Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 41/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii penale / 2016

Decizia nr. 41/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-01-2015 în dosarul nr. 41/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECTIA I-A PENALA

DOSAR NR._

Nr. vechi_

DECIZIA PENALĂ NR. 41/C

Ședința publică din data de 20.01.2015

Curtea constituită din:

Președinte:E. R. C.

Grefier:C. D. R.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. F..

Pe rol se află soluționarea contestației declarată de contestatorul-condamnat I. G., împotriva sentinței penale nr.287/24.03.2014 a Trib. G..

Dezbaterile au avut loc și au fost consemnate in încheierea de ședință din data 13.01.2015, care face parte integrantă din prezenta decizie, când având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea în baza art. 391 al. 1 NCPP a stabilit data pronunțării la 20.01.2015, când a pronunțat următoarea decizie:

CURTEA:

Prin sentința penală nr.287/24.03.2014 a Trib. G., în baza art. 597 Cod procedură penală raportat la art. 598 Cod procedură penală, a fost respinsă ca nefondată contestația la executare formulată de condamnatul I. G., fiul lui H. și K.,născut la data de 25.01.1971 în Turcia, în prezent deținut în Penitenciarul G..

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 26/F/13.01.2014, Tribunalul București secția I a penală, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București secția a I-a penală, de soluționare a cauzei, invocată de instanța de judecată din oficiu și,

În baza art. 42 Cod procedură penală raportat la art. 461 alin. 2 teza întâi Cod procedură penală, a declinat în favoarea Tribunalului G., competența de soluționare a contestației la executare privind pe petentul condamnat I. G., în prezent deținut în Penitenciarul G..

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București secția I a penală a reținut că, potrivit art. 461 alin. 2 Cod procedură penală, în cazurile prevăzute la lit. a), b) și d) contestația se face, după caz, la instanța prevăzută în alin.1 sau 6 al art. 460, iar în cazul prevăzut de la lit. c), instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Prin alineatele sale nr. 1 și 6, același articol, 460 Cod procedură penală, face trimitere la instanța de executare, respectiv, la instanța în a cărei rază teritorială se află locul de deținere unde cel condamnat execută pedeapsa, competența astfel instituită nefiind una alternativă, ci, exclusivă.

În cauză, contestația la executare a fost întemeiată pe dispozițiile art.461, alin.1 lit. d Cod procedură penală, referitoare la invocarea unei cauze de micșorare a pedepsei(cu trimitere la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002).

Or, în raport de competența teritorială exclusivă stabilită de art. 461 alin.2 teza întâi Cod procedură penală, instanța a constatat că Tribunalul București nu este instanța în a cărei rază teritorială se află locul de deținere, condamnatul aflându-se la data sesizării instanței în Penitenciarul G. (adresa ANP nr._/DSDRP/23.12.2013).

În consecință, în temeiul art. 42 Cod procedură penală raportat la art. 461 alin. 2 teza întâi Cod procedură penală, a admis excepția invocată și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului G., instanța în raza căreia se afla locul de deținere al contestatorului condamnat I. G., la data sesizării instanței.

După declinare, dosarul penal nr._ al Tribunalului București secția I a penală, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului G. la data de 24.01.2014.

Tribunalul, analizând contestația la executare formulată de condamnatul I. G., a reținut că este nefondată pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 336/ 20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a-II-a penală în dosarul nr._/3/2007, modificată prin decizia penală nr. 2/09.01.2009 a Curții de Apel București - secția I-a penală și decizia penală din data de 02.02.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția penală, contestatorul I. G., a fost condamnat la pedeapsa de 16 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii perevăzute de art. 2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.37 lit. a Cod penal.

În temeiul art. 71 alin. 2 Cod penal, a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal.

