CSJ. Decizia nr. 654/2002. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.654Dosar nr.4720/2002
Şedinţa publică din11 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr.418 din 3 octombrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, privind pe inculpaţii P.G. şi R.D.
S-au prezentat intimaţii inculpaţi P.G. şi R.D., ambii aflaţi în stare de arest, asistaţi de apărător desemnat din oficiu, avocat Z.C.
Au lipsit intimata parte vătămată M.F. şi intimatele părţi civile Spitalul Orăşenesc Strehaia şi Spitalul Clinic nr.1 Craiova.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Procurorul a susţinut motivele de casare astfel cum au fost arătate în scris, în memoriul de la dosar şi a pus concluzii de admitere a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpaţi, avocat Z.C. a solicitat respingerea recursului declarat de parchet, ca nefondat.
Inculpaţii P.G. şi R.D., pe rând, având ultimul cuvânt, au declarat că sunt de acord cu susţinerile apărătorului lor.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Mehedinţi, Secţia penală, prin sentinţa penală nr.120 din 23 mai 2002, a condamnat pe inculpaţii:
- P.G. la 16 ani închisoare şi 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art.174, raportat la art.175 lit.c şi i din Codul penal, cu aplicarea art.71, raportat la art.64 din acelaşi cod şi
- R.D.la 16 ani închisoare şi 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art.174, raportat la art.175 lit.i din Codul penal, cu aplicarea art.71, raportat la art.64 din acelaşi cod.
Tribunalul a menţinut starea de arest a inculpaţilor; a dedus din pedepsele aplicate timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 21 august 2001 la zi, i-a obligat pe inculpaţi, în solidar, la plata sumei de 56.748 lei către Spitalul Orăşenesc Strehaia, la 631.752 lei către Spitalul Clinic Judeţean nr.1 Craiova, cu dobânzile legale aferente pentru ambele părţi civile şi la câte 4.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa a luat act că Serviciul de Ambulanţă Mehedinţi şi partea vătămată M.F. nu s-au constituit părţi civile şi a dispus confiscarea a două fragmente din lemn de stejar, presupuse a fi fost folosite de inculpaţi la agresiune.
Hotărând astfel, tribunalul a reţinut, în fapt, că inculpaţii – concubini – locuiau împreună cu victima P.T., frate cu inculpatul, în casa părintească, toţi consumând băuturi alcoolice, care degenerau în dese scandaluri, cunoscute de vecini.
În după-amiaza zilei de 13 august 2001, cei doi inculpaţi făceau ţuică, în gospodărie, iar la un moment dat a venit şi victima, însoţită de martorul R.C., care au consumat ţuică, din cea pe care cei doi o pregăteau. P.T. a mai cerut băutură, iar R.D. a refuzat să-i mai dea, văzându-l în stare de ebrietate, fapt ce l-a determinat pe acesta să o insulte, între ea, fratele victimei şi P.T. iscându-se un conflict în care inculpaţii au lovit-o pe victimă, au scos-o din curte, iar în uliţă, au continuat împreună să o bată peste cap, cu nişte bucăţi din lemn.
Dusă la spital, victima a decedat la scurt timp.
Potrivit concluziilor Raportului de constatare medico-legală – autopsie -, nr.2184/A.3 din 12 septembrie 2001, întocmit de Institutul de Medicină Legală Craiova şi avizat de Comisia de Control şi Avizare a actelor medico-legale de pe lângă Institutul de Medicină Legală Craiova, sub nr.134 din 17 septembrie 2001, moartea numitului P.T. (41 ani) a fost violentă. Ea s-a datorat hemoragiei, contuziei şi dilacerării cerebrale, consecinţa unui TCC cu fractură de boltă şi bază de craniu; leziunile au putut fi produse prin lovire cu şi de corpuri dure, aplicate din faţă, spate, lateral dreapta – stânga. Între leziuni şi deces a existat raport de cauzalitate direct şi necondiţionat (fila 31 din dosarul de urmărire penală).
Împotriva sentinţei au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi inculpaţii, care o critică pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Parchetul a arătat că, pe de o parte, în mod greşit, instanţa nu a reţinut faţă de inculpatul P.G. şi circumstanţa agravantă legală, prevăzută de art.75 lit.b din Codul penal, avându-se în vedere că victima era frate cu inculpatul şi se gospodăreau împreună, iar, pe de altă parte, pedepsele aplicate sunt prea blânde în raport cu gradul de pericol social al faptelor săvârşite de cei doi inculpaţi.
