Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 126/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 126/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2016 în dosarul nr. 126/2016
Dosar nr._
(_ )
RO M Â N I A
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 126/A
Ședința publică din data de 27.01.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C.-C. C.
JUDECĂTOR: M. N.
Grefier: E. V.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror M. M..
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei penale având ca obiect apelurile declarate de către P. de pe lângă Judecătoria Călărași și de către inculpatul D. D. împotriva sentinței penale nr.296 din data de 02.11.2015, pronunțată de Judecătoria Călărași, în dosarul nr._ .
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 18.01.2016, fiind consemnate în încheierea de ședință de la data respectivă, care face parte integrantă din prezenta decizie penală, Curtea stabilind data pronunțării la data de 27.01.2016 când, în aceeași compunere, a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor formulate ,constată următoarele:
Judecătoria Călărași,prin sentința penală nr.296 din data de 02.11.2015, pronunțată în dosarul nr._ ,a respins cererea de revizuire pe latură penală a sentinței penale nr.397 din 31.10.2013 a Judecătoriei Călărași formulată de revizuentul D. D., domiciliat in municipiul Călărași, .. 19, jud. Călărași.
A obligat revizuentul la 150 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre,prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea introdusa la aceasta instanța, la data de 5 octombrie 2015, înregistrată sub numărul 4909/ 202/2015, D. D., domiciliat in municipiul Călărași, .. 19, jud. Călărași, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună revizuirea sentinței penale nr. 397 din 31.10.2013, pronunțată de Judecătoria Călărași in dosarul penal nr. 3290/ 202/ 2013 prin care s-a dispus condamnarea sa la 3 luni închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art. 81-82 VC penal, pentru încălcarea dispozițiilor art. 6 din L 241/ 2005 cu aplicarea art. 41 al 2 VCP.
În motivarea cererii revizuientul arată ca in temeiul dispozițiilor art, 6 din legea 241/ 2005, cu aplicarea art. 41 al 2 cod penal, a fost condamnat la 3 luni închisoare cu suspendarea condiționată a pedepsei, pe o durata de 2 ani, termen de încercare, pentru fapta comisa in calitate de administrator al unei societăți comerciale, de a retine si a nu vărsa către bugetul de stat si al asigurărilor sociale, cu intenție, sumele reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, pentru o perioada mai mare de 30 de zile de la scadenta.
Totodată, prin sp nr. 397/ 2013 a Jud. Călărași s-a reținut ca suma de_ lei cu care ANAF s-a constituit parte civila, a fost achitata integral pana la soluționarea pe fond a dosarului.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 363 din 07.05.2015, publicata in MO nr. 465/ 06.07.2015 s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 6 din L 241/ 2005.
Având in vedere dispozițiile art. 453 al 1 lit. f, art. 457 al 1 si ale art. 459 Cpp cererea de revizuire formulata îndeplinește condițiile de admisibilitate, motivata de faptul ca hotărârea penala definitiva poate fi revizuita daca prevederea legala pe care s-a întemeiat a fost declarata neconstituțională.
Având in vedere si dispozițiile art. 461 si ale art 462 Cpp, revizuientul considera cererea întemeiată, ca se impune desființarea sentinței atacate si, rejudecând cauza pe fond, sa se pronunțe o hotărâre de achitare conform art. 396 al 5 raportat la art. 16 al 1 lit. b Cpp.
În dovedirea cererii a propus proba cu înscrisuri depunând copia dispozitivului sp. nr. 397/ 31.10.2013 a Jud. Călărași, copia deciziei nr. 363/ 07.05.2015 a Curții Constituționale, copia cărții de identitate.
In drept a invocat dispozițiile art 453 al 1 lit f si urm Cpp.
Din oficiu pentru soluționarea cauzei a fost atașat dosarul de fond nr. 3290/ 202/ 2013 in care s-a pronunțat sentința ce se cere a fi revizuita.
In ședința camerei de consiliu din 05.10.2015 a fost luata in discuție, in prezenta reprezentantului parchetului si al revizuientului, admiterea in principiu a cererii de revizuire; prin încheierea motivata din acea data s-a constatat a fi îndeplinite in cauza condițiile legale de admisibilitate, si cererea a fost admisa in principiu stabilindu-se termen pentru rejudecarea pe fond a cauzei.
