Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 66/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 66/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 20-05-2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ NR. 66/C DOSAR NR._
Ședința publică din data de 20 mai 2014
Instanța constituită din:
- Completul de judecată CC7
- Președinte - N. H. - judecător
- Grefier - O. S.
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public – I. C. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial B.
Pe rol fiind soluționarea contestației formulată de condamnatul L. A. împotriva sentinței penale nr. 137/S din 17 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauza de față s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 369 Cod Procedură penală, în sensul că toate afirmațiile, întrebările și susținerile celor prezenți, inclusiv ale președintelui completului de judecată au fost înregistrate cu mijloace tehnice audio-video.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă contestatorul condamnat L. A., în stare de arest ( deținut în Penitenciarul C. ) asistat de apărătorul ales, av. S. C..
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Întrebat fiind, apărătorul ales al contestatorului condamnat L. A., respectiv av. S. C., învederează instanței că a luat legătura cu condamnatul pe care îl reprezintă, anterior începerii ședinței de judecată.
Întrebate fiind, părțile declară că nu mai au cereri de formulat în cauză.
Având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de soluționare și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat ales S. C., având cuvântul pentru contestatorul condamnat L. A., solicită, în temeiul art. 4251 alin. 7 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, admiterea contestației formulată de condamnat împotriva sentinței penale nr. 137/S din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._, desființarea hotărârii penale atacate și în rejudecare a se admite contestația la executare astfel cum a fost formulată în fața Tribunalului B.. D. fiind că motivele contestației au fost formulate și în scris, se va opri punctual asupra a două aspecte. În primul rând, consideră că în speța pendinte nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 255/2013 ci suntem în prezența dispozițiilor art. 12 din același act normativ. A se avea în vedere că atât hotărârea pronunțată de către Curtea de Apel B. în apel cât și recursul declarat împotriva acestei hotărâri judecătorești au fost făcute înainte de . Codului de procedură penală, aspect care conduce la concluzia că ne aflăm în prezența dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013, respectiv a unui recurs în curs de judecată. Este adevărat că noul Cod de procedură penală nu prevede și nu distinge ce înseamnă recurs în curs de judecată, în practică fiind două opinii, o opinie a susținut că recurs în curs de judecată înseamnă recursul înregistrat la instanța a cărei hotărâre se atacă iar o altă opinie a spus că recurs în curs de judecată înseamnă când recursul se află înregistrat pe rolul instanței care are competența să judece recursul. În tăcerea legii, a invocat dispozițiile art. 2 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă care prevede că dispozițiile prezentului Cod constituie dreptul comun și în alte materii de procedură în măsura în care sunt compatibile cu normele de procedură penală. Din nou, dat fiind că nici în codul de procedură civilă nu găsim o definire a sintagmei recurs în curs de judecată, se vede nevoit să facă trimitere la art. 192 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă conform căruia Procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii. Or, L. A. a înregistrat cererea de recurs la instanță înainte să intre în vigoare noul Cod de procedură penală și tocmai pentru acest motiv apreciază că nu ne aflăm în prezența aplicării dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 255/2013 ci în prezența dispozițiilor art. 12 din același act normativ, considerând că este vorba de un recurs în curs de judecată. În hotărârea pe care condamnatul L. A. o critică, respectiv în sentința penală nr. 137/S din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._, s-au reținut ca și motive pentru a respinge contestația la executare faptul că nu este vorba despre un drept câștigat și că nu se poate reține aplicarea legii penale mai favorabile pentru că norma de procedură penală nu poate fi mai favorabilă, nu poate retroactiva, ea fiind de imediată aplicare și doar norma de drept substanțial material retroactivează. Este adevărat acest lucru, însă solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 54 alin. 1 și 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevăd foarte clar că norma tranzitorie nu este o normă de procedură, ea asigură trecerea de la legea veche la legea nouă în cazul legilor succesive și ea nu trebuie să retroactiveze și nici să nu creeze un conflict între normele succesive aplicabile în timp. În speța pendinte, norma respectivă din art. 11 din Legea nr. 255/2013 retroactivează contrar a ceea ce spun prevederile legale din tehnica elaborării actelor normative, respectiv art. 54 alin. 2 din Legea nr. 24/2000. Și atunci sub acest aspect, apreciază că argumentul reținut de către instanța de fond, respectiv Tribunalul B., nu este veridic și contravine dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 24/2000 care prevăd expressis verbis că norma nu trebuie să retroactiveze. Consideră că nu trebuie să se facă confuzie între norma de procedură penală care într-adevăr este supusă principiului aplicării imediate a legii și norma tranzitorie care trebuie să respecte anumite principii de corelare între legile aplicabile succesiv în timp. Apreciază că în speța de față nu este vorba nici de drepturi câștigate sau de drepturi subiective cum în mod eronat s-a susținut în sentința penală atacată ci este efectiv vorba de niște drepturi procedurale care au fost exercitate sub imperiul vechiului Cod de procedură penală și care trebuie să se bucure de efectele acestuia. Consideră că norma tranzitorie din Legea nr. 255/2013 nu poate să retroactiveze și nu poate să suprime, să anihileze un drept procesual care a intrat sub autoritatea de lucru judecat lato sensu. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea contestației formulată de condamnatul L. A. împotriva sentinței penale nr. 137/S din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._ . Arată că are cunoștință despre faptul că practica este total diferită, în sensul că se merge pe o interpretare literală strictă a art. 11 din Legea nr. 255/2013, însă este eronat în opinia sa, din punct de vedere juridic, științifico-penal să se eludeze dispozițiile din legile speciale care arată ce sunt normele tranzitorii și face referire aici la Legea nr. 24/2000.