În baza art. 65 Cod penal, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a, lit. b Cod penal, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 61 Cod penal, a contopit restul de pedeapsă de 1102 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 669/24.10.2001 pronunțată de Tribunalul București secția a II a penală, cu pedeapsa susmenționată, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 16 ani închisoare cu aplicarea art. 71 alin. 2 Cod penal raportat la art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 26 raportat la art. 3 alin.1 și 2 din legea nr.143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal și art. 33 lit. a Cod penal, a condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de 18 ani închisoare.

În temeiul art. 71 alin. 2 Cod penal, a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal.

În baza art. 65 Cod penal, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a, lit. b Cod penal pe o perioada de 4 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 61 Cod penal, a contopit restul de pedeapsă de 1102 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 669/24.10.2001 pronunțată de Tribunalul București secția a II a penală, cu pedeapsa susmenționată, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare cu aplicarea art. 71 alin. 2 Cod penal raportat la art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 33 – 34 lit. b Cod penal, a contopit pedepsele sus menționate și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare cu aplicarea art. 71 alin. 2 Cod penal raportat la art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

A făcut aplicarea art.117 Cod penal, după executarea pedepsei.

Conform art. 88 Cod penal, s-a dedus durata reținerii și arestării preventive a inculpatului de la 15.11.2007 la zi.

În baza art. 350 Cod procedură penală, a menținut starea de arest a inculpatului.

Din cuprinsul rechizitoriului din data de 18.05.2010, întocmit de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T., rezultă că petentul contestator I. G., a formulat la data de 04.03.2009 un denunț în temeiul art. 19 din Legea nr. 682/2002, denunț prin care solicita efectuarea de cercetări față de numiții Demir Abdulrazak, B. și alții, deoarece fac parte dintr-o rețea de narcotice care introduc heroină din Bulgaria, pe care o distribuie în cartierul Berceni din București.

Prin același rechizitoriu, s-a dispus trimiterea în judecată a numitului B. P. N. zis B. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, petentul contestator având calitatea de martor.

Prin sentința penală nr. 815 din 18.11.2010 pronunțată de Tribunalul București secția a II a penală, inculpatul B. P. N. zis B. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare pentru săvârșirea mai multor in fracțiuni de trafic de droguri.

Examinând cuprinsul rechizitoriului din 18.05.2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală, rechizitoriu prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. P. N., tribunalul a reținut că petentul contestator I. G., figurează în cauză în calitate de martor, calitate pe care a dobândit-o ulterior denunțului său din data de 04.03.2009, denunț concretizat, în urma cercetărilor efectuate, în trimiterea în judecată a inculpatului B. P. N., calitate pe care contestatorul trebuia să o aibă la data formulării denunțului așa după cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Or, la data formulării denunțului, petentul contestator I. G. figura în calitate de inculpat în dosarul nr. 371/D/P/2007 din 10.12.2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, din această calitate făcând denunțul din data de 04.03.2009, în dosarul menționat mai sus dispunându-se disjungerea și continuarea cercetărilor cu privire și la C. L. C., Kalit Karamagarali, Demir Abdulrazak, „APO” și alte persoane neidentificate, în urma disjungerii formându-se dosarul nr. 38/D/P/2007, dosar în care în urma cercetărilor s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. P. N., în urma formulării acestui denunț petentul contestator dobândind calitatea de martor.

Așa fiind, tribunalul a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 și pe cale de consecință, în baza art. 597 Cod procedură penală raportat la art. 598 Cod procedură penală, a respins ca nefondată contestația la executare formulată de condamnatul I. G., în prezent deținut în Penitenciarul G..

În baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penal, a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de 50 lei cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentințe a declarat contestație, contestatorul condamnat I. G., solicitând admiterea contestației, desființarea sentinței atacate și rejudecând pe fond admiterea contestației la executare cu referire la sentința penală nr. 336/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a penală în dosarul nr._/3/2007, modificată prin decizia penală nr. 2/09.01.2009 a Curții de Apel București - Secția I-a Penală și definitivă prin decizia penală nr. 370/02.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, în sensul reținerii disp. Art. 19 din legea nr. 682/2002, cu consecința reducerii la jumătate a pedepsei rezultante de 18 ani închisoare la care a fost condamnat.

