CSJ. Decizia nr. 99/2002. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.99Dosar nr.4006/2002
Şedinţa din 10 ianuarie 2003
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr.402 din 18 octombrie 2001 a Judecătoriei Răcari, privind pe inculpatul R.M..
S-a prezentat intimatul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat A.I., apărător desemnat din oficiu, lipsă fiind intimata parte vătămată C.I.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Procurorul a susţinut şi dezvoltat oral motivele recursului în anulare depuse în scris la dosarul cauzei şi a solicitat admiterea acestuia aşa cum a fost formulat.
Apărătorul inculpatului a arătat că este de acord cu admiterea recursului în anulare declarat.
Inculpatul, în ultimul cuvânt, a lăsat soluţionarea cauzei, la aprecierea instanţei.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.402 din 18 octombrie 2001, Judecătoria Răcari l-a condamnat pe inculpatul R.M. la pedeapsa de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.i cu aplicarea art.37 lit.c şi art.74, 76 Cod penal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, în data de 15 iulie 1999, inculpatul a sustras dintr-un autoturism parcat într-un loc public, un radio-casetofon pe care l-a vândut cu 350.000 lei.
Hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.
În temeiul dispoziţiilor art.409 şi art.410 alin.1 pct.7 şi pct.71 teza I din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sus-menţionatei sentinţe, considerând că hotărârea pronunţată este contrară legii.
S-a motivat în sensul că, faptei săvârşite de inculpat i s-a dat o greşită încadrare juridică prin aceea că nu s-a reţinut aplicarea prevederilor art.37 lit.b din Codul penal şi respectiv, a dispoziţiilor art.37 alin.3 din acelaşi cod, iar pe de altă parte că, în mod nelegal instanţa nu a făcut în cauză aplicarea dispoziţiilor art.118 lit.d din Codul penal.
Recursul în anulare declarat va fi admis pentru următoarele considerente.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de nelegalităţile invocate şi prevederile legale, Curtea Supremă de Justiţie, constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.37 lit.a din Codul penal există recidivă, când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoare mai mare de 1 an.
Totodată, potrivit alin.2 al aceluiaşi articol există recidivă postexecutorie atunci când, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Aşa fiind, din fişa de cazier existentă la fila 13 dosar urmărire penală şi respectiv fila 8 dosar instanţă, rezultă că prin sentinţa penală nr.1543 din 28 iunie 1996 a Judecătoriei Ploieşti au fost contopite pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr.601 din 15 mai 1995 şi respectiv sentinţa penală nr.1030 din 29 septembrie 1995 ale Judecătoriei Găieşti, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de un an închisoare, sporită la un an şi 3 luni închisoare.
Din executarea acestei pedepse, inculpatul a fost liberat condiţionat la 15 octombrie 1996, având un rest rămas neexecutat de 108 zile închisoare.
Pe de altă parte, prin sentinţa penală nr.11 din 19 ianuarie 1999 Tribunalul Prahova a dispus contopirea pedepselor aplicate prin sentinţa penală nr.393 din 17 aprilie 1997 a Judecătoriei Găieşti şi respectiv sentinţa penală nr.134 din 30 septembrie 1997 a Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani şi 6 luni închisoare.
În acelaşi timp, inculpatul a fost arestat la data de 11 martie 1997 şi a fost pus în libertate la 15 aprilie 1999 ca urmare a întreruperii executării pedepsei în baza sentinţei penale nr.783 din 15 martie 1999 a Judecătoriei Medgidia, fiind astfel reîncarcerat la 11 august 1999.
Cum, fapta dedusă judecăţii din prezenta cauză a fost săvârşită la 15 iulie 1999, deci în perioada întreruperii executării pedepsei (15.04 – 10.08.1999) de 5 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.11 din 19 ianuarie 1999 a Tribunalului Prahova, se observă, că în mod corect instanţa a constatat că fapta a fost săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie, faţă de această pedeapsă şi a aplicat prevederile art.37 lit.a Cod penal.
