CSJ. Decizia nr. 3645/2002. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3645/2002
Dosar nr.4073/2002
Şedinţa publică din 10 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 161 din 28 mai 2002, Tribunalul Argeş, l-a condamnat pe inculpatul Ş.D., în baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe termenul de încercare de 5 ani şi obligarea inculpatului să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863lit. b) şi d) C. pen. şi de prezentare la Poliţia comunei Poiana Lacului în ultima zi de vineri a fiecărei luni calendaristice.
I s-a atras atenţia asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 864 C. pen.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului şi deducerea din pedeapsa aplicată a timpului, cât a fot arestat preventiv, începând cu data de 15 martie 2002.
Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa a reţinut, în fapt, că îndeplinind funcţia de referent de specialitate în cadrul Administraţiei Finanţelor Publice din comuna Ştefăneşti, judeţul Argeş, inculpatul Ş.D., conform atribuţiilor de serviciu, la data de 11 martie 2002 a efectuat un control în comuna Ştefăneşti, identificându-l, printre alţii, pe numitul A.I. efectuând lucrări de construcţii fără să posede autorizaţie conform Decretului Lege nr. 54/1990.
Cu această ocazie inculpatul a întocmit o notă de constatare, solicitându-l pe contravenient să se prezinte a doua zi la sediu pentru clarificarea situaţiei.
Conformându-se, martorul A.I. a fost ameninţat de inculpat, cu aplicarea unei amenzi de 4-5 milioane lei. La replica acestuia că nu dispune de o asemenea sumă, inculpatul i-a pretins să aducă la sediu la data de 14 martie 2002 suma de 2.000.000 lei şi nu va mai fi amendat.
Nemulţumit de pretenţiile inculpatului, A.I. a denunţat fapta organelor de urmărire penală, însă flagrantul organizat pentru ziua de 14 martie 2002 nu s-a realizat, întrucât inculpatul plecase pe teren.
La data de 15 martie 2002, denunţătorul A.I. s-a prezentat la sediul instituţiei şi, intrând în birou, în care îşi desfăşurau activitatea 9 salariaţi, inculpatul l-a solicitat să iasă împreună pe hol, unde a primit suma de 2 milioane lei pe care a introdus-o în buzunar.
Echipa operativă a organului de urmărire penală l-a găsit pe inculpat la birou, descoperind suma menţionată în buzunarul acestuia.
Susţinerile inculpatului, în sensul că a primit suma de bani cu titlu de amendă şi contravaloare impozit pentru veniturile din meserii, au fost înlăturate de către instanţă ca nesincere, argumentându-se cu conţinutul convorbirii înregistrată pe bandă magnetică din momentul remiterii banilor şi din care rezultă că pretinderea s-a făcut în folos propriu, pentru a nu aplica amenda, cu constatarea potrivit căreia inculpatul nu avea şi atribuţiunea de a încasa sumele cu titlu de amenzi sau impozite şi cu omisiunea acestuia de a înregistra în registrul de evidenţă al unităţii nota de constatare.
La alegerea modalităţii de executare s-a avut în vedere caracterizarea pozitivă a inculpatului la, locul de muncă şi în societate.
Hotărârea instanţei a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, care a criticat-o pentru omisiunea interzicerii, ca pedeapsă complementară şi a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., greşita modalitate de executare şi neaplicarea corectă a prevederilor legale referitoare la deducerea măsurilor preventive, precum şi de către inculpat, care a solicitat achitarea pentru lipsa vinovăţiei.
Prin Decizia penală nr. 225 din 5 septembrie 2002, Curtea de Apel Piteşti a admis, apelul parchetului, a desfiinţat în parte hotărârea atacată, înlăturând dispoziţiile art. 861 C. pen.
Făcând aplicaţia art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. e) C. pen., a redus pedeapsa la 2 ani închisoare şi a dispus executarea acesteia în condiţiile art. 57 şi art. 71 C. pen.
A aplicat o pedeapsă complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. C. pen. şi a constatat că perioada executată prin detenţie preventivă este de la 15 martie 2002, la 29 mai 2002.
Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat.
Instanţa de apel şi-a motivat hotărârea prin constatarea, pe baza materialului probator, a existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, aşa cum au fost reţinute în primă instanţă. Împrejurările relative la conduita bună a inculpatului au fost valorificate prin reţinerea circumstanţei atenuate prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., cu efect asupra pedepsei, prin coborârea acesteia sub limita minimă specială, însă, în raport cu gradul ridicat de pericol social generic, dar şi concret, în cazul dat al acestei infracţiuni s-a apreciat că pentru atingerea scopului pedepsei este necesară executarea acesteia prin privare de libertate.
Decizia penală sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către inculpat, invocând, în scris şi oral, cazurile de casare prevăzute de art. 3859 al.1 pct. 18, 17 şi 14 C. proc. pen., în sensul că: s-a comis o gravă eroare de fapt prin condamnarea sa, lipsindu-i infracţiunii reţinute latura subiectivă, făptuitorul neavând intenţia de a-şi însuşi banii încasaţi de la contravenient; inculpatul nu avea competenţa să aplice amenda ci şeful său, astfel încât, primind suma de bani după ce a întocmit nota de constatare, fapta ar realiza conţinutul infracţiunii prevăzută de art. 256 C. pen.; netemeinic au fost înlăturate dispoziţiile art. 861 C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, reţinute de instanţa de fond.
Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosar, Curtea constată că recursul nu este fondat.
Starea de fapt a fost corect reţinută de instanţe pe baza mijloacelor de probă legal administrate în cursul urmăririi penale şi în cel al judecăţii.
Inculpatul Ş.D. a pretins suma de 2.000.000 lei de la numitul A.I. pentru a nu-i aplica sancţiunea contravenţională prevăzută de lege pentru exercitarea unei activităţi neautorizate. Denunţul făcut de A.I., în sensul celor arătate s-a confirmat prin surprinderea în flagrant a inculpatului în momentul primirii acestei sume.
Fapta a fost săvârşită de către inculpat în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, în calitate de referent la Administraţia Finanţelor Publice Ştefăneşti, având competenţa de a identifica persoanele care exercită diferite activităţi fără autorizaţie şi de a aplica sancţiunile contravenţionale.
Inculpatul recunoaşte că a pretins şi primit suma de bani de la denunţător, însă nu în scopul de a nu-şi îndeplini îndatoririle funcţiei, ci aceasta reprezentând amenda pentru încălcarea legislaţiei fiscale şi impozitul.
În dovedirea susţinerilor sale, însă, inculpatul pe de o parte, a furnizat explicaţii care se contrazic între ele, pe de altă parte, nu a reuşit să explice încălcările metodologiei activităţii sale.
Aşa cum rezultă din materialul probator, în momentul în care denunţătorul A.I. a intrat în biroul său, în care se aflau şi salariaţi, în dimineaţa de 15 martie 2002, inculpatul i-a cerut sus-numitului să iasă împreună pe hol pentru a finaliza cazul, unde, însă, discuţiile au fost se scurtă durată şi au vizat doar banii pe care îi aştepta.
Afirmaţiile inculpatului, în sensul că a ieşit pe hol pentru a nu-şi deranja colegii, nu corespund adevărului pentru că, potrivit propriei declaraţii, în momentul sosirii denunţătorului tocmai rezolva unele probleme cu alţi contribuabili în birou, ceea ce nu-i deranja pe ceilalţi. Şi celelalte constatări subiective la atribuţiile profesionale ale inculpatului şi modul în care le-a exercitat în raport cu denunţătorul A.I. susţin temeinicia hotărârii criticate.
Astfel, inculpatul, cutoate că a întocmit nota de constatare la data de 11 martie 2002, până la 15 martie 2002, data realizării flagrantului, nu a înregistrat-o în registrul de evidenţă al unităţii deşi avea această obligaţie, omisiune căreia nu îi dă nici o explicaţie.