La rândul lor, inculpaţii au considerat că, în raport cu împrejurările în care s-a comis fapta şi cu datele lor personale (au în întreţinere doi copii, au recunoscut gravitatea faptei şi au regretat-o) pedepsele sunt deosebit de aspre, solicitând reducerea lor.
Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, prin Decizia nr.418 din 3 octombrie 2002, a admis apelul parchetului, a desfiinţat sentinţa şi a majorat pedeapsa faţă de inculpatul P.G. de la 16 ani la 18 ani închisoare, a menţinut restuldispoziţiilor, a respins, ca nefondate, apeluriledeclarate de inculpaţi şi a dedus în continuare detenţia de la 23 mai 2002 la zi, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî în acest fel, instanţa de control judiciar a apreciat că circumstanţa agravantă prevăzută de art.75 lit.b din Codul penal „este realizată numai atunci când în partea specială, în cazul infracţiunilor de violenţă asupra membrilor de familie, ce se gospodăresc împreună, nu are o reglementare specială. În speţă, în art.175 lit.c Cod penal, omorul calificat capătă o agravare reglementată la lit.c, astfel că aceasta are prioritate faţă de circumstanţa generală prevăzută în art.75 lit.b Cod penal”.
Instanţa a constatat însă că pedeapsa de numai 16 ani închisoare aplicată inculpatului „apare” ca fiind mică, astfel că a majorat-o la 18 ani, iar în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatei R.D., în raport de contribuţia mai redusă a acesteia la săvârşirea faptei, pedeapsa de 16 ani închisoare a fost corect individualizată în raport cu criteriile prevăzute de art.72 din Codul penal.
În termen legal, hotărârile au fost atacate cu recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care le consideră nelegale şi netemeinice, cu reiterarea aceloraşi motive, referitoare la nereţinerea „la încadrarea juridică a faptei şi circumstanţa agravantă generală prevăzută de art.75 lit.b Cod penal”, şi la pedepsele aplicate ambilor inculpaţi, care sunt prea mici (motive ce au format şi obiectul cererii de apel).
- În motivarea primului motiv de recurs, după analiza şi compararea dispoziţiilor legale incidente în rezolvarea acestei probleme, respectiv, dispoziţiile art.175 lit.c, ale art.149, art.1491 (introdus prin Legea nr.197 din 15 noiembrie 2000) şi ale art.75 lit.b (modificat prin aceeaşi lege) din Codul penal, se ajunge la concluzia că: „Textele de lege analizate – art.175 lit.c şi art.75 lit.b Cod penal – nu au conţinut identic, iar prin reţinerea lor simultană nu se realizează o dublă incriminare şi sancţionare” .
De asemenea, se continuă argumentarea: „Dimpotrivă, dacă inculpatul şi partea vătămată sunt soţi şi rude apropiate, şi mai mult decât atât, locuiesc şi gospodăresc împreună, adică sunt membri de familie în sensul art.1491 Cod penal, încadrarea juridică a faptei trebuie să fie în art.175 lit.c cu aplicarea art.75 lit.b Cod penal” .
Examinând hotărârile atacate, în raport de cazurile de recurs invocate prevăzute în art.3859 alin.1 pct.171 teza întâi şi pct.14 teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursul parchetului nefondat, urmând a fi respins.
1. Din punct de vedere teoretic, un prim aspect asupra căruia trebuie să ne oprim, deoarece lămurirealui are efecte practice deosebite, se referă la delimitarea noţiunii de încadrare juridică a faptei.
În acest sens, infracţiunea fiind, în sinteză, o faptă incriminată de lege sub sancţiunea pedepsei, textul de lege incriminator este cel care fixează pentru fiecare infracţiune conţinutul ei abstract, altfel spus, adevărata definiţie dată fiecărei infracţiuni se găseşte în descrierea din dispoziţia incriminatoare, întrucât în ea sunt cuprinse toate datele şi condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii.
În aplicarea practică a dreptului penal, fiecare faptă concretă, pentru a fi infracţiune, trebuie să corespundă uneia dintre infracţiunile prevăzute de legea penală, iar atunci când această corespondenţă există,fapta se încadrează în dispoziţia penală respectivă, realizăm deci încadrarea juridică (calificarea de tip) a faptei penale.
