Intervenirea unei legi penale noi (art.595 NCPP). Decizia nr. 55/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 55/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-01-2015 în dosarul nr. 26543/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._ (4261/2014)
DECIZIA PENALĂ NR. 55/CO
Ședința publică din data de 26.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: S. C.
GREFIER: I. D.
Ministerul Public - P. de pe lângă ÎCCJ – DNA a fost reprezentat de procuror L. C..
Pe rol se află soluționarea contestației formulate de condamnatul O. I. V. împotriva sentinței penale nr. 2650/11.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru contestatorul – condamnat O. I. V., apărător ales, cu împuternicire avocațială nr._/26.01.2015 aflată la fila 28 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază că este tardiv formulată contestația, având în vedere data comunicării soluției, 11.11.2014 și termenul de formulare a contestației, de trei zile. Solicită a se constata că ultima zi în care contestația putea fi formulată a fost 17.11.2014, iar condamnatul a depus-o la poștă la 19.11.2014.
Avocatul contestatorului – condamnat învederează că lasă la aprecierea Curții, deoarece contestatorul nu i-a adus la cunoștință data comunicării hotărârii primei instanțe.
Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru a da posibilitatea avocatului contestatorului – condamnat să verifice actele și lucrările dosarului sub aspectul invocat de reprezentantul Ministerului Public.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, se prezintă pentru contestatorul – condamnat O. I. V., apărător ales, cu împuternicire avocațială nr._/26.01.2015 aflată la fila 28 din dosar.
Avocatul contestatorului – condamnat, referitor la aspectul invocat de reprezentantul Ministerului Public privind tardivitatea formulării contestației, învederează că, din dosarul instanței de fond rezultă că hotărârea primei instanțe a fost comunicată contestatorului, sub semnătura acestuia, la data de 17.11.2014, iar condamnatul a depus contestația la oficiul poștal la data de 19.11.2014, în interiorul celor trei zile prevăzute de lege.
Curtea constată că o copie a minutei a fost comunicată contestatorului la data de 17.11.2014, conform mențiunilor existente în dosarul primei instanțe, iar data poștei, menționată pe plicul în care a fost expediată contestația, este 19.11.2014, așa încât concluzionează că prezenta cale de atac a fost formulată cu respectarea termenului legal de 3 zile.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocatul ales al contestatorului – condamnat solicită admiterea contestației, astfel cum a fost formulată, să se aibă în vedere că noua lege penală mai blândă și modul de aplicare a acesteia presupune o analiza în concret a faptelor, și nu în abstract. Nu trebuie a se constata doar dacă vechea infracțiune a fost preluată sub o altă denumire în noua lege, ci dacă faptele, astfel cum au fost reținute în hotărârea de condamnare și urmările acestora, intră sub incidența noii legi penale.
Din acest punct de vedere, prin hotărârea de condamnare s-a apreciat că faptele inculpatului au avut drept urmare o tulburare însemnată a mersului unei instituții publice, prin lezarea prestigiului și credibilității acesteia. Raportat la dispoziția noii legi penale, care prevede că urmarea trebuie să fie o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei și la faptul că dreptul și interesul sunt strict definite de normele legale, apreciază că, prin faptele comise, astfel cum au fost reținute, deși s-a adus o tulburare însemnată, nu au fost vătămate interesele sau drepturile unei persoane. Prin urmare, solicită a se constata că potrivit noii norme penale, faptele au fost dezincriminate, motiv pentru care în mod eronat prima instanță a respins cererea contestatorului, sens în care solicită admiterea contestației, astfel cum a fost formulată.
La întrebarea adresată de Curte, avocatul contestatorului precizează că motivele contestației au fost formulate de contestator.
Curtea constatând că, în cuprinsul motivelor scrise, contestatorul a criticat faptul că nu i s-a adus la cunoștință termenul fixat în fața Tribunalului București pentru dezbaterea cauzei, chestiune care ar putea atrage o eventuală nulitate relativă, solicită apărătorului să precizeze punctul său de vedere.
Avocatul contestatorului precizează că nu poate aprecia asupra vătămării care i-ar fi putut fi adusă contestatorului prin necomunicarea termenului, atât timp cât, prin hotărârea contestată, nu s-au luat nici concluziile reprezentantului Ministerului Public, care nici acesta nu ar fi trebuit să fie prezent. Totodată, învederează că nu are mandat să renunțe la orice chestiune invocată de contestator, motiv pentru care lasă la aprecierea Curții acest aspect.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază, față de fondul contestației la executare, că dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare nu sunt aplicabile situației contestatorului și că soluția instanței de fond este legală și temeinică. Sub aspectul nulității relative, consideră că nu i s-a încălcat niciun drept contestatorului, având în vedere dispozițiile Legii penale tranzitorii nr. 255/2013, care are în vedere procedura de desfășurare a acestei solicitări.
CURTEA ,
Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 2650/11.11.2014, Tribunalul București – Secția I Penală a respins ca nefondată cererea formulată de condamnatul O. I.-V., de constatare a intervenirii unei legi penale mai favorabile și în baza art.275 alin.2 Cpp, a obligat condamnatul la 60 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, la data de 31.07.2014 s-a înregistrat cererea formulată de condamnatul O. I.-V., prin care s-a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, săvârșită în modalitatea „prin care se cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art.145 sau o pagubă patrimoniului acesteia”, prevăzută de art. 248 din Codul penal vechi și pentru care a fost condamnat de Tribunalul București în dosarul nr._, a fost dezincriminată prin . noului Cod penal la data de 01.02.2014.
Condamnatul a arătat că, în noul Cod penal, este incriminată infracțiunea de abuz în serviciu fără a se mai reține în conținutul constitutiv al acesteia varianta faptei funcționarului public prin care se cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art.145 sau o pagubă patrimoniului acesteia, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 4 Cod penal, potrivit cărora ”legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă”.
S-au invocat, de asemenea, și dispozițiile art.3 alin.1 din Legea 187/2012 care prevăd că „dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii”.
Motivele cererii au fost expuse pe larg în cuprinsul acesteia.
Analizând actele dosarului si raportându-se la dispozițiile art. 4 C.pen., tribunalul a constatat că petentul a fost condamnat definitiv înainte de . noului Cod penal, hotărârea de condamnare fiind intrată în puterea lucrului judecat.
S-a apreciat că fapta de abuz în serviciu – chiar în forma în care s-a reținut a fi fost săvârșită de petent (tulburarea însemnată a bunului mers al unei instituții de stat sau producerea unei pagube patrimoniului acesteia) – există oricum (și legea nouă incriminând infracțiunea de abuz în serviciu în art. 297 Cp – respectiv fiind incriminată în continuare „fapta funcționarului public care în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice”); în cazul în care dosarul s-ar fi aflat în cursul judecății ar fi fost posibilă punerea în discuție a unei eventuale schimbări de încadrare juridică.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație, în termen legal, inculpatul O. I. V., care a criticat soluția dispusă pentru motive de netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de contestație, astfel cum au fost prezentate în scris si susținute oral, condamnatul a apreciat că, raportat la noile dispoziții ale Codului penal (potrivit cărora urmarea abuzului în serviciu trebuie să fie o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei), precum și la faptul că dreptul și interesul legitim sunt noțiuni strict definite de normele legale, trebuia să se constate că faptele reținute în sarcina sa, deși au adus o tulburare însemnată, nu au vătămat interesele sau drepturile unei persoane. Prin urmare, faptele concrete, reținute prin hotărârea de condamnare, au fost dezincriminate, devenind incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 286/2009.
Detaliind, contestatorul a subliniat că, prin decizia penală nr. 123/13.05.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut complicitatea sa la abuzul în serviciu constând în avizarea a două rapoarte ale IGJR pentru ocuparea a trei posturi în cadrul Jandarmeriei Române, prin derogare de la prevederile unor ordine ale ministrului de afaceri interne și încălcarea unor prevederi normative, precum și o notă raport a ISU, prin care s-a aprobat ocuparea unui post prin derogare ilegală de la prevederile unui ordin al ministrului. Fapta a avut ca urmare o tulburare însemnată a bunului mers al M.A.I.
În condițiile noului Cod penal, urmarea imediată a elementului material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 297 din Noul Cod penal, trebuie să se constituie într-o pagubă ori într-o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Cu privire la noțiunea de „interes legitim”, contestatorul a arătat că aceasta este determinabilă prin raportare la prevederea legală care legitimează respectivul interes, respectiv art. 2 din Legea nr. 554/2004. Or, în conținutul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a fost identificat niciun drept și nici vreun interes legitim al vreunei persoane fizice sau juridice, a cărui vătămare să fi fost cauzată prin faptele imputate și nici competența vreunei autorități publice a cărei realizare să fi fost afectată prin faptele imputate.
În consecință, condamnatul a arătat că, în vederea verificării incidenței legii de dezincriminare, instanța trebuia să constate dacă urmarea imediată a faptelor reținute în sarcina sa, în privința căreia s-a apreciat, sub incidența vechiului Cod penal, că ar constitui o tulburare însemnată a bunului mers al M.A.I., se constituie sau nu într-o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Instanța de judecată nu este pusă în situația de a aprecia dacă tulburarea însemnată a bunului mers al M.A.I. constituie o vătămare în sine a drepturilor sau intereselor legitime ale acestei instituții, pentru că, în primul rând, această noțiune nu este legal definită, iar în al doilea rând, pentru că raportarea la o astfel de noțiune nu identifică dreptul ori interesul legitim a cărui vătămare ar putea fi determinată și nici temeiul legal al vreunui astfel de drept ori interes legitim.
În completarea motivelor de contestație, depuse la dosar la data de 22.12.2014, contestatorul a făcut trimitere si la omisiunea primei instanțe de a-i comunica termenul fixat pentru soluționarea cauzei, arătând că nu a avut cunoștință de derularea procedurii și s-a aflat în imposibilitate de a-și exercita dreptul la apărare.
Examinând actele dosarului și hotărârea contestată în raport de motivele invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept în conformitate cu dispozițiile art. 4251 C.pr.pen. și art. 23 din Legea nr. 255/2013, Curtea apreciază nefondată contestația formulată, pentru următoarele considerente:
Chestiunea nerespectării dispozițiilor art. 23 alin. 8 din Legea nr. 255/2013, invocată tangențial în motivele de contestație, se impune a fi analizată cu prioritate, întrucât ea antamează o posibilă nulitate relativă a sentinței.
Sub acest aspect, Curtea notează că, potrivit normei de procedură anterior invocată, în toate cazurile în care se formulează cereri de constatare a incidenței art. 6 C.pen. în termen de 6 luni de la . Legii nr. 286/2009, „procedura se desfășoară fără participarea procurorului, a condamnatului, căruia i se comunică termenul de soluționare și posibilitatea de a formula concluzii scrise și fără participarea avocatului condamnatului (…)”
Contrar acestor prevederi exprese, din actele dosarului de fond rezultă că termenul din data de 04.11.2014 nu a fost adus la cunoștința contestatorului în vreuna din modalitățile prevăzute de art. 264 alin. 1 coroborat cu art. 260 – 262 C.pr.pen.
Or, de principiu, încălcarea dispozițiilor referitoare la citarea părților/subiecților procesuali este sancționabilă cu nulitatea relativă a hotărârii, nulitate ce are, concomitent, si caracter expres, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b, respectiv art. 4251 alin. 7 pct. 2 lit. b C.pr.pen. O dispoziție procedurală similară nu se regăsește însă si în cazurile în care normele încălcate disciplinează comunicarea actelor de procedură, ceea ce înseamnă că, în aceste situații particulare, legiuitorul nu a conferit nulității caracter expres si, implicit, nu a prezumat vătămarea adusă drepturilor sau intereselor legitime ale părților ori subiecților procesuali.