Deşi amenda şi impozitul datorat nu puteau fi percepute decât în baza unui proces-verbal de constatare a contravenţiei, inculpatul nu a întocmit un astfel de înscris, găsindu-se în biroul său la data de 15 martie 2002 doar nota de constatare din 11 martie 2002, care conţinea date referitoare doar la faptă şi care, aşa cum s-a arătat nici nu era înregistrată.
Potrivit metodologiei, detaliată în instanţă de şeful Administraţiei Finanţelor Publice Ştefăneşti, martorul B.B., inculpatul, în calitate de referent, nu avea dreptul să încaseze sume de bani cu titlu de amenzi şi impozite, această atribuţie revenind agenţilor fiscali, care deţineau chitanţiere.
Astfel de sume puteau fi încasate pe loc, la sediu, de către agentul fiscal sautransmise în debit la locul de domiciliu al contravenientului.
Recunoscând că nu avea dreptul să încaseze sume de bani, inculpatul Ş.D. prin declaraţia scrisă personal, declaraţia consemnată de procuror şi prin procesul verbal de confruntare cu denunţătorul precizează că, în fapt, suma încasată intenţiona să o remită agentului fiscal R.V. când va sosi acesta la birou.
Potrivit declaraţiilor agentului fiscal sus-numit şi a celorlalţi salariaţi, R.V. se afla în birou cu inculpatul atât anterior, cât şi în momentul sosirii organului de urmărire penală.
Realizând inconsistenţa acestei apărări, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală şi la instanţă inculpatul a susţinut o altă versiune, în sensul că, în adevăr, agentul fiscal R.V. se afla în birou şi chiar i-a cerut până la sosirea organului de urmărire penală să taie chitanţă pentru suma de 2 milioane lei, însă nu s-a realizat aceasta deoarece nu avea datele de identitate ale contravenientului.
Deşi această versiune este confirmată în instanţă de agentul fiscal, în contrazicere cu declaraţia acestuia din urmă din faza urmăririi penale, justificat instanţa a înlătura-o ca nesinceră, nefiind susţinută de ceilalţi salariaţi aflaţi în birou sau de alte mijloace de probă.
Faţă de cele ce preced, Curtea constată că prin hotărârile pronunţate în cauză s-a reţinut o situaţie de fapt temeinic dovedită.
Nici critica privind greşita încadrare juridică în prevederile art. 254 C. pen., în opinia inculpatului fiind săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 256 C. pen., nu este fondată.
Aşa cum s-a arătat, inculpatul Ş.D. avea calitatea de subiect activ caracterizat al infracţiunii reţinute şi, în exercitarea atribuţiilor funcţiei, a pretins şi primit o sumă de bani pentru a nu îndeplini un act la care era obligat, respectiv întocmirea procesului verbal de constatare a contravenţiei şi aplicarea sancţiunii.
Afirmaţia potrivit căreia şeful inculpatului avea competenţa aplicării sancţiunii contravenţionale nu corespunde realităţii, inculpatul Ş.D. având, conform fişei postului, printre alte atribuţii şi pe aceea de a aplica sancţiunile prevăzute de actele normative celor ce încalcă legislaţia fiscală.
În sfârşit, se constată că instanţa de apel, rejudecând cauza în apelul parchetului, a dat semnificaţia cuvenită tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), luând în considerare împrejurările referitoare la conduita anterioară bună a inculpatului atunci când, reţinând această circumstanţă, a coborât pedeapsa la 2 ani închisoare, sub minimul special legal, dar şi având în vedere gradul ridicat de pericol social, atât generic, cât şi concret, al infracţiunii săvârşite şi poziţia nesinceră a inculpatului, în raport de care a fost aleasă modalitatea de executare prin privare de libertate, astfel încât, nici critica privind înlăturarea dispoziţiilor art. 861 C. pen., nu este fondată.
Neconstatând nici din examinarea din oficiu, conform art. 3859 alin. (2) C. proc. pen., existenţa vreunui caz de casare a hotărârilor pronunţate, recursul inculpatului urmează să fie respins ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ş.D. împotriva deciziei penale nr. 225/ A din 5 septembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 291/2002. Penal | CSJ. Decizia nr. 37/2002. Penal → |
|---|