Pe de altă parte, la stabilirea şi aplicarea pedepselor unul dintre criteriile generale de individualizare judiciară, îl reprezintă „împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală” (art.72 din Codul penal). În operaţiunea individualizării (adaptării) judiciare, un rol aparte îl au deci acele stări, situaţii sau împrejurări anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii (cu caracter real sau personal) care, prin legătura lor cu elementele ce alcătuiesc conţinutul incriminării (juridic) al acesteia, sunt de natură să realizeze un grad mai ridicat sau mai atenuat de pericol social al infracţiunii sau de periculozitate a făptuitorului.
Toate aceste stări, situaţii sau împrejurări sunt cauze de agravare ori de atenuare a răspunderii penale şi a pedepsei care, în funcţie de întinderea efectelor ce le produc sunt generale şi speciale.
Cauzele generale, cum sunt: concursul de infracţiuni, recidiva, infracţiunea continuată, minoritatea, cât şi circumstanţele agravante sau atenuante legale, prevăzute în art.73 şi art.75 din Codul penal, au efecte cu privire la toate infracţiunile, de aceea sunt prevăzute în partea generală a Codului penal, iar ele nu fac parte din conţinutul încriminării, nu priveşte încadrarea juridică a faptei, cum în mod greşit se apreciază de către parchet, astfel încât, constatarea şi reţinerea (sau nereţinerea) lor, nu trebuie să conducă la schimbarea încadrării juridice, fiind un aspect strict legat de individualizarea pedepsei.
Cauzele speciale, cum sunt calitatea inculpatului – funcţionar, militar ş.a. – sau a persoanei vătămate – rudă apropiată, femeie gravidă, minoră sub 15 ani etc. – produc efecte numai cu privire la pedeapsa prevăzută de lege pentru anumite infracţiuni şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal.
Spre deosebire de cauzele generale (care pot avea şi un caracter facultativ), cele speciale sunt totdeauna obligatorii, constatarea lor atrăgând agravarea sau atenuarea pedepsei, în limitele prevăzute de textul incriminator.
În teoria dreptului penal, este statornicit principiul, potrivit căruia în situaţia în care aceeaşi împrejurare are atât statutul de cauză generală, cât şi de cauză specială, aceasta va fi valorificată o singură dată, dându-se eficienţă numai cauzei speciale (care derogă de lageneral).
De asemenea, după modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra stabilirii pedepsei, acestea sunt legale şi judiciare; primele sunt prevăzute de lege, fie în norme de drept penal general- art.73 şi art.75 din Codul penal, fie în conţinuturile unor infracţiuni determinate pe care le agravează sau le atenuează.
Agravantele generale sunt extrinseci conţinutului juridic al infracţiunii, în timp ce agravantele speciale fac parte din conţinutul constitutiv (circumstanţial) al acestora, reţinerea lor vizând în mod nemijlocit atât corecta încadrare juridică a faptei, cât şi asigurarea aplicării pedepsei în limitele stabilite de lege pentru acea infracţiune.
Coincidenţa ca aceeaşi împrejurare să fie şi circumstanţă legală generală şi specială se rezolvănumai prin reţinereaşi aplicarea celei din urmă, care corespunde încadrării juridice a faptei.
Astfel, în cazul agravantei prevăzute de art.75 lit.b teza întâi sau a treia, privind săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public, în ipoteza agravantei infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută şi pedepsită de art.176 alin.1 lit.a, sau a celui calificat, prevăzut şi pedepsit de art.175 alin.1 lit.e, practic, potrivit principiului legalităţii incriminării, incidenţă are numai norma cu caracter incriminator, nu aceasta şi cu aplicarea art.75 lit.b teza întâi sau a treia, după caz.
3. Revenind la cauză, apreciem că s-a creat o falsă problemă în legătură cu incidenţa art.75 lit.b din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.197 din 15 noiembrie 2000, asupra infracţiunii de omor calificat săvârşit „asupra soţului sau unei rude apropiate”, prevăzută şi pedepsită de art.174 alin.1, raportat la art.175 alin.1 lit.c din Codul penal.
Dispoziţiilor art.75 lit.b, li s-au mai adăugat o împrejurare, care constituie circumstanţă agravantă legală generală, şi anume săvârşirea infracţiunii „prin violenţe asupra membrilor familiei”, prin care se înţelege, potrivit art.1491, (introdus în Codul penal prin aceeaşi lege) „soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul”.
