Tâlhărie. Un singur patrimoniu şi mai multe persoane agresate
| Comentarii |
|
In cazul în care pentru însuşirea unor bunuri din acelaşi patrimoniu făptuitorul săvârşeşte acte de violenţă asupra mai multor persoane, subzistă o singură infracţiune de tâlhărie, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs, în raport cu numărul persoanelor vătămate.
(Secţia penală, decizia nr. 3964 din 25 septembrie 2001)
- Extras -
CURTEA,
Prin sentinţa nr. 662 din 19 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 2 lit. a, b, d, e şi alin. 3 C. pen., respectiv a complicităţii la această infracţiune.
Instanţa a reţinut că, la 3 februarie 1999, părţile vătămate T.M. şi P.O. s-au deplasat la casieria centrală a societăţii “A.” T.V. pentru a depune încasările din acea zi, în sumă de 156 milioane de lei.
în timp ce urcau scările imobilului au fost atacaţi de inculpaţi cu jet de spray paralizant în zona feţei şi lovituri cu corpuri contondente, cauzându-li-se vătămări vindecabile în 7-8, respectiv în 5-7 zile.
Prin decizia nr. 232/A din 3 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpaţi, înlăturând din încadrarea juridică prevederile art. 211 alin. 3 C. pen şi modificând pedepsele.
împotriva acestei decizii procurorul şi inculpaţii au declarat recurs, cu motivarea, între altele, că încadrarea juridică dată faptei este greşită.
Recursurile sunt fondate.
Din textul de lege care incriminează şi defineşte infracţiunea de tâlhărie ca infracţiune complexă, rezultă că aceasta se constituie din acţiunea principală, furtul, care este acţiunea scop, şi acţiunea secundară, violenţa, care este acţiunea mijloc.
Ca atare, infracţiunea de tâlhărie este determinată de numărul patrimoniilor din care au fost sustrase bunurile însuşite fără drept de către făptuitori, iar nu de numărul subiecţilor pasivi asupra cărora s-au exercitat violenţele pentru însuşirea sau păstrarea bunurilor.
Instanţele au reţinut corect că inculpaţii au lovit două părţi vătămate, însă acţiunea principală, cea de furt, care intră în compunerea laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie a fost îndreptată împotriva unui singur patrimoniu, cel al părţii civile S.C. „A. T.V.“ Prin urmare, greşit s-a dispus condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie în concurs.
în consecinţă, recursurile au fost admise, s-au casat hotărârile atacate şi s-a dispus schimbarea încadrării într-o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit., a, b, d şi e C. pen.
NOTĂ
Speţa de faţă necesită o analiză mai amplă, corespunzătoare complexităţii componentelor laturii obiective, analiză ce se impune şi faţă de soluţia instanţei de recurs, pe care o considerăm criticabilă.
Tâlhăria, aşa cum este definită de lege, este o infracţiune complexă, în care sunt absorbite două activităţi specifice, reprezentând o unitate legală. Aceste două activităţi specifice sunt legate între ele printr-un raport de la mijloc la scop şi printr-o unică rezoluţie infracţională.
Potrivit art. 211 C. pen., tâlhăria este „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea1'.
Din această definiţie rezultă că obiectul juridic al tâlhăriei cuprinde un obiect principal şi anume realităţile sociale vizate de obiectul juridic al furtului şi un obiect secundar, respectiv relaţiile sociale privitoare la ocrotirea vieţii şi integrităţii corporale a persoanei.
Aceeaşi dublă împărţire o are şi obiectul material al infracţiunii de tâlhărie şi anume, în principal este reprezentat de bunurile mobile, ce constituie obiectul material al infracţiunii de furt, iar în secundar de corpul persoanei asupra căreia s-au exercitat violenţele.
Aşadar, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie intră, ca parte componentă principală, obiectul juridic şi material al infracţiunii de furt, motiv pentru care se impune prezentarea succintă a conţinutului acestei infracţiuni. Astfel, în conformitate cu definiţia furtului, obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile social-juridice cu caracter patrimonial care ocrotesc posesia sau detenţia bunurilor mobile ce aparţin altuia. O primă observaţie ce interesează analiza de faţă este aceea că, obiectul protecţiei penale prin infracţiunea de furt îl constituie nu dreptul de proprietate, ci posesia sau detenţia unui bun de către o altă persoană decât făptuitorul, indiferent sub ce titlu este exercitată posesia sau detenţia.
Obiectul material al infracţiunii de furt trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie un bun mobil corporal care are valoare, în acest sens fiind considerată şi orice energie (art. 208 alin. 2 C. pen.) şi să se afle, în momentul săvârşirii infracţiunii, în posesia sau detenţia altuia decât făptuitorul. Poziţia irelevantă a proprietăţii, în comparaţie cu posesia sau detenţia bunului mobil, din punctul de vedere al furtului, este evidenţiată fără dubii de prevederile art. 208 alin. 3 C. pen., potrivit cărora „fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane".