Examinand sentința atacata, pe baza actelor si lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, precum si prin prisma textelor de lege incidente în speță, Curtea constata urmatoarele:

La data de 04.03.2009, pe parcursul judecării cauzei în care contestatorul a fost condamnat în calitate de inculpat, acesta a formulat un denunț în urma căruia s-a dispus trimiterea în judecată a numitului B. P. N., zis B. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, acesta fiind condamnat prin sentința penală nr. 815 din 18.11.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a Penală, la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de trafic de droguri.

În urma formulării acestui denunț, contestatorul-condamnat a dobândit calitatea de martor, în dosarul nr._/3/2010 al Tribunalul București, Secția a-II-a Penală, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 815 din 18.11.2010, așa cum reiese din declarația dată în această calitate aflată la fila 57 din acest dosar de fond al Tribunalului București, Secția a-II-a Penală.

Potrivit art. 598 alin. 1 lit. d teza finală NCPP, contestația contra executării hotărârii penale se poate face și atunci când se invocă orice altă cauză de micșorare a pedepsei.

Totodată, potrivit art. 19 din Legea nr.682/2002, persoana care are calitate de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 și 2 din aceeași lege, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecații denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Cum infracțiunile pentru care contestatorul a fost condamnat prin sentința penală nr. 336/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a penală în dosarul nr._/3/2007, modificată prin decizia penală nr. 2/09.01.2009 a Curții de Apel București - Secția I-a Penală și definitivă prin decizia penală nr. 370/02.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, prev. de art. 2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.37 lit. a VCP și respectiv prev. de art. 3 al. 1 și 2 din legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 37 lit. a VCP, sunt menționate în Legea 682/2002 ca făcând parte din categoria "infracțiunilor grave", iar contestatorul se încadrează în categoria persoanelor care au calitatea de martor, reiese că acesta poate beneficia de cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 19 din Legea 682/2002, întrucât pe parcursul judecații în cauza nr._/3/2007, el a denunțat, și prin aceasta a facilitat identificarea și tragerea la răspundere penală a unei persoane în sarcina căreia s-a reținut săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 2 al. 1 și 2, art. 4 al. 1 și art. 4 al. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000.

Curtea nu poate împărtăși opinia judecătoruli fondului în sensul că pentru a beneficia de aplicarea disp. art. 19 din legea nr. 682/2002, se impune ca la data formulării denunțului, calitatea de martor să fi fost deja dobândită, în cauza de față acest lucru întâmplându-se ulterior formulării denunțului, întrucât din textul de lege incident nu rezultă o astfel de condiționare, care de altfel ar fi și imposibilă în practică, în condițiile în care în mod firesc și logic numai după data formulării unui denunț, persoana care l-a formulat este citată în calitate de martor în cauza alcătuită pe baza denunțului respectiv.

Opinia primei instanțe ar putea fi valabilă numai dacă dosarul în care se dobândește calitatea de martor este deja alcătuit la momentul formulării denunțului pe baza unei alte sesizări permise de lege, situație care nu se regăsește în speța dedusă judecății, disp. art. 19 din Legea nr. 682/2002 nefăcând distincția între cele două situații posibile din practică menționate anterior.

De asemenea, Curtea nu poate fi de acord cu opinia reprezentantului parchetului care a apreciat că în cadrul procesual actual este inadmisibilă aplicarea disp. art. 19 din Legea nr. 682/2002, a cărui aplicare se poate face numai pe parcursul judecății pe fond a cauzei în care contestatorul a avut calitatea de inculpat.

Dacă s-ar împărtăși acest punct de vedere, s-ar ajunge la o situație de inechitate față de contestator, căruia nu i se poate imputa nici o culpă în faptul că dosarul alcătuit ca urmare a denunțului său a fost finalizat ulterior rămânerii definitive a sentinței sale de condamnare.