Intenţia legiuitorului, prin modificarea art.75 lit.b, a fost să ocrotească „membrii de familie”, împotriva săvârşirii unor acte de violenţă manifestate de făptuitor asupra lor, atunci când, fiind rude apropiate, locuiesc şi gospodăresc împreună cu el, altele decât cele inerente uciderii, care se regăsesc în art.175 alin.1 lit.c din Codul penal. Legiuitorul, prevăzând o împrejurare nouă de agravare legală a pedepsei „membru de familie” a definit-o în art.1491, în timp ce noţiunea de „rudă apropiată” a rămas neschimbată, art.149, deci cu aceeaşi semnificaţie, ca circumstanţă agravantă specială, în art.175 alin.1 lit.c.
În alţi termeni, voinţa legiuitorului a fost să pedepsească mai aspru pe inculpatul care îşi molestează (ceea ce în legislaţia europeană se regăseşte în termenul „violenţa domestică”) membrii de familie, de aceea a şi prevăzut această împrejurare ca o agravantă legală generală, care, atunci când se constată, trebuie reţinută (de exemplu, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, de rele tratamente aplicate minorului ş.a.).
Tot legiuitorul a dorit să apere familia, pedepsind mai aspru violul în situaţia în care „victima este membru al familiei” modificând art.197 alin.2 prin introducerea lit.b1 (introdusă tot prin Legea nr.197/2000), dar prin însăşi dispoziţiile incriminatoare (ca o circumstanţă agravantă specială). Or, în cazul acestei infracţiuni, care prin definiţie este o faptă săvârşită prin violenţă, dacă nu ar fi intervenit noua incriminare (subiect pasiv circumstanţiat) trebuia aplicată şi circumstanţa agravantă legală din art.75 alin.1 lit.b din Codul penal, astfel cum a fost modificat, pe lângă dispoziţiile art.197 alin.1 din Codul penal.
În consecinţă, în raport cu cele ce preced, în cazul omorului săvârşit în condiţiile art.175 alin.1 lit.c, se constată că nu sunt aplicabile şi dispoziţiile art.75 alin.1 lit.b, care nu cuprind o incriminare, iar una dintre concluziile cuprinseîn recursul parchetului, potrivit căreia „Textele de lege analizate – art.175 lit.c şi art.75 lit.b Cod penal – nu au conţinut identic, iar prin reţinerea lor simultană nu se realizează o dublă incriminare şi sancţionare” (sbl.ns.) este cel puţin bizară.
Încadrarea juridică a faptei de omor săvârşită în condiţiile art.175 alin.1 lit.c din Codul penal se realizează, independent de faptul că, ruda apropiată (căci numai la ea se referă definiţia „membru de familie”, nu şi la soţie) locuieşte (sau nu) şi gospodăreşte (sau nu) cu inculpatul, deoarece nu suntem în situaţia coincidenţei aceleiaşi împrejurări şi în calitate de circumstanţă legală generală şi în calitate de circumstanţă legală specială (individuală) şi chiar dacă am fi, situaţia se rezolvă, după cum arătăm, prin obligativitatea incidenţei normei cu caracter penal incriminator, deoarece nu se poate da în acelaşi timp eficienţă juridică atât agravantei generale, cât şi celei speciale, cuprinsă în dispoziţia agravantă din textul incriminator (non bis in idem).
Aşa fiind, instanţele nu au pronunţat „hotărâri contrare legii”, soluţiile acestora fiind legale şi temeinice.
4. Nefondat se dovedeşte şi cazul de recurs referitor la aplicarea greşită a pedepselor în raport cu dispoziţiile art.72 din Codul penal, întrucât la aplicarea lor, instanţele au luat în considerare toate criteriile de individualizare, apreciind în mod corect împrejurările săvârşirii faptei, gradul de participare al inculpaţilor la comiterea omorului şi nu, în ultimul rând, calitatea de frate, deci de rudă apropiată, a victimei cu inculpatul P.G., căruia instanţa de control judiciar i-a majorat pedeapsa de la 16 la 18 ani închisoare.
În concluzie, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, constatând neîndeplinite cerinţele cazurilor de recurs invocate, va respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi va deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor P.G. şi R.D., timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 21 august 2001 la 11 februarie 2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr.418 din 3 octombrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, privind pe inculpaţii P.G. şi R.D.
Deduce din pedepsele aplicate, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 21 august 2001, la 11 februarie 2003, pentru ambii inculpaţi.
Onorariile în sumă de câte 300.000 lei cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţi, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 655/2002. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 653/2002. Penal. Art.174, 176 c.pen. Recurs → |
|---|