Cum în speţa de faţă, suma de bani de 156 milioane lei era împărţită în genţi, care erau purtate de cele două victime către casieria S.C. „A.“ T.V., rezultă că, în momentul atacului, banii se aflau în posesia legitimă a părţilor vătămate, iar conţinutul infracţiunii de tâlhărie nu poate fi întrunit decât în raport cu poziţia acestor bunuri, esenţială fiind, aşa cum menţionează prevederile legale de mai sus, posesia banilor. împrejurarea că banii din genţile purtate de victime în momentul atacului aparţin patrimoniului S.C. „A.“ T.V. este lipsită de relevanţă, pentru conţinutul infracţiunii de tâlhărie, aşa cum rezultă din art. 211 alin. 1 C. pen., cu referire la art. 208 alin. i şi 3 C. pen.
Aceeaşi concluzie rezultă şi din analiza laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, care are două componente, prima este acţiunea scop şi constă în luarea bunului mobil din posesia altuia cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, iar cea de-a doua este acţiunea mijloc, de constrângere a victimei pentru săvârşirea furtului, păstrarea bunului furat sau scăparea făptuitorului.
Aceste două componente ale laturii obiective nu pot fi separate deoarece, în caz contrar, nu ar mai fi întrunit conţinutul tâlhăriei, astfel cum este definit de art. 211 alin. 1 C. pen., cu referire la art. 208 alin. 1 şi 3 C. pen., adică amănunţit, precis şi complet.
Definirea, în acest mod, a conţinutului infracţiunii de tâlhărie asigură o analiză justă şi o concluzie corectă în speţa de faţă, în care s-au comis violenţe asupra a două părţi vătămate şi s-au realizat două deposedări ale acestora de genţile cu bani pe care le purtau.
în consecinţă, în speţă, s-au săvârşit două infracţiuni de tâlhărie, în concurs real, potrivit dispoziţiilor art. 33 lit. b C. pen.
Este adevărat că prin cele două fapte săvârşite, prin deposedarea cu violenţă a celor două persoane ce transportau genţile cu bani, a suferit o vătămare materială proprietarul acestor bunuri, însă această împrejurare are relevanţă numai în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei. Proprietarul banilor S.C. „A.“ T.V. a făcut dovada pagubei pricinuite prin faptele penale comise asupra salariaţilor săi şi s-a constituit parte civilă în cauză. însă, potrivit considerentelor de mai sus şi care au la bază prevederile art. 211 alin. 1 C. pen., cu referire la art. 208 alin. 1 şi 3 C. pen., pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, este necesară exercitarea violenţei asupra persoanei care are posesia sau detenţia legitimă a bunului mobil vizat de făptuitor.
Partea civilă, S.C. „A." T.V. nu este subiectul pasiv al tâlhăriei, întrucât nu a suferit nici o violenţă sau constrângere şi nu a suportat vreo deposedare sau luare din detenţie ori din paza juridică a banilor, deşi aceştia erau proprietatea sa.
în practica judiciară, s-a statuat constant că subiect pasiv al tâlhăriei poate fi posesorul sau deţinătorul bunului sustras, precum şi persoana asupra căreia se realizează constrângerea care poate fi şi paznicul sau orice persoană care se opune acţiunii infractorului în momentul comiterii faptei.
în nici una dintre aceste situaţii nu se regăseşte partea civilă S.C. „A.” T.V.
Pentru aceste considerente, apreciem că soluţia C.S.J. în speţa de faţă, este eronată şi a fost posibilă prin diminuarea rolului acţiunii de constrângere (acţiunea-mijloc) din cuprinsul laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, faţă de acţiunea de furt (acţiune-scop), deci aceste două activităţi specifice reprezintă o unitate legală, fiind o condiţie sine qua non pentru definirea conţinutului tâlhăriei.
în cuprinsul normelor juridice invocate mai sus se asigură o descriere amănunţită şi precisă a conţinutului infracţiunii de tâlhărie, din care nu rezultă, în nici un caz, concluzia că infracţiunea de tâlhărie ar fi determinată de numărul patrimoniilor din care au fost sustrase bunurile însuşite fără drept de făptuitori.
De aceea, considerăm că încadrarea juridică corectă a faptelor comise de cei doi inculpaţi era aceea dată de instanţele de fond şi de apel, respectiv în două infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 2, lit. a, b, d, e C. pen., săvârşite în concurs real şi, respectiv, două complicităţi la această infracţiune.
| ← Evadare. Faptă săvârşită de două persoane împreună | Recurs. Neagravarea situaţiei în propriul recurs. Rejudecare... → |
|---|