Mai mult, dacă în același dosar de fond ar fi figurat în calitate de inculpați mai multe persoane, care la aceeași dată ar fi formulat denunțuri ce ulterior au alcătuit dosare diferite, soluționate la momente diferite, unele anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a respectivilor inculpați, iar altele ulterioo acelei date, se ajungea la situația total inechitabilă, în care unii dintre acei inculpați ar fi beneficiat de disp. art. 19 din Legea nr. 682/2002, iar alții nu, pe simplul considerent că denunțurile formulate la aceeași dată, au fost materializate la momente diferite, din împrejurări dincolo de voința celor care le-au semnat.

Contestatorul a formulat denunțul în data de 04.03.2009, după soluționarea apelului pe care îl declarase împotriva soluției de condamnare, iar hotărârea de condamnare a rămas definitivă în data de 02.02.2010, când Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia penală nr. 370/02.02.2010 de respingere a recursului inculpatului.

Se constată, astfel, că între data formulării denunțului și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare s-a scurs o perioadă de timp de aproximativ un an de zile și, mai mult, perioadă în care contestatorul a fost în imposibilitate de a beneficia de dispozițiile art. 19 și de a face vorbire despre calitatea sa de martor denunțător, întrucât denunțul său nu fusese materializat.

Față de cele reținute, se constată că petentul a fost în imposibilitate de a invoca dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 și de a beneficia de reducerea pedepsei în cursul soluționării fondului cauzei, cu atât mai mult cu cât și tragerea la răspundere penală a persoanei pe care contestatorul a denunțat-o, s-a făcut ulterior soluționării definitive a propriei cauze penale, căci numitul B. P. N. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 18.05.2010, fiind condamnat prin sentința penală nr. 815 din 18.11.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a Penală.

Se constată, astfel, că și în situația în care contestatorul ar fi învederat instanței de recurs împrejurarea că a formulat un denunț în temeiul căruia poate beneficia de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, la data soluționării recursului (implicit a soluționării definitive a fondului cauzei) nu se putea examina una din condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile legale mai sus menționate, mai precis cea referitoare la tragerea la răspundere penală, având în vedere că hotărârea de condamnare a persoanei denunțate a fost pronunțată după condamnarea definitivă a contestatorului.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază că această împrejurare constituie "orice altă cauză de micșorare a pedepsei", în sensul art. 598 alin. 1 lit. d teza finală NCPP, așa încât contestația la executare formulată de condamnatul I. G. este admisibilă.

Pe de altă parte, se constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr.682/2002, căci condamnatul, care a avut calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 și 2 din Legea nr. 682/2002 și care a comis o infracțiune gravă, a formulat un denunț în timpul judecății, în urma căruia a avut loc tragerea la răspundere penală a unei persoane care a săvârșit infracțiuni grave, așa încât se impune ca petentul să beneficieze de reducerea pedepselor aplicate.

În legătură cu consecința reținerii în prezentul cadru procesual a disp. art. 19 din legea nr. 682/2002, în condițiile în care textul de lege incident face referire la reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de textul incriminator și pentru că se impune cu prioritate respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii de condamnare, în sensul de a nu se proceda într-o contestație la executare la o reindividualizare a pedepselor aplicate printr-o hotărâre definitivă ca urmare a reținerii art. 19 din Legea nr. 682/2002, Curtea nu poate fi de acord cu concluziile apărării în sensul că se impune reducerea la jumătate a pedepsei rezultante de 18 ani închisoare aplicată contestatorului prin sentința penală nr. 336/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a penală în dosarul nr._/3/2007, modificată prin decizia penală nr. 2/09.01.2009 a Curții de Apel București - Secția I-a Penală și definitivă prin decizia penală nr. 370/02.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală.

În consecință, Curtea apreciază că singurul criteriu la care se poate raporta cu privire la consecințele reținerii disp. art. 19 din Legea nr. 682/2002, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, este principiul legalității pedesei, instituit de art. 2 al. 3 NCP, respectiv de art. 2 VCP și care se regăsește reglementat și de art. 7 din CEDO, care arată că „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvîrșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul săvîrșirii infracțiunii.”