Cu ocazia rejudecării nu a fost necesara administrarea unor probe noi, instanța de revizuire având in vedere situația de fapt si probatoriul administrat cu ocazia primei judecăți, dar si incidenta in speța a cazului de revizuire invocat ca efect al aplicării deciziei nr. 363/ 2015 a Curții Constituționale.
Cu titlul general instanța a retinut ca revizuirea este instituita, ca regula, pentru înlăturarea erorilor săvârșite de instanțele de judecata, ca urmare a necunoașterii, in momentul soluționării cauzei, a unor împrejurări esențiale in raport cu care hotărârea definitiva nu mai corespunde adevărului (DEC. ICCJ-SP nr. 3076/ 2014).
Pe de alta parte, revizuirea este o cale extraordinara de atac care poate fi exercitata împotriva hotărârilor judecătorești definitive in materie penala, având caracterul caracterul unei cai de atac de retractare, care permite instanței penale sa revină asupra propriei sale hotărâri si in acelasi timp, caracterul unei cai de atac de fapt, prin care sunt constatate si înlăturate erorile judiciare in rezolvarea cauzelor penale.
Revizuirea se formulează împotriva unor hotărâri care au dobândit autoritate de lucru judecat, in temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanța la soluționarea cauzei, descoperite după judecata si care fac dovada ca acestea se întemeiază pe o eroare judiciara (DEC. ICCJ nr. 38 a/ 2015).
Examinând sub aceste aspecte hotărârea atacata, instanța de revizuire a constatat ca judecătorul fondului a pronunțat sp. nr. 397/ 2013 in condițiile in care inculpatul D. D. a fost trimis in judecata pentru săvârșirea in forma continuata a infracțiunii prevăzută de art. 6 din L 241/ 2005, a recunoscut fapta, a acoperit integral prejudiciul, recunoaștere ce se coroborează cu restul materialului probatoriu.
Cum cu ocazia rejudecării pe fond, in revizuire, nu s-au administrat alte probe care sa conducă la stabilirea unei alte situații de fapt, iar pedeapsa aplicata si individualizarea acesteia făcută de instanța de fond sunt in conformitate cu legislația in vigoare la data judecării, nu se poate vorbi de o eroare judiciara ce se impune a fi reparata, condamnarea inițială nefiind greșită.
Raportat strict la cazul de revizuire invocat prevăzut de art. 453 al 1 lit f, instanța a analizat efectele Deciziilor Curții Constituțională în dinamica aplicării lor, reținând că sediul materiei îl reprezintă dispozițiile art. 147 din Constituție.
Potrivit art. 147 alin.4 din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în M.O. al României.
De la data publicării deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pe viitor.
Art.147 alin.1 din Constituție stabilește, că în privința Legilor și ordonanțelor în vigoare, constatate ca neconstituționale, că acestea „ își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicării Deciziei, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției „.
Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca nefiind constituționale sunt suspendate de drept.
Cu privire la constatarea neconstituționalității dispozițiilor din lege care sunt „ în vigoare la data pronunțării Curții Constituționale „, reținem principiul general al neretroactivității acestor decizii; el se aplică situaților juridice PENDINTE și nu celor care au devenit FACTA PRAECTERITE ca urmare a necontestării lor.
Distingem, raportat la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care este admisă o excepție de neconstituționalitate, între cinci ipoteze posibile, respectiv:
1.- cauze soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect dispoziția din lege sau ordonanță declarată neconstituțională;
2- cauze soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având același obiect;
3- cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești în care a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate respectivă până la publicarea deciziei Curții Constituționale;
4- cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești în care sunt aplicabile dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, dar în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate respectivă până la publicarea deciziei Curții Constituționale;
5- cauze care nu se aflau încă pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei
În materie penală dispozițiile art.408 ind.2 din V Codul de procedură penală prevăd că hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, pe cale jurisprudențială, Curtea a statuat în sensul că o decizie prin care s-a admis
excepția de neconstituționalitate profită și autorilor aceleiași excepții, invocate
anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv. În mod implicit, în virtutea funcției sancționatorii a controlului de constituționalitate
a posteriori ,Curtea a interpretat în mod extensiv dispozițiile Codului de procedură civilă și Codului de procedură penală, astfel cum acestea au fost completate prin Legea nr.177/2010, lărgindu-le, practic, sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor care sunt supuse revizuirii.
În cea de-a doua ipoteză enunțată, decizia Curții nu se aplică, întrucât suntem în fața unei facta praeterita, cauza fiind definitiv și irevocabil soluționată. Prin urmare,se constată că acțiunea în justiție formulată a împiedicat definitivarea raportului juridic contestat numai pe perioada judecării sale, însă, în momentul în care instanța judecătorească a soluționat definitiv litigiul și raportul juridic în cauză și-a epuizat efectele juridice. Din momentul introducerii cererii în instanță și până la data soluționării definitive a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv soarta litigiuliu. Incidența deciziei Curții Constituționale într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții și ar nega autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești definitive, ceea ce, în mod evident, este inadmisibil.
Cu alte cuvinte în speța de față, Decizia Curții Constituționale nr.367 nu retroactivează și nu dezincriminează textul art. 6 din legea 241/2005 astfel încât să se pată considera că fapta săvârșită de petent nu este prevăzută de legea penală atrăgând pe cale de consecință achitarea acestuia .
Pentru aceste considerente ,a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii, in conformitate cu dispozițiile art 462 Cpp.
Petentul a fost obligat la plata sumei de 150 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, in temeiul art.275 Cpp.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul legal, P. de pe lângă Judecătoria Călărași și inculpatul D. D. care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie ,arătând că, în mod greșit, a fost respinsă cererea de revizuire ca nefondată, după ce în prealabil a fost admisă în principiu, întrucât cazul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. f C.p.p., este incident în cauză și că în raport de decizia Curții Constituționale nr. 363/07.05.2015 se impune admiterea cererii de revizuire, anularea sentinței penale prin care a fost condamnat revizuientul D. D. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și, în temeiul art. 16 lit. b teza I rap. la art. 453 alin. 1 lit. f și art. 17 alin. 2 C.p.p., achitarea acestuia sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005.
Analizând actele și lucrările dosarului și sentința penală atacată, în conformitate cu dispozițiile art. 408 și urm. Cod procedură penală, Curtea constatată că apelurile formulate sunt fondate pentru următoarele considerente:
Judecătoria Călărași,prin sentința penală nr.397 din data de 31.10.2013,pronunțată în dosarul nr._ ,definitivă prin nerecurare la data de 19.11.2013,în baza art.6 din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 C.p.din anul 1969,art.13 C.p. din anul 1969,art.74-76 C.p. din anul 1969 și art.320ind.1 C.p.p. anterior,a condamnat pe inculpatul D. D. la 3 luni închisoare.
În baza art.81-82 C.p. din anul 1969 a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni.
Prin cererea de revizuire ce formează obiectul prezentei cauze inculpatul D. D. a solicitat,în temeiul art.453 alin.1 lit.f C.p.p., revizuirea hotărârii judecătorești susmenționate,având în vedere decizia Curții Constituționale nr.363 din data de 07.05.2015 și achitarea sa în temeiul art.16 alin.1 lit.b C.p.p .
Potrivit art.453 alin.1 lit.f C.p.p. revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Prin decizia nr.363 din data de 7 mai 2015 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.495 din 06.07.2015,s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de M. L. C. în dosarul nr.1._ al Curții de Apel Cluj — Secția penală și de minori și s-a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale.
În motivarea acestei decizii s-a arătat că din examinarea prevederilor legale în materie fiscală, coroborate cu cele ale Legii nr.241/2005, Curtea a observat că acestea nu precizează, în mod concret, care sunt veniturile impozabile cu reținere la sursă, limitându-se la a menționa în cuprinsul acestora, sporadic, spre exemplu, „reținerea la sursă a impozitului reprezentând plăți anticipate pentru unele venituri din activități independente” (art.52 din Legea nr.571/2003], „veniturile sub formă de premii se impun, prin reținerea la sursă, cu o cotă de 16% aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu” [art.77 din Legea nr.571/2003) sau „plătitorii de venituri cu regim de reținere la sursă a impozitelor, cu excepția plătitorilor de venituri din salarii, conform prezentului titlu, au obligația să depună o declarație privind calcularea și reținerea impozitului pentru fiecare beneficiar de venit la organul fiscal competent, până în ultima zi a lunii februarie inclusiv a anului curent pentru anul expirat” (art.119 din Legea nr.571/2003).
Curtea a observat că prin Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.101/2008 privind aprobarea modelului și conținutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor, taxelor și contribuțiilor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.70 din 30 ianuarie 2008, cu modificările și completările ulterioare, anexa nr.8, sunt reglementate Instrucțiuni de completare a formularului 100 „Declarație privind obligațiile de plată la bugetul de stat”, cod 14.13.01.99/bs, care, la capitolul I — Depunerea declarației, stabilesc că „Declarația privind obligațiile de plată la bugetul de stat se completează și se depune de plătitorii de impozite și taxe cărora le revin, potrivit legislației în vigoare, obligațiile de plată cuprinse în Nomenclatorul obligațiilor de plată la bugetul de stat prevăzut în anexa nr.15”.
Pct.1.1 lit.a din anexa nr.8 la Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.101/2008, cu modificările și completările ulterioare, enumeră, în contextul stabilirii termenelor până la care se depun declarațiile privind obligațiile de plată la bugetul de stat, mai multe tipuri de impozit ca fiind „impozit reținut la sursă”, conform legislației specifice privind impozitul pe venitul persoanelor fizice, printre care se regăsește „impozit pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal”, dar și categoria „impozit pe alte venituri ale persoanelor fizice”, care este insuficient precizată. Totodată, potrivit pct.3.2.3 din anexa nr.8 la Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.101/2008, cu modificările și completările ulterioare, impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal se stabilește de notarii publici, în conformitate cu dispozițiile art.771 alin.1și 3 din Legea nr.571/2003, cu modificările și completările ulterioare, și ale Ordinului ministrului economiei și finanțelor și al ministrului justiției nr.1.706/1.889/C/2008 privind aprobarea procedurilor de stabilire, plată și rectificare a impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal și a modelului și conținutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, în anexa nr.15 la Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.101/2008, cu modificările și completările ulterioare, anexă care prevede „Nomenclatorul obligațiilor de plată la bugetul de stat”, la pct.19, rubrica „Denumire creanță fiscală”, se regăsește „Impozit pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal”, iar la rubrica „temei legal” sunt menționate art.771 și 93 din Legea nr.571/2003, cu modificările și completările ulterioare.
Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art.6 din Legea nr.241/2005, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, însă nici în cuprinsul acestui articol, nici în cuprinsul legii menționate sau al altor acte normative, noțiunea de „impozite sau contribuții cu reținere la sursă” nu este definită. Însă, prin normele infralegale, care au menirea de a aproba modelul și conținutul formularelor utilizate pentru declararea impozitelor, taxelor și contribuțiilor, sunt inventariate impozitele și contribuțiile colectate prin reținere la sursă, iar impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal sau impozitul pe alte venituri ale persoanelor fizice este menționat ca un impozit cu reținere la sursă. Așadar, Curtea a reținut că obiectul material al infracțiunii nu este configurat prin lege, ci printr-un act administrativ de aplicare a legii al cărui obiect de reglementare vizează, în realitate, un domeniu distinct, respectiv aprobarea modelului și conținutului unor formulare. Or, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii.
Raportând cele prezentate mai sus la speța de față, Curtea a constatat că legiuitorul și-a respectat numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate a acestuia. Așa fiind, textul supus controlului de constituționalitate nu respectă condițiile de calitate a legii, respectiv din modul de definire a infracțiunii prevăzute la art.6 din Legea nr.241/2005 nu poate fi determinată noțiunea de „impozit cu reținere la sursă”, astfel că destinatarul normei nu poate să își ordoneze conduita, în funcție de ipoteza normativă a legii.
În ceea ce privește accesibilitatea legii, Curtea a constatat că, din punct de vedere formal, aceasta are în vedere aducerea la cunoștința publică a actelor normative de rang infraconstituțional și . acestora, care se realizează în temeiul art.78 din Constituție, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o data ulterioară prevăzută în textul ei.