Prin urmare, dând efect caracteristicii normelor de procedură de a fi de strictă interpretare si aplicare, Curtea constată că sancționarea cu nulitate a sentinței din data de 11.11.2014, ca urmare a necomunicării termenului fixat, ar fi presupus nu doar invocarea unei încălcări a legii în termenul prevăzut de art. 282 C.pr.pen., ci si dovedirea unei vătămări adusă drepturilor procesuale ale condamnatului, susceptibilă a fi înlăturată exclusiv prin desființarea hotărârii. Or, în speță, contestatorul nu a făcut dovada unei astfel de vătămări, el având, dimpotrivă, posibilitatea efectivă de a-si prezenta punctul de vedere, în mod nemijlocit, atât în fața primei instanțe (prin introducerea propriei contestații), cât și în fata instanței superioare, prin apărător ales.
Sub aspectul chestiunilor de fond invocate în contestație, Curtea notează că fapta reținută în sarcina condamnatului O. I. V. prin sentința penală nr. 731/07.05.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă prin decizia nr. 123/13.05.2013 a aceleiași instanțe – completul de 5 judecători, este incriminată si de legea penală nouă, intrată în vigoare la data de 01.02.2014.
Contestatorul a fost condamnat definitiv la o pedeapsă principală rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru comiterea a două infracțiuni prevăzute de art. 248 C. P.. din 1969, reținându-se că acesta, cu știință și prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, în calitate de director general al Direcției generale Financiare a Ministerului Administrației și Internelor, a semnat 2 rapoarte ale IGJR care purtau același număr, dar cu un conținut parțial diferit, prin care a avizat favorabil ocuparea prin examen a 3 posturi în cadrul Jandarmeriei Române, prin derogare de la prevederile unor ordine ale ministrului de afaceri interne și încălcarea OUG 34/2009.
În aceeași calitate, cu știință și prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, condamnatul a avizat favorabil și o notă-raport a ISU, prin care s-a aprobat ocuparea unui post de ofițer specialist II la C. Management Organizatoric, Planificare Misiuni și Resurse din cadrul ISU G., prin derogare ilegală de la prevederile unui ordin al ministrului. Fapta a avut ca urmare o tulburare însemnată a bunului mers al M.A.I., reținându-se că derogarea de la toate regulile cu privire la angajări, prin întocmirea rapoartelor și a notei menționate, a avut ca rezultat nu doar angajarea unor persoane prin derogare de la regulile aplicabile, dar s-a perturbat în mod grav disciplina care trebuie să stea la baza funcționării structurilor ministerului, a fost slăbită autoritatea instituției și s-a adus, în final, un important prejudiciu credibilității și prestigiului acesteia.
Contrar susținerilor condamnatului, fapta concretă, astfel reținută în sarcina sa prin hotărârea definitivă, continuă să fie incriminată în legea nouă ca infracțiune de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. 1 C.pen., nefiind incidente dispozițiile art. 4 C.pen. privind aplicarea legii de dezincriminare.
Nu sunt incidente nici prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 referitoare la dezincriminarea unei fapte determinate, atunci când datorită modificărilor legislative, ea nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive, inclusiv a formei de vinovăție cerută de legea nouă pentru existenta infracțiunii.
În evaluarea aplicabilității acestor din urmă dispoziții, instanța competentă este îndrituită să supună particularitățile faptice ale cauzei, în configurația exactă în care au fost reținute prin hotărârea definitivă, unei evaluări comparative prin raportare la toate normele legii noi, pentru a stabili dacă elementele de conținut concret al faptei au sau nu corespondent în conținutul legal al normei ce o incriminează. Instanța de executare nu este abilitată, așa cum sugerează totuși contestatorul, să dea o nouă interpretare situatei de fapt în lumina noilor reglementări, deoarece ar pune astfel în discuție chestiuni eminamente de fond, nesocotind autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive.
Din această perspectivă, Curtea apreciază, similar tribunalului, că legea nouă nu a operat modificări de substanță a elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de fostul art. 248 C.pen. din 1969, astfel încât fapta funcționarului public – angajat al Ministerului Afacerilor Interne – care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu știință, a îndeplinit defectuos un act de natura celor îndeplinite de condamnat, si prin aceasta a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al acelei instituții, are corespondent în prevederile art. 297 alin. 1 C.pen.
Faptul că, în noua reglementare, legiuitorul a individualizat rezultatul acțiunii/omisiunii ce constituie verbum regens prin folosirea expresiei ”o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor care, comise fiind sub legea veche, au cauzat doar o tulburare însemnată bunului mers al unui organ/instituții de stat”.
Dreptul unei astfel de instituții publice de a-și organiza activitatea în strictă concordanță cu normele legale incidente și de a determina atribuțiile concrete ale funcționarilor din subordine astfel încât să se asigure desfășurarea, în condiții optime, a activității întregii instituții, are, prin ipoteză, caracter legitim. Prin urmare, orice atingere adusă acestui drept prin acte de abuz în serviciu comise de funcționarii săi este susceptibilă de a cauza o ”vătămare” ce se circumscrie normei de incriminare regăsită în cuprinsul art. 297 Cod penal, fapta păstrându-si, așadar, caracterul infracțional.
Împrejurarea că, în hotărârea definitivă a instanței supreme, nu s-au făcut trimiteri explicite la drepturi și interese legitime ale MAI, lezate prin activitatea infracțională a condamnatului, este doar urmarea faptului că instanța de condamnare s-a raportat la noțiunile regăsite în normele penale în vigoare la acel moment. O atare împrejurare nu are însă, prin ea însăși, semnificația unei dezincriminări în concret a faptei reținute în sarcina contestatorului, cât timp, așa cum s-a arătat, noțiunile regăsite în legile penale succesive au, în esență, un înțeles similar, cel puțin în parte.
Susținerile condamnatului referitoare la înțelesul noțiunii de „interes legitim” din perspectiva prevederilor Legii nr. 554/2004 sunt complet nepertinente. Caracterul penal al unei fapte determinate poate fi stabilit doar prin raportare la normele penale în vigoare, iar nu la dispoziții extrapenale, ce disciplinează o materie distinctă cum este cea a contenciosului administrativ. Aceasta deoarece legea penală este singura care prevede faptele ce constituie infracțiuni, iar invocarea unei dispoziții extrapenale în unicul scop de a obține restrângerea sferei de aplicare a unei norme de incriminare contravine vădit principiului consacrat de art. 1 alin. 1 C.pen. În plus, Curtea subliniază că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 554/2004 conferă o anumită semnificație noțiunii de „interes legitim” doar în înțelesul acestei legi speciale, aspect ce rezultă neechivoc din însuși conținutul normei invocate de contestator.
Pentru toate aceste considerente, apreciind legală hotărârea contestată, în baza art. 4251 alin.7 pct.1 lit. b C.pr.pen., Curtea va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul – condamnat O. I. V., cu obligarea acestuia, în baza art. 275 alin.2 Cod procedură penală, la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul – condamnat O. I. V. împotriva sentinței penale nr. 2650/11.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.01.2015.
PREȘEDINTE,
S. C.
GREFIER,
I. D.
Red: S.C
Thred:V.D./4 ex./18.02.2015
T.B.S.1 – jud.C.I.Ș.
| ← Înlocuire control judiciar (art.215 alin.7 NCPP). Decizia nr.... | Evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Decizia nr.... → |
|---|