Aplicând aceste principiu la speța dedusă judecății, Curtea constată că la momentul săvârșirii infracțiunilor pentru care a fost condamnat contestatorul, limitele d epedeapsă pentru respectivele infracțiuni erau mai mari decât în prezent, respectiv, pentru infracțiunea prev. de art. 2 al. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000, limitele erau de la 10 ani închisoare, la 20 de ani de închisoare și interzicerea unor drepturi, față de 5-12 ani închisoare și interzicerea unor drepturi, în prezent, iar pentru infracțiunea prev. de art. 3 al. 1 și 2 din aceeași lege limitele erau de la 15 ani închisoare, la 25 de ani închisoare și interzicerea unor drepturi, față de 7-15 ani închisoare și interzicerea unor drepturi, în prezent.

În condițiile reținerii disp. art. 19 din Legea nr. 682/2002, aceste limite ar fi fost reduse la jumătate dacă aplicarea art. 19 ar fi fost posibilă anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

D. urmare, reținând ca principii de bază ce trebuiesc respectate în cauză, autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare și principiul legalității pedepsei, Curtea consideră că reducerea ce se impune ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002, trebuie să se facă la limita maximă prevăzută de lege pentru fiecare din infracțiunile pentru care contestatorul a fost condamnat, limită maximă stabilită prin reducerea la jumătate, conform art. 19, cu luarea în considerare a limitelor speciale valabile la momentul săvârșirii faptelor și nu în prezent.

Se mai cuvine precizat că dacă s-ar analiza situația juridică a contestatorului prin prisma aplicării disp. art. 6 NCP, având în vedere și decizia nr. 1/2014, precum și decizia nr. 14/2014 ambele ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, al ÎCCJ, pedeapsa rezultantă de 18 ani închisoare nu s-ar impune a fi redusă.

Chiar dacă teoretic fiecare din cele două pedepse componente depășesc actualele limite maxime prevăzute de textele incriminatoare, fără luarea în considerare a cauzei speciale de reducere prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, așa cum s-a stabilit prin decizia nr. 14/2014 menționată anterior, aplicând actualele dispoziții penale în materia concursului de infracțiuni, pedeapsa rezultantă la care s-ar ajunge ar fi net mai mare de cât cea de 18 ani închioare aplicată contestatorului.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 425 ind. 1 al. 7 pct. 2 lit. a NCPP rap. la art. 598 al. 1 lit. d teza finală NCPP va admite contestația declarată de contestatorul condamnat I. G., împotriva sentinței penale nr. 287/24.03.2014 a Tribunalului G., va desființa în totalitate sentința atacată și rejudecând pe fond, va admite contestația la executare formulată de contestatorul condamnat I. G., cu referire la sentința penală nr. 336/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a penală în dosarul nr._/3/2007, modificată prin decizia penală nr. 2/09.01.2009 a Curții de Apel București - Secția I-a Penală și definitivă prin decizia penală nr. 370/02.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, și în consecință:

Va descontopi pedeapsa rezultantă de 18 ani închisoare aplicată prin sentința contestată, în pedepsele componente, după cum urmează:

- pedeapsa de 16 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.37 lit. a VCP;

- pedeapsa de 18 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 VCP raportat la art. 3 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a VCP;

- restul de pedeapsă de 1102 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 669/24.10.2001 a Tribunalului București, Secția a-II-a Penală, devenit executabil ca urmare a revocării beneficiului liberării condiționate prin sentința penală nr. 336/20.03.2008 a Tribunalului București, Secția a-II-a Penală.

Va reține în favoarea contestatorului-condamnat, cu referire la fiecare din cele două infracțiuni pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 336/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a penală, disp. art. 19 din Legea nr. 682/2002 și drept urmare:

Va reduce cuantumul pedepsei de 16 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. art. 2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.37 lit. a VCP, la 10 ani închisoare.