Dar, instanţa trebuia să mai constate că în raport de pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.1543 din 28 iunie 1996 a Judecătoriei Ploieşti din executarea căreia inculpatul a fost liberat condiţionat la 15 octombrie 1996, având un rest rămas neexecutat de 108 zile, pedeapsă ce se consideră a fi executată, potrivit art.61 din Codul penal la 3 februarie 1997, fapta dedusă judecăţii a fost săvârşită în condiţiile art.37 lit.b din Codul penal, întrucât ea a fost comisă la 15 iulie 1999, deci după data de 3 februarie 1997, când s-a considerat ca fiind executată pedeapsa în discuţie, situaţie în care, instanţa trebuia să facă şi aplicarea dispoziţiilor art.39 alin.1 şi 2 din Codul penal.
Neprocedând astfel, hotărârea pronunţată de instanţă este nelegală, Curtea Supremă urmând să admită recursul în anulare declarat, să caseze hotărârea atacată numai cu privire la starea de recidivă şi neaplicarea dispoziţiilor art.39 alin.1 şi 2 din Codul penal şi în rejudecare, să facă aplicarea dispoziţiilor art.39 alin.1 şi 2 şi conform art.33 lit.a şi 34 lit.b din Codul penal să contopească pedeapsa aplicată prin sentinţa penală atacată de 1 an închisoare cu restul rămas neexecutat de 1356 zile închisoare din pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.11 din 19 ianuarie 1999 a Tribunalului Prahova şi, în final inculpatul să execute pedeapsa de 1356 zile închisoare.
Referitor la neaplicarea dispoziţiilor art.118 lit.d din Codul penal, potrivit acestui text de lege sunt supuse confiscării speciale lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
Cum în speţă, bunul sustras de inculpat de la partea vătămată – un radiocasetofon - a fost vândut pentru suma de 350.000 lei cumpărătorului de bună-credinţă Ş.V., după care a fost ridicat şi restituit părţii vătămate, instanţa trebuia să confişte de la inculpat suma de 350.000(contravaloarea bunului vândut) întrucât cumpărătorul de bună credinţă – Ş.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză, iar banii au fost obţinuţi ca urmare a săvârşirii infracţiunii de către inculpat.
Prin urmare, şi pentru acest motiv hotărârea instanţei va fi casată, urmând a se face aplicarea dispoziţiilor art.118 lit.d din Codul penal referitoare la confiscarea sumei de 350.000 lei de la inculpat, în favoarea statului.
În concluzie, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie constatând că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art.410 alin.1 pct.7 şi pct.71 teza I din Codul de procedură penală, în temeiul art.4141 alin.1 coroborat cu art.38515 pct.2 din Cod procedură penală va admite recursul în anulare declarat, va casa hotărârea atacată numai pentru motivele arătate, şi în rejudecare, va proceda în modalitatea mai sus descrisă, urmând a se menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În baza art.192 alin.2 din Codul de procedură penală onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu asigurată intimatului inculpat se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
- 5 -
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei penale nr.402 din 18 octombrie 2001 a Judecătoriei Răcari, privind pe inculpatul R.M..
Casează sentinţa penală atacată, numai cu privire la starea de recidivă, la neaplicarea dispoziţiilor art.39 alin.1 şi 2 Cod penal şi a dispoziţiilor art.118 lit.d din Codul penal.
Constată că inculpatul a comis infracţiunea de furt prevăzută de art.208-209 lit.i Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.a, art.74-76 Cod penal reţinut de instanţă şi în condiţiile art.37 lit.b din Codul penal.
Aplică art.39 alin.1,2 Cod penal şi conform art.33 lit.a şi 34 lit.b Cod penal contopeşte pedeapsa aplicată prin sentinţa penală atacată de 1 an închisoare cu restul neexecutat de 1356 zile închisoare, din pedeapsa de 5 ani şi 6 luni aplicată prin sentinţa penală nr.11 din 19 ianuarie 1999 a Tribunalului Prahova, în final, inculpatul având de executat 1356 zile închisoare, din care se va deduce perioada executată până în prezent.
Conform art.118 lit.d Cod penal, confiscă, de la inculpat în favoarea statului, suma de 350.000 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu asigurată intimatului inculpat, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 ianuarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 125/2002. Penal. Art.197 alin.2 c.pen. Recurs... | CSJ. Decizia nr. 981/2002. Penal → |
|---|