Reprezentanta Ministerului Public, având în vedere prevederile art. 7 alin. 2 lit. b din O.U.G. nr. 3/07.02.2014 și respectiv cele ale art. 353 alin. 9 din Codul procedură penală, în principal, solicită admiterea contestației formulată de condamnatul L. A. împotriva sentinței penale nr. 137/S din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._, desființarea sentinței penale atacate și a se dispune rejudecarea cauzei de către judecătorul fondului, apreciind că în această cauză nu au fost respectate de către Tribunalul B. dispozițiile privind citarea D.N.A. – Serviciul Teritorial B. la soluționarea prezentului dosar, în sensul că, așa cum se poate observa, la soluționarea acestei cauze a participat un reprezentant al Ministerului Public din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul B.. În cazul în care Curtea de Apel B. nu va achiesa la acest punct de vedere, în subsidiar, solicită, pe fond, respingerea contestației formulată de condamnatul L. A. împotriva sentinței penale nr. 137/S din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._ . A se observa că sentința penală atacată este legală și temeinică sub aspectul constatării incidenței în cauză a prevederilor art. 11 alin. 1 și 5 din Legea nr. 255/2013, decizia pronunțată în apel fiind definitivă la data de 01 februarie 2014. Ca atare, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 598 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală. Solicită stabilirea de cheltuieli de judecată în sarcina contestatorului condamnat L. A..
Avocat ales S. C., având cuvântul în replică, arată în legătură cu viciul de procedură al necitării reprezentantului D.N.A. - Serviciul Teritorial B., că într-adevăr judecata la fond a avut loc fără participarea unui procuror din cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial B., la ședință participând un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul B.. Sigur urmează ca instanța să aprecieze asupra acestui aspect având în vedere că este vorba de un ordin intern al D.N.A. Astfel, dacă acest ordin intern al D.N.A. ar fi aplicabil și opozabil bineînțeles erga omnes, atunci achiesează la concluziile reprezentantei Ministerului Public din cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial B.. Însă, dacă interpretarea acestui ordin intern ar fi aceea că nu este aplicabil și opozabil erga omnes atunci consideră că nu se poate deroga de la prevederile Codului de procedură penală.
Contestatorul condamnat L. A., având ultimul cuvânt, arată că achiesează la concluziile apărătorului său ales. Precizează că el a executat o lucrare într-o fabrică, fabrica care la ora actuală funcționează iar el se află în pușcărie. A se avea în vedere faptul că, chiar reprezentanta Ministerului Public din cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial B. a cerut condamnarea sa la o pedeapsă a cărei executare să fie suspendată și cu toate acestea el se află la ora actuală în pușcărie. Solicită instanței a-i acorda dreptul de a se judeca la București, el nebeneficiind de dreptul la recurs. Subliniază încă o dată faptul că reprezentanta Ministerului Public a solicitat condamnarea sa la o pedeapsă cu suspendare, atât verbal cât și scris.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației penale de față:
Constată că, prin sentința penală nr. 137/S/17 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._, a fost respinsă contestația la executare formulată de către condamnatul L. A. relativ la executarea pedepsei de 3 ani și 4 luni închisoare aplicată condamnatului indicat prin sentința penală nr. 35/2013 a Tribunalului C., definitivă prin decizia penală nr. 8/2014 a Curții de Apel B..
În baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală, a fost obligat petentul condamnat la plata către stat a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin contestația la executare înregistrată la data de 17.02.2014 sub nr._, condamnatul L. A. a apreciat ca incidente în cauză dispozițiile art. 598 alin. 1 lit. a Cod procedură penală relativ la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 35/2013 a Tribunalului C., definitivă prin decizia penală nr. 8 din 28.01.2014 a Curții de Apel B., arătând în esență că în realitate a fost pusă în executare o hotărâre care nu era definitivă.
Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a reținut că potrivit art. 11 din Legea nr. 255/2013, ( 1 ) Deciziile pronunțate în apel înainte de . Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casație.
( 2 ) În cazurile prevăzute la alin. ( 1 ), termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casație curge după cum urmează: a) de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror și pentru părțile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligația comunicării deciziei de apel, precum și pentru părțile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală; b) de la data comunicării, pentru părțile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.
( 3 ) Cererile de recurs împotriva deciziilor prevăzute la alin. ( 1 ), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera cereri de recurs în casație.
( 4 ) Soluționarea recursului în casație este supusă dispozițiilor Codului de procedură penală.
( 5 ) Deciziile prevăzute la alin. ( 1 ) devin definitive la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.
ART. 12 din Legea nr. 255/2013 prevede că: ( 1 ) Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.
( 2 ) În cazul prevăzut la alin. ( 1 ), prin derogare de la dispozițiile art. 552 alin. ( 1 ) din Codul de procedură penală, hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data soluționării recursului, dacă acesta a fost respins ori dacă a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs.
( 3 ) Hotărârile pronunțate în recursul soluționat potrivit alin. ( 1 ) nu pot fi atacate cu recurs în casație.
Or, în cauza de față, evident, suntem în situația vizată de art. 11 alin. 1 și 5 din Legea nr. 255/2013 și nu în cea prevăzută de art. 12 din aceeași lege, cum apreciază condamnatul L. A..
Astfel, în mod neechivoc, este vorba despre o decizie pronunțată în apel înainte de . Codului de procedură penală – decizia penală nr. 8/. a Curții de Apel B. – cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară ( recursul ) nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi ( 01.02.2014 ).
Aceste decizii, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 255/2013, au devenit definitive la 01.02.2014, sens în care s-a apreciat că prezenta contestație la executare apare ca neîntemeiată, nefiind incidente dispozițiile art. 598 alin. 1 lit. a Cod procedură penală.
Relativ la cele expuse de către condamnatului L. A., prin apărător, Tribunalul a mai arătat că:
În primul rând în procesul penal, sub aspect procedural, este aplicabil numai principiul imediatei aplicări a legii de procedură - tempus regit actum - neavând aplicabilitate principiul mitior lex.
Astfel, principiul retroactivității obligatorii – ce are caracter constituțional distinct - privește doar legea penală nu și legea procesual penală, care este de imediată aplicare, sens în care, pentru respectarea acestui principiu, legea penală trebuie clar distinsă de legea procesual penală.
Tot la nivel de principiu, se arată constant în literatura juridică în materie că norma nouă de drept procesual penal se aplică tuturor actelor și lucrărilor de procedură ce se efectuează după ., fără a se face deosebire dacă procesul penal a fost pornit sub norma nouă sau sub norma veche.
Pe de altă parte, practica și literatura juridică penală a relevat constant că teoria „ drepturilor câștigate ” – la care face referire apărătorul condamnatului petent L. A. - nu este aplicabilă în afara domeniului dreptului privat, respectiv nu este aplicabilă domeniului dreptului penal și nu este compatibilă cu analiza retroactivității în raport cu drepturile nepatrimoniale.
În același sens, este de observat că există clar o diferențiere între drepturi subiective – precum „ drepturile câștigate ”, la care face referire apărătorul condamnatului - și situații juridice, întrucât în timp ce drepturile subiective sunt prerogative apropiate subiecților ( și de care ei pot dispune ca de veritabile „ bunuri ” ) există și situații obiective ce se nasc la baza unei reguli juridice, precum cea impusă de art. 11 alin. 1 și 5 din Legea nr. 255/2013.
În cauza de față esențial apare că termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, drept pentru care nu se poate vorbi de un „ Recurs în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi”, ipoteză ce se regăsește în articolul 12 alineat 1 din Legea nr. 255/2013.
Interpretând dispozițiile legislației procesual penale prin prisma dreptului procesual comun, rezultă că eventual doar în cazul deciziilor pronunțate în apel de către curțile de apel în materie penală care au fost atacate cu recurs la data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură penală, și pentru care termenul de recurs expirase la această dată, recursul va fi soluționat potrivit legii vechi cu privire la recurs, conform dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013.
O soluție diferită a fost adoptată de legiuitorul Codului de procedură penală din 1968 în această privință, întrucât prevedea că în materia căilor de atac se aplică legea în vigoare la data pronunțării hotărârii însă nu aceasta a fost „ viziunea ” actualului legiuitor, exprimată exemplificativ prin art. 11 din Legea nr. 255/2013, incident privitor la petentul condamnat L. A..
Tribunalul a mai observat că sintagma „ recursuri în curs de judecată “ – din art. 12 din Legea nr. 255/2013 – acoperă exclusiv situația recursurilor declarate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, atunci când expirase termenul de recurs anterior acestei date, ceea ce nu se regăsește în cauza de față.
Relativ la toate cele expuse, Tribunalul a apreciat că se impune respingerea contestației la executare formulata de către condamnatul L. A. relativ la executarea pedepsei de 3 ani și 4 luni închisoare aplicată condamnatului indicat prin sentința penală nr. 35/2013 a Tribunalului C., definitivă prin decizia penală nr. 8/28.01.2014 a Curții de Apel B..
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație condamnatul contestator L. A., întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. 1 lit. a din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând desființarea ei iar în cadrul rejudecării pronunțarea unei noi hotărâri legale și temeinice prin care să se admită contestația la executare formulată și să se anuleze toate actele procedurale care au stat la baza punerii în executare a deciziei nr. 8/., cu consecința punerii în libertate a condamnatului.
În motivarea contestației formulate, s-a arătat că în primul rând, în speța pendinte s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; în argumentarea acestei susțineri, contestatorul a arătat că nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 255/2013 ci dispozițiile art. 12 din același act normativ; atât hotărârea pronunțată de către Curtea de Apel B. în apel cât și recursul declarat împotriva acestei hotărâri judecătorești sunt acte de procedură și au fost făcute înainte de . noului Codului de procedură penală, fiind deci aplicabile dispozițiile vechiului Cod de procedură penală în vigoare la data efectuării actelor procedurale menționate; aceste acte de procedură au generat efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul efectuării lor, aspect care conduce la concluzia că ne aflăm în prezența dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013, respectiv a unui recurs în curs de judecată. Este adevărat că noul Cod de procedură penală nu prevede și nu distinge ce înseamnă recurs în curs de judecată, în practică fiind două opinii, o opinie a susținut că recurs în curs de judecată înseamnă recursul înregistrat la instanța a cărei hotărâre se atacă iar o altă opinie a spus că recurs în curs de judecată înseamnă când recursul se află înregistrat pe rolul instanței care are competența să judece recursul. În tăcerea legii procesual penale, condamnatul a invocat dispozițiile art. 2 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă care prevede că dispozițiile prezentului Cod constituie dreptul comun și în alte materii de procedură în măsura în care sunt compatibile cu normele de procedură penală. D. fiind că nici în Codul de procedură civilă nu găsim o definire a sintagmei recurs în curs de judecată, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 192 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă conform căruia Procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii. Or, L. A. a înregistrat cererea de recurs la instanță înainte să intre în vigoare noul Cod de procedură penală și tocmai pentru acest motiv nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 ci dispozițiile art. 12 din același act normativ, considerând că este vorba de un recurs în curs de judecată. În hotărârea pe care condamnatul L. A. o critică, respectiv în sentința penală nr. 137/S din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._, s-au reținut ca și motive pentru a respinge contestația la executare faptul că nu este vorba despre un drept câștigat și că nu se poate reține aplicarea legii penale mai favorabile pentru că norma de procedură penală nu poate fi mai favorabilă, nu poate retroactiva, ea fiind de imediată aplicare și doar norma de drept substanțial material retroactivează. Este adevărat acest lucru, însă trebuie avute în vedere dispozițiile art. 54 alin. 1 și 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevăd foarte clar că norma tranzitorie nu este o normă de procedură, ea asigură trecerea de la legea veche la legea nouă în cazul legilor succesive și ea nu trebuie să retroactiveze și nici să nu creeze un conflict între normele succesive aplicabile în timp. În speța pendinte, norma respectivă din art. 11 din Legea nr. 255/2013 retroactivează contrar a ceea ce spun prevederile legale din tehnica elaborării actelor normative, respectiv art. 54 alin. 2 din Legea nr. 24/2000. Și atunci sub acest aspect, argumentul reținut de către instanța de fond, respectiv Tribunalul B., nu este veridic și contravine dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 24/2000 care prevăd expressis verbis că norma nu trebuie să retroactiveze. Nu trebuie să se facă confuzie între norma de procedură penală care într-adevăr este supusă principiului aplicării imediate a legii și norma tranzitorie care trebuie să respecte anumite principii de corelare între legile aplicabile succesiv în timp. Apreciază că în speța de față nu este vorba nici de drepturi câștigate sau de drepturi subiective cum în mod eronat s-a susținut în sentința penală atacată ci este efectiv vorba de niște drepturi procedurale care au fost exercitate sub imperiul vechiului Cod de procedură penală și care trebuie să se bucure de efectele acestuia; norma tranzitorie din Legea nr. 255/2013 nu poate să retroactiveze și nu poate să suprime, să anihileze un drept procesual care a intrat sub autoritatea de lucru judecat lato sensu.
Pe altă parte, prin pronunțarea deciziei nr. 8/., instanța de apel s-a dezinvestit de soluționarea apelului astfel că, ulterior, aceasta nu mai avea „ competența ” de a modifica conținutul dispozitivului prin adăugarea mențiunii „ definitivă ” și nici nu mai putea aplica legea ce califica calea de atac, o astfel de competență având-o exclusiv instanța investită cu soluționarea căii de atac.
Pentru toate aceste considerente, s-a solicitat admiterea contestației formulată de condamnatul L. A. împotriva sentinței penale nr. 137/S din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._ .
Analizând, în aplicarea dispozițiilor art. 597 alin. 7 raportat la art. 4251 Cod procedură penală, hotărârea atacată, pe baza actelor dosarului și luând în considerare criticile aduse hotărârii atacate, Curtea constată că este nefondată contestația promovată de contestatorul L. A., pentru următoarele considerente:
Prima instanță a analizat amănunțit contestația formulată de condamnat și a apreciat în mod corect, pe baza actelor de la dosar, că nu este incident în cauză cazul de contestație invocat de contestator, respectiv art. 598 alin. 1 lit. a din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală; s-a argumentat și s-a motivat laborios în considerentele hotărârii pronunțate că sunt nefondate criticile și susținerile condamnatului din cuprinsul contestației în sensul că Tribunalul C. ar fi pus în executare o hotărâre penală nedefinitivă.
Este adevărat că decizia penală nr. 8/. pronunțată de către Curtea de Apel B. prevede în dispozitivul acesteia că hotărârea poate fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la pronunțare cu inculpații și de la comunicare cu celelalte părți și tot atât de adevărat este că inculpatul a declarat recurs chiar a doua zi după pronunțare, respectiv la data de 29.01._; mențiunile prevăzute în decizia penală nr. 8/. a Curții de Apel B. sunt corecte întrucât la momentul pronunțării deciziei, normele procesual penale în vigoare permiteau atacarea cu recurs a hotărârii, recurs care la acel moment avea natura unei căi de atac ordinare; cu toate acestea, după . data de 01.02.2014 a noului Cod de procedură penală ( Legea nr. 135/2010 ) ale cărui norme sunt de imediată aplicare, pentru categoria hotărârilor din care face parte și decizia penală nr. 8/. a Curții de Apel B. nu se mai prevede posibilitatea atacării ei cu recurs, cale de atac care a și dispărut de altfel, ci doar cu recurs în casație, cale de atac extraordinară, reglementată de dispozițiile art. 433 – 451 Cod procedură penală; pentru a asigura tranziția de la vechiul Cod de procedură penală la noul Cod de procedură penală și pentru a stabili modul de aplicare a noilor dispoziții procesual penale, norme care sunt de imediată aplicare, legiuitorul a adoptat Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, care la art. 11 alin. 1 reglementează exact situația dedusă judecății, respectiv a deciziilor pronunțate în apel înainte de . Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi. Potrivit articolului menționat, această categorie de decizii este supusă recursului în casație. Același text de lege prevede la alineatul 5 că „ Deciziile prevăzute de alin. 1 devin definitive la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. ”
Față de prevederile art. 11 alin. 5 din Legea nr. 255/2013, în mod corect a procedat instanța de executare, respectiv Tribunalul C., emițând, în raport de prevederile hotărârii de condamnare ( Sentința penală nr. 35/05.07.2013 a Tribunalului C. ) astfel cum au rămas definitive prin decizia penală nr. 8/. a Curții de Apel B., mandatul de executare a pedepsei aplicate inculpatului L. A., întrucât decizia pronunțată de Curtea de Apel B. a devenit definitivă la data de 01.02.2014.