Va reduce cuantumul pedepsei de 18 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 VCP raportat la art. 3 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a VCP, la 12 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a VCP, art.34 lit. b VCP și art. 61 VCP va contopi pedeapsa de 10 ani închisoare, cu pedeapsa de 12 ani și 6 luni închisoare și cu restul de 1102 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 669/24.10.2001 a Tribunalului București, Secția a-II-a Penală, în final, condamnatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 12 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. 2 VCP raportat la art. 64 lit. a teza a II a și b VCP și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b VCP, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

Va deduce din pedeapsa rezultantă de mai sus, perioada executată, de la 15.11.2007, la zi.

Totodată, va dispune anularea M.E.P.Î. emis în baza sentința penală nr. 336/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a penală în dosarul nr._/3/2007, modificată prin decizia penală nr. 2/09.01.2009 a Curții de Apel București - Secția I-a Penală și definitivă prin decizia penală nr. 370/02.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, conform prezentei decizii.

Va înlătura obligarea contestatorului-condamnat la plata sumei de 50 lei, cheltuieli judiciare către stat, aferente fondului contestației formulate.

Văzând și disp. art. 275 al. 3 N.C.P.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În baza art. 425 ind. 1 al. 7 pct. 2 lit. a NCPP rap. la art. 598 al. 1 lit. d teza finală NCPP admite contestația declarată de contestatorul condamnat I. G., împotriva sentinței penale nr. 287/24.03.2014 a Tribunalului G..

Desființează în totalitate sentința atacată și rejudecând pe fond, admite contestația la executare formulată de contestatorul condamnat I. G., cu referire la sentința penală nr. 336/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a penală în dosarul nr._/3/2007, modificată prin decizia penală nr. 2/09.01.2009 a Curții de Apel București - Secția I-a Penală și definitivă prin decizia penală nr. 370/02.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, și în consecință:

Descontopește pedeapsa rezultantă de 18 ani închisoare aplicată prin sentința contestată, în pedepsele componente, după cum urmează:

- pedeapsa de 16 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.37 lit. a VCP;

- pedeapsa de 18 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 VCP raportat la art. 3 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a VCP;

Reține în favoarea contestatorului-condamnat, cu referire la fiecare din cele două infracțiuni pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 336/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a penală, disp. art. 19 din Legea nr. 682/2002 și drept urmare:

Reduce cuantumul pedepsei de 16 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. art. 2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.37 lit. a VCP, la 10 ani închisoare.

Reduce cuantumul pedepsei de 18 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 VCP raportat la art. 3 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a VCP, la 12 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a VCP, art.34 lit. b VCP și art. 61 VCP contopește pedeapsa de 10 ani închisoare, cu pedeapsa de 12 ani și 6 luni închisoare și cu restul de 1102 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 669/24.10.2001 a Tribunalului București, Secția a-II-a Penală, în final, condamnatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 12 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. 2 VCP raportat la art. 64 lit. a teza a II a și b VCP și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b VCP, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

Deduce din pedeapsa rezultantă de mai sus, perioada executată, de la 15.11.2007, la zi.

Anulează M.E.P.Î. emis în baza sentința penală nr. 336/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a-II-a penală în dosarul nr._/3/2007, modificată prin decizia penală nr. 2/09.01.2009 a Curții de Apel București - Secția I-a Penală și definitivă prin decizia penală nr. 370/02.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, și dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, conform prezentei decizii.

Înlătură obligarea contestatorului-condamnat la plata sumei de 50 lei, cheltuieli judiciare către stat, aferente fondului contestației formulate.

În baza art. 275 al. 3 N.C.P.P., cheltuielile judiciare avansate de stat, vor rămâne în sarcina acestuia.

Suma de 500 lei, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20.01.2015.

Președinte,

C. E. R.

Grefier,

R. D. C.

Tehn. CER

2 ex./20.01.2015

Dos. fond nr._ – Trib. G.

Jud. fond – G. Oița

← Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Decizia nr....		Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 1173/2015. Curtea... →

Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 41/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 41/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI