CSJ. Decizia nr. 807/2002. Penal
Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.807
Dosar nr.3484/2002
Şedinţa publică din 18 februarie2003
S-au luat în examinare recursurile declarate de terţii deţinători de bunuri D.I., A.Z. şi L.O. împotriva deciziei penale nr.327 din 19 iulie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe intimatul inculpat D.L.
S-au prezentat : recurentul D.I. şi intimata parte civilă prin B.G., asistată de avocat C.D.P., apărător ales.
Au lipsit: intimatul inculpat şi recurenţii terţi A.Z. şi L.O.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Recurentul D.I. a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei atacate şi, pe fond, să se constate că este cumpărător de bună-credinţă.
Intimata parte civilă a solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză.
Procurorul a pus concluzii de respingere a recursurilor terţilor deţinători de bunuri, ca nefondate.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.371 din 22 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Prahova a fost condamnat inculpatul D.L. la:
- 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b, c Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art.2151 alin.1 şi 2 cu aplicarea art.41 alin.2 şi art.74-76 Cod penal;
- 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art.288 alin.1 şi 2 Cod penal cu aplicarea art.74-76 lit.e Cod penal şi
- 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prevăzută de art.291 Cod penal cu aplicarea art.74-76 lit.e Cod penal.
În baza art.33 lit.a şi 34 lit.b Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b, c Cod penal.
A fost obligat inculpatul să plătească 77.400 USD în echivalent în lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri civile către SC „P.E.E.”
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr.5/P/2000 din 1 martie 2000 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
S-a dispus anularea facturii fiscale nr.304.3451 din 13.07.1999.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, în calitate de administrator la SC „P.E.E.”, inculpatul D.L. şi-a însuşit în perioada 14.06.1999 – 01.08.1999 trei autovehicule şi o remorcă în valoare totală de 61.400 USD pe care le-a înstrăinat, iar banii şi i-a însuşit. S-a mai reţinut că în aceeaşi calitate, cu prilejul întocmirii facturii fiscale nr.304.3451, prin care atesta vânzarea unei autoutilitare cu remorcă, cumpărătorului I.M., a consemnat o sumă mai mare decât cea achitată în realitate, respectiv suma de 341.600.000 lei în loc de 160.000.000 lei, factura fiind înregistrată în contabilitatea societăţii.
Împotriva sentinţei au declarat apel inculpatul şi partea civilă, iar Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia penală nr.87 din 21 februarie 2001 a admis numai apelul părţii civile, a desfiinţat sentinţa în latura civilă în sensul că a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr.5/P/01.03.2000 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Împotriva deciziei au declarat recurs partea civilă, inculpatul şi D.I. cumpărătorul unuia din cele trei autovehicule.
Prin Decizia nr.5545 din 28 noiembrie 2001 pronunţată de Secţia Penală a Curţii Supreme de Justiţie, s-a admis recursul declarat de partea civilă şi a respins recursurile declarate de inculpat şi de D.I.
Au fost casate sentinţa şi Decizia numai cu privire la soluţionarea acţiunii civile .
Cauza a fost trimisă pentru rejudecare la Tribunalul Prahova.
S-a motivat că deoarece autovehiculele înstrăinate de inculpat proveneau din comiterea unei infracţiuni iar bunurile se găsesc în natură, instanţa de fond trebuia să dispună introducerea în cauză a persoanelor la care se aflau bunurile, în calitate de deţinători sau de cumpărători şi să dispună, în temeiul art.14 alin.3 Cod procedură penală, restituirea bunurilor în natură părţii civile prejudiciate.
Tribunalul Prahova a rejudecat cauza şi prin sentinţa penală nr.178 din 7 mai 2002 a admis acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de SC „P.E.E.” şi a obligat pe inculpat la plata sumei de 77.400 USD în echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile. Totodată, a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa parchetului.
Prin nesocotirea îndrumărilor date prin Decizia instanţei supreme, tribunalul a motivat că nu mai este posibilă introducerea în cauză a cumpărătorilor deţinători a bunurilor cumpărate deoarece la rândul lor au vândut autovehiculele şi acestea au primit alte numere de înmatriculare.
A mai motivat că nu este legal şi nici moral, ca partea civilă să nu suporte riscul mandatului încredinţat inculpatului, în condiţiile în care întreaga răspundere se deplasează către cumpărătorul de bunăcredinţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel partea civilă care a criticat-o ca nelegală şi netemeinică deoarece nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei, îndrumările date de instanţa de casare.
Secţia penală a Curţii de Apel Ploieşti a admis apelul prin Decizia nr.327 din 19 iulie 2002, a desfiinţat în parte sentinţa şi a dispus restituirea către partea civilă în natură a celor trei autovehicule:
- autocamion MAN cu nr.B-18-FGN serie sasiu WVM 056000 – G0021467; motor serie 021522375101341.
- autocamion DAF – FA – 95380 sasiu serie XLAA-E 47 – WS00314814; motor H18100 – fabricaţie 1988, marcă de înmatriculare B.11-AXS şi remorcă KASSBOHRER – an fabricaţie 1988, cu seria WKK – 419000 10.13227 având nr.de înmatriculare B-80-RRW.