Pe de altă parte, instanța de apel nu a adăugat și nici nu a modificat decizia pronunțată, astfel cum greșit susține condamnatul contestator; decizia a devenit definitivă prin efectul Legii nr. 255/2013 odată cu . data de 01.02.2014 a noului Cod de procedură penală; instanța de apel nu a făcut decât să-i comunice condamnatului, pe cale administrativă, noile modificări ale normelor procesuale intervenite și să-i solicite, ca în situația în care dorește să promoveze împotriva deciziei pronunțate în apel calea de atac extraordinară a recursului în casație, să îndeplinească condițiile de formă impuse de noile norme procesual penale pentru promovarea acestei căi de atac. Întrucât condamnatul nu a depus o cerere de recurs în casație conform art. 437 din noul Cod de procedură penală și nici nu a completat cererea de recurs depusă inițial ( care tot prin efectul legii, art. 11 alin. 3, a fost recalificată recurs în casație ), aceasta din urmă a fost restituită, conform art. 439 alin. 41 din noul Cod de procedură penală, pe cale administrativă.
Față de aceste considerente, Curtea constată că este evident că situația juridică a inculpatului de la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală se încadrează perfect în dispozițiile art. 11 alin. 1, 3 și 5 din Legea nr. 255/2013, iar în raport de aceste din urmă norme procesual penale, hotărârea de condamnare a contestatorului a rămas definitivă la data de 01.02.2014, deci nu este incident în cauză cazul de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. 1 lit. a Cod procedură penală.
Nemulțumirea contestatorului cu privire la conținutul art. 11 din Legea nr. 255/2013 și opinia acestuia că instanțele ar fi trebuit să îi aplice dispozițiile art. 12 Legea nr. 255/2013 ( apreciind că odată cu depunerea cererii de recurs cauza s-ar afla deja în procedura recursului, astfel că în speță era vorba despre un „ recurs în curs de judecată ” ), nu pot constitui motiv pentru contestație la executare - contestație care trebuie să se încadreze în unul dintre cazurile prevăzute de art. 598 alin. 1 lit. a-d Cod procedură penală – ci ele ar fi trebuit invocate fie pe calea unei excepții de neconstituționalitate ( dacă contestatorul apreciază că, prin conținutul său, art. 11 din Legea nr. 255/2013 încalcă drepturi recunoscute de Constituție cetățenilor ), fie prin promovarea recursului în casație urmat de discutarea, în fața instanței de recurs a naturii căii de atac exercitate.
În considerarea celor expuse, văzând că în speță nu este incident cazul de contestație prevăzut de art. 598 alin. 1 lit. a Cod procedură penală și nici unul dintre celelalte cazuri de contestație la executare prevăzute de art. art. 598 alin. 1 lit. b-d Cod procedură penală, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, se va respinge ca nefondată contestația formulată de condamnatul contestatorul L. A., deținut actualmente în Penitenciarul C., împotriva sentinței penale nr. 137/S/17.04.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._, pe care o va menține.
În baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală, va fi obligat contestatorul să plătească statului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul contestator L. A. deținut actualmente în Penitenciarul C., împotriva sentinței penale nr. 137/S/17.04.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._, pe care o menține.
În baza art. 275 alin 2 Cod procedură penală, obligă contestatorul să plătească statului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.05.2014.
PREȘEDINTE GREFIER
N. H. O. S.
Red. N.H./12.09.2014
Dact. O.S./12.09.2014
2 exemplare
Jud. fond: B. B.
| ← Omor calificat. At. 175 C.p.. Decizia nr. 26/2013. Curtea de... | Ucidere din culpă. Art.178 C.p.. Decizia nr. 779/2012. Curtea... → |
|---|
