CSJ. Decizia nr. 71/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEASUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.71Dosar nr.2512/200.
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva Deciziei penale nr.113/Pdin 22 aprilie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, privind pe inculpatul B.N.D.
La apelul nominal, s-a prezentat avocat B.D., apărător desemnat din oficiu pentu intimatul inculpat, lipsind inculpatul şi intimatele părţi civile M.T. şi Direcţia Regională de Poştă Constanţa.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond. A susţinut că soluţia de achitare a inculpatului pronunţată de curtea de apel este contrară probelor administrate în cauză, probe din care rezultă că inculpatul este autorul faptei de tâlhărie săvârşite împotriva părţii vătămate M.T.în ziua de 24 decembrie 1999. Probele efectuate în cursul cercetării penale au fost înlăturate în mod nejustificat, pentru că nu s-a făcut dovada vreunei încălcări a dispoziţiilor procedurale privind admiterea ori administrarea acestor probe de către organele de cercetare penală.
Apărătorul intimatului inculpat a solicitat respingerea recursului declarat de procuror şi menţinerea soluţiei de achitare a inculpatului, pe baza probelor administrate de instanţele de fond şi de apel.
CURTEA,
Asupra recursului de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.428 din 7 iulie 2000, Tribunalul Constanţa, în baza art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, a condamnat pe inculpatul B.N.D. la pedeapsa de 5 ani închisoare. A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive cu începere de la 23 ianuarie 2000 la zi.
În baza art.14 şi art.346 din Codul de procedură penală şi a art.998-999 din Codul civil, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 7.481.262 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilăDirecţia Regională de Poştă Constanţa. S-a mai dispus confiscarea specială de la inculpat, în folosul statului, a sumei de 1 milion lei, la care partea civilă M.T. a renunţat.
Tribunalul a reţinut că, în ziua de 24 decembrie 1999, în jurul orelor 12, inculpatul B.N.D.însoţit de C.M. (fratele concubinei acestuia) s-a deplasat în cartierul Km.4-5, pe str.Arcului nr.22, la sediul unui atelier de reparat televizoare aparţinând SC „S.R.” SRLunde în ziua anterioară aduseseră două televizoare pentru reparat (comandă înregistrată sub nr.13.101 din 23 decembrie 1999 pe numele C.M., de electronistul M.I., angajat al atelierului). Cei doi au fost văzuţi de M.I. uitându-se pe geamul atelierului. Când li s-a spus să plece, aceştia s-au îndreptat căte blocul A9, vecin cu atelierul de reparaţii. În acel moment au observat-o pe partea vătămată M.T., factor poştal care distribuiapensiile şi corespondenţa către cetăţeni. Inculpatul a pătruns în scara B a blocului A9 (situat la nr.20 pe str. Arcului), aşteptând sosirea părţii vătămate. Pentru a nu trezi suspiciuni din partea locatarilor, inculpatul a urcat la etajul 1, întâlnindu-se cu martorul V.N., proprietar al apartamentului nr.49 situat la etajul 1, care cobora pe scări. Martorul a reţinut fizionomia inculpatului „care l-a măsurat de sus în jos, lucru care i s-a părut suspect”. După ce V.N. a părăsit incinta scării blocului, întâlnindu-se cu M.T.şi salutându-se, inculpatul a coborât la parter, aşteptând sosirea părţii vătămate.
În momentul în care M.T. a pătruns în scara blocului, inculpatul s-a apropiat pe neaşteptate de aceasta, a lovit-o puternic cu pumnul în zona stângă a feţei, lovitură ce a determinat dezechilibrarea părţii vătămate şi căderea sa în genunchi. Profitând de neputinţa părţii vătămate de a se apăra, inculpatul i-a sustras din geantă suma de 8.481.262 lei, din care 1 milion lei reprezentau banii personali ai acesteia, iar diferenţa de 7.481.262 lei aparţineau C.N. Poşta Română SA – Direcţia Regională de Poştă Constanţa, reprezentând pensii care urmau să fie distribuite către cetăţeni. După comiterea faptei, inculpatul a părăsit în grabă scara blocului, depăşindu-l în fugă pe martorul V.N., care îl văzuse anterior în bloc. Partea vătămată a solicitat ajutorul martorilorH.N. şi D.I. pentru prinderea făptuitorului care alergând nu au reuşit să-l prindă. Partea vătămatăs-a deplasat la atelierul de reparaţii, relatând martorului M.I. cele întâmplate şi apoi a anunţat organele de poliţie.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia penală nr.354 din 26 octombrie 2000, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa penală nr.428 din 7 iulie 2000 a Tribunalului Constanţa şi, în baza art.333 din Codul de procedură penală, a restituit cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa pentru completarea urmăririipenale, urmând să :
-audieze martoul M.I. cu privre la identitatea presupuşilor făptuitori;
-confrunte martorul M.I. cu partea vătămată M.T. pentru a se lămuri referitor la persoana agresorului;
-reaudieze amănunţit partea vătămată M.T. pentru a se stabili componenţa pagubei, modul în care erau aşezaţi banii în geantă şi celelalte împrejurări concrete ale deposedării. În baza art.338 şi 139 din Codul de procedură penală, a fost revocată măsura arestării preventive aplicată inculpatului.
Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs, susţinând că Decizia este contară art.333 din Codul de procedură penală, deoarece, pe de o parte, urmărirea penală este completă, iar pe de altă parte, probele considerate necesare pot fi administrate de instanţa de apel, nefiind de natură să întârzie foarte mult soluţionara cauzei.
Prin Decizia nr.1657 din 28 martie 2001, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală a admis recursul declarat de procuror, a casat Decizia penală nr.354 din 26 octombrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi curte de apel.
În considerentele deciziei, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele at.333 din Codul de procedură penală, referitoare la restituirea pentru completarea urmăririi, deoarece administrarea mijloacelor de probă în dovedirea împrejurărilor neclare pentru instanţa de apel, se poate realiza de către aceasta, fără o mare întârziere. Prin urmare, restituirea cauzei la procuror pentru completrea urmăririi penale este greşită.
Rejudecând cauza în apel, Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia penală nr.113/P din 22 aprilie 2002, a admis apelul declarat de inculpat a desfiinţat, în totalitate, sentinţa penală nr.428 din 7 iulie 2000 a Tribunalului Constanţa şi, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.c din Codul de procedură penală l-a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută în art.211 alin.2 lit.e din Codul penal.
Curtea de apel a reţinut că administrarea probelor în cursul urmăririi penale (recunoaşterea din grup) nu s-a făcut cu respectarea condiţiilor procedurale, motiv pentru care probele au fost înlăturate. Soluţia de achitare s-a bazat pe probele administrate de prima instanţă şi de instanţa de apel, care s-ar corobora cu poziţia inculpatului constând în nerecunoaşterea faptei.
Împotriva acestei decizii, procurorl a declarat recurs, invocând cazul prevăzut de art.3859 alin.1 pct.18din Codul de procedură penală (când s-a comis o eroare gravă de fapt).
Astfel, procurorul a socotit că numai printr-o apreciere greşită a întregului material probator curtea de apel a ajuns la concluzia că inculpatul nu este autorul faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Or, probele administrate în cauză (declaraţiile martorilor M.I., V.N., H.N. şi D.I.) confirmă vinovăţia inculpatului, fiind în mod nejustificat înlăturate de instanţa de apel.
Curtea constată că recursul procurorului este fondat.
Într-adevăr, instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt.
Astfel, instanţa a înlăturat declaraţiile date de partea vătămată în faza urmăririi penale (declaraţii scrise şi semnate de aceasta, aflate la filele 4-7 din dosarul de urmărire penală, declaraţii care cuprind precizareaprivindfizionomia şi trăsăturile agresorului, precum şi posibilitatea de a-l recunoaşte din grup), argumentând că, în instanţă, partea vătămată a revenit asupra acestor declaraţii, arătând că nu inculpatuleste cel care a agresat-o, ci o altă persoană mai înaltă şi care nu purta mustaţă. Dar, din examinarea planşelor foto care prezintă recunoaşterea din grup, rezultă că partea vătămată l-a recunoscut pe inculpat, (care avea mustaţă), tocmai pentru că acesta era persoana care a lovit-o şi i-a sustras suma de bani. De asemenea, inculpatul a fost recunoscut din grup nu numai de M.T. ci şi de martorul V.N., persoană care nu ar fi avut nici un interes să indice pe inculpat ca fiind făptuitorul, dacă nu ar fi fost convins că acesta este persoana văzută de el. Mai mult, martorul Pavel Ionel, martor asistent la reconstituire, a relatat în declaraţia sa dată în prima instanţă că în momentul în care inculpatul i-a spus reclamantei să se mai gândească întrucât nu este el persoana care a agresat-o, partea vătămată i-a răspuns „nu este adevărat, pentru că tu eşti acela”, ea fiind „foarte sigură pe ea”.
Tot din declaraţiile menţionte, rezultă că martorul M.I. angajat la atelierul de reparaţii aflat în vecinătatea blocului în care s-a săvârşit fapta, i-a spus părţii vătămate că făptuitorul „ar putea să fie chiar unul dintre cei doi care s-au uitat pe geam” în atelier, indivizi pe care îi cunoştea, întrucât ei au adus cu câteva zile în urmă un televizor la reparat.Tot aceştia „după câteva zile,au venit să ia televizorul de la reparat, dar numai unul a intrat în atelier, celălalt rămânând afară şi fiind foarte agitat”.
Instanţa de apel a reţinut că martorul V.N. ar fi spus „cu certitudine” că făptuitorul nu era rom, nu purta mustaţă şi avea o figură de „boschetar”, dar nu a avut în vedere declaraţia părţii vătămate care încă de la începutul urmăririi penale a declarat că făptuitorul avea o înălţime de 1,70 m, era slab, avea faţa lungă şi tenul măsliniu (semnalmente pe care le are inculpatul). Împrejurarea că la data săvârşirii faptei (24 decembrie 1999), inculpatul nu avea mustaţă, este lipsită de relevanţă, deoarece până la data recunoaşterii din grup (24 ianuarie 2000) acesta putea să-şi lase mustaţă, tocmai pentru a fi mai greu de recunoscut. Dar, şi aşa, partea vătămată şi martorul V.N. l-au recunoscut.
Instanţa de apel îşi întemeiază soluţia de achitare şi pe declaraţia martorului H.N., martor care l-a urmărit pe făptuitor şi care, în contradicţie cu declaraţia părţii vătămate (din care rezulta că acesta purta o haină neagră), adeclarat că inculpatul purta o haină de culoare bej, amănunt care pune la îndoială sinceritatea acestui martor.
Adunând elemente disparate din declaraţia unor martori, instanţa de apel face un portret al făptuitorului care „era o persoană înaltă, şatenă, nu purta mustaţă, avea o figură de „boschetar” şi în mod cert nu era ţigan, ignorând declaraţiile date de persoana care l-a văzut cel mai bine pe agresor, şi anume partea vătămată care, chiar în finalul declaraţiei date în instanţa de apel, precizează: „toate semnalmentele inculpatului corespund cu individul care m-a lovit, înafară de mustaţa pe care o purta” (aspect pe care inculpatul l-a dobândit de la data săvârşirii faptei şi până la identificarea sa în grup, şi care nu a împiedicat-o pe aceasta să-l recunoască).
Curtea reţine că înseşi probele efectuateîn instanţă nu erau de natură a infirma vinovăţia inculpatului, iar înlăturarea celor administrate de organele de urmărire penală este nejustificată.
Aceste probe au fost administrate de organele de cercetare penală cu respectarea dispoziţiilor legale procedurale şi trebuiau să fie avute în vedere de instanţa de apel. De altfel, chiar instanţa de apel nu arată nici în ce constau aceste încălcări şi nici care suntdispoziţiile procedurale penale încălcate.
Atitudinea nesinceră a inculpatului rezultând din negarea săvârşirii infracţiunii nu poate fi avută în vedere, deoarece conform art.69 din Codul de procedură penală declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate. Or, din probele menţionate rezultă, fără dubii, că inculpatul este autorul faptei de tâlhărie săvârşită la 24 decembrie 1999 în jurul orelor 12 în scara B a Bl.A9 din str.Arculuinr.20 din Constanţa.
Revenirea părţii vătămate şi a martorilor M.I. şi V.N. asupra declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, nefiind justificată, nu putea fi avută în vedere de instanţa de apel. Ea poate fi explicată doar prin presiunile exercitate de inculpat şi alte persoane apropiate acestuia, relatate de însăşi partea vătămată, care la scurt timp după agresiune a simţit că este urmărită de inculpat şi de o altă persoană. De altfel, însăşi renunţarea părţii vătămate la restituirea sumei de 1 milion sustrasă de inculpat este datorată tot acestor temeri.
Curtea de apel a încălcatprevederile art.63 din Codul de procedură penală referitaore la probe şi la aprecierea lor, deoarece a înlăturat nejustificat toate probele care dovedeau săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de tâlhărie, probe administrate legal în cursul procesului penal şi a avut în vedere, doar parţial, declaraţiile date în instanţe de partea vătămată şi demartori, prin care aceştia au revenit total sau în parte asupra declaraţiilor date anterior, fără a motiva aceste neconcordanţe printr-o nerespectare a dispoziţiilor procedurale de către organele de poliţie sau de procuror. Totodată, instanţa de apel, deşi a invocat respectarea art.63 alin.2 din Codul de procedură penală, a încălcat tocmai aceste prevederi, prin aceea că a stabilitnumai valoarea unora dintre probele administrate în instanţe, fără a face o examinare critică atuturor probelor administrate (în cursul urmăririi penale şi în instanţe).
Ca urmare, reţinând că s-a comis o gravă eroare de fapt prin achitarea inculpatului, Curtea urmează a se admite recursul declarat de procuror, casând Decizia atacată şi menţinând sentinţa primei instanţe.
În conformitate cu prevederile art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, suma de 3000.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva Deciziei penale nr.113/P din 22 aprilie 2002 a Curţii de Apel Constanţa privind pe inculpatul B.N.D.
Casează Decizia penală susmenţionată şi menţine sentinţa penală nr.428 din 7 iulie 2000 a Tribunalului Constanţa.
Onorariul în sumă de 300.000 lei pentru apărarea din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 706/2003. Penal. Contestatie la executare.... | CSJ. Decizia nr. 714/2003. Penal. Conflict de competenta.... → |
|---|
