parchet, a recunoscut că împreună cu V.C. şi “Oase” au sustras prin violenţă mai multe bijuterii din aur din apartamentul părţii vătămate D.G.
Aceste declaraţii se coroborează cu relatările părţilor vătămate D.G. şi D.S. şi cu recunoaşterea de către acestea a inculpatului din grup în prezenţa martorei M.A., din care rezultă că inculpatul este una din cele două persoane care au intrat în apartamentul lor şi le-au sustras bijuteriile.
în atare situaţie, instanţele în mod justificat au înlăturat apărarea inculpatului prin care a pretins că în momentul săvârşirii infracţiunii el s-ar fi aflat în alt loc decât în locul unde s-au comis faptele, această apărare fiind infirmată atât de primele sale declaraţii, prin care a recunoscut faptele cât şi de depoziţiile părţilor vătămate şi a martorilor sus-menţionaţi şi nicidecum confirmată prin probele administrate în apărare.
Cum motivul de recurs invocat de inculpat este nefondat şi cum alte cazuri de casare a hotărârilor atacate, susceptibile de a fi invocate din oficiu nu se constată, recursul inculpatului urmează a fi respins conform art. 38515 alin. 1 pct. 1 lit. b C. pr. pen.
Se va computa din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 2 octombrie 1999 la 16 februarie 2001.
| ← Apel. Decesul inculpatului. Soluţionarea cauzei faţă de... | REVOCAREA SUSPENDĂRII SUB SUPRAVEGHERE. EXECUTAREA PEDEPSEI... → |
|---|