- autoutilitară marca DAFcapacitate 3,5 tone cu serie sasiu XLRVE-04-ETON-86867440, serie motor 86867440 motor seria A 002672.
A menţinut sechestrul asigurător aplicat prin ordonanţa nr.5/P/2000 din 1 martie 2000 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea deApel Ploieşti şi procesele verbale de aplicare a sechestrului aflate la filele 209-213 – dosar urmărire penală.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs D.I., A.Z. şi L.O., terţi deţinători ai bunurilor provenind din infracţiune.
Recurentul D.I. a criticat hotărârea ca nelegală, susţinând în esenţă că este cumpărător de bună credinţă şi că prin obligarea la restituirea către partea civilă a bunului cumpărat de la inculpat suferă o pagubă.
A mai arătat că a cumpărat autovehiculul de la inculpat, care avea mandat de la acţionarul unical SC „P.E.E.”, situaţie în care hotărârea legală este cea pronunţată de prima instanţăcare l-a obligat pe inculpat să repare prejudiciul.
Recurenţii A.Z. şi L.O. nu şi-au motivat recursurile.
Verificând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate sub aspectul criticilor formulate cât şi din oficiu conform art.3859 alin.3 din Codul de procedură penală se constată că recursurile sunt nefondate.
Instanţa de apel a reţinut şi motivat că prima instanţă nu s-a conformat deciziei de casare, prin care s-a dat îndrumarea ca la rejudecarea cauzei să fie citate persoanele care au cumpărat bunuri din infracţiune şi să fie obligate să restituie aceste bunuri.
Desigur că s-au avut în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale fie cu ocazia primei judecăţi din care a rezultat că inculpatul de rea-credinţă cu participarea lui I.M. – persoană netrimisă în judecată – şi-a încălcat atribuţiile de serviciu.
Din chitanţa de mână încheiată între inculpatul şi cumpărătorul recurent D.I. (fila 73 d.u.p.) rezultă că ultimul a cumpărat o autoutilitară marca V.W. (Volkswagen)cu 100.000.000 lei, adică la acea dată preţul unei Dacii 1400.
Mai apoi este de observat că această autoutilitară era înregistrată ca aport de capital, evaluată în luna ianuarie 1999, cu circa 7 luni înainte, la suma de 320.000.000 lei (filele 49 şi 86 d.u.p.).
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit aflat la fila 86 d.u.p. – rezultă că autocamionul era proprietatea părţii civile – iar inculpatuleste trecut ca reprezentant.
Recurentul a motivat că din moment ce patronul societăţii parte civilă i-a dat mandat de reprezentare inculpatului -partea civilă trebuie să suporte riscul mandatului încredinţat şi deci corect prima instanţă l-a obligat pe inculpat la despăgubiri.
Dacă recurentul ar fi verificat mandatul pentru a se convinge că nu cumpără un bun provenit din infracţiune sau care nu poate fi înstrăinat ar fi putut să observe uşor că D.L. nu avea mandat pentru a vinde bunuri ale societăţii pe care o administra.
Astfel, din actul autentificat sub nr.5439/24 septembrie 1998 de notarul public I.C. din Ploieşti rezultă că B.G. – patronul SC „P.E.E.” – l-a împuternicit pe D.L. să semneze în numele lui şi pentru el, orice act cu privire la modificarea şi completarea statului societăţii, publicarea şi înregistrarea lor unde este necesar, înregistrarea în registrul comerţului precum şi orice alte acte cu privire la operaţiunile ce se fac prin conturile bancare ale societăţii şi să-l reprezinte ca mandatar în probleme de răspundere bancară (fila 47).
Iată deci, că inculpatulnu a fost mandatat să vândă sau să cumpere pentru şi în numele firmei.
Că recurentul nu a fost de bună-credinţă atunci când a cumpărat autovehiculul rezultă şi din propriile declaraţii date în cursul urmăririi penale (f.171-175). Aici a declarat mincinos că a cumpărat numai de la D.L. ca apoi să recunoască faptul că cel care a pus la cale toată afacerea a fost I.M., care a trecut în contract suma de 65.000.000şi nu 100.000.000, aşa cum au convenit şi că tot acesta l-a învăţat ce să declare ca să nu fie amestecat alături de D.L.
Bunurile care au constituit obiect al infracţiunii de delapidare înstrăinate unor cumpărători de rea credinţă se impune a fi restituite în natură părţii civile – conform art.14 alin.3 Cod procedură penală.
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel fiind legală şi temeinică urmează ca recursul să fie respins în conformitate cu art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală.
Văzând şi dispoziţiile art.192 Cod procedură penală, recurenţii urmează a fi obligaţi să plătească cheltuieli judiciare statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de terţii deţinători de bunuri D.I., A.Z. şi L.O. împotriva deciziei penale nr.327 din 19 iulie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe intimatul inculpat D.L.
Obligă recurenţii la câte 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 februarie 2003.
← CSJ. Decizia nr. 81/2002. Penal | CSJ. Decizia nr. 806/2002. Penal. Art.215 c.pen. Recurs → |
---|