Însă, pentru a fi îndeplinită cerința de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoștință publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conținutul domeniului reglementat, cât și o corespondență sub aspectul forței lor juridice. Nu este așadar admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu forță juridică diferită. În acest sens, normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea proiectului în ansamblul legislației statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune (art.13 lit.a din Legea nr.24/2000). Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere (art.16 alin.1 teza a doua din Legea nr.24/2000), care operează întotdeauna între acte normative cu aceeași forță juridică.
Raportând prevederile criticate la principiile mai sus enunțate, Curtea a constatat că acestea nu respectă cerința de accesibilitate a legii, întrucât dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005, pe lângă faptul că nu definesc ele însele noțiunea de „impozite sau contribuții cu reținere la sursă”, nu fac trimitere la un act normativ de rang legal care s-ar afla în conexiune cu acestea, respectiv să fie indicate, în mod concret, norme legale care stabilesc categoria impozitelor sau contribuțiilor cu reținere la sursă, în care s-ar afla și impozitul pentru transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal. Singura mențiune cu privire la acesta este cuprinsă într-un act administrativ dat în aplicarea unor acte normative de reglementare primară, fără a exista o legătură cu obiectul de reglementare al Legii nr.241/2005, lege penală în sensul art.173 din Codul penal.
În acest context, Curtea a reținut că, potrivit tezei întâi din art.7 — Nicio pedeapsă fără lege — din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei (paragraful 145), reiterând jurisprudența sa anterioară, arată că art.7 din Convenție prevede, printre altele, principiul că numai legea poate defini o crimă și prescrie o pedeapsă (nullum crimen, nulla poena sine lege) și, de asemenea, stabilește principiul că legea penală nu trebuie să fie interpretată extensiv în detrimentul acuzatului. Rezultă că infracțiunile și pedepsele relevante trebuie să fie clar definite de lege, cerință care este îndeplinită numai în cazul în care individul își poate da seama din conținutul dispoziției legale care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea sa penală.
În concluzie, Curtea a constatat că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art.1 alin.5 din Constituție.
Distinct de acestea, Curtea a observat că legiuitorul, prin normele criticate, a urmărit să descurajeze contribuabilii de la sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale, însă atingerea de către stat a unor obiective, chiar și atunci când acestea sunt de interes general și necesare, nu se poate face decât cu respectarea Constituției, care, potrivit art.1 alin.5, este obligatorie. Astfel, nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă, previzibilă și accesibilă, întrucât acesta nu își poate adapta conduita în funcție de ipoteza normativă a legii; tocmai de aceea, autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai sus arătate.
În contextul celor arătate,având în vedere infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea inculpatului D. D.,precum și dispozitivul și considerentele deciziei nr.363 din data de 7 mai 2015 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.495 din 06.07.2015,obligatorii,Curtea constată că în prezenta cauză sunt incidentele dispozițiile art.453 alin.1 lit.f C.p.p.,fiind îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege.
Curtea are în vedere în acest sens că hotărârea de condamnare este definitivă din data de 19.11.2013 ,că soluția adoptată prin sentința penală susmenționată se întemeiază pe prevederile art.6 din Legea nr.241/2005, ce au fost declarate neconstituționale prin decizia nr.363 din data de 7 mai 2015 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.495 din 06.07.2015,că faptele deduse judecății, săvârșite de apelantul inculpat, nu mai sunt prevăzute de legea penală(consecința ce derivă din declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art.6 din Legea nr.241/2005 prin decizia susmenționată,pronunțată de Curtea Constituțională,rezultând dezincriminarea faptelor menționate în aceste prevederi legale),iar consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea acestei hotărâri,în condițiile în care termenul de încercare stabilit prin sentința penală nr.397 din data de 31.10.2013,pronunțată de Judecătoria Călărași în dosarul nr._ nu s-a împlinit.
Ca atare,pentru considerentele arătate,Curtea ,în baza art.421 pct.2 lit.a Cod procedură penală ,va admite apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Călărași și inculpatul D. D. împotriva sentinței penale nr.296 din data de 2.11.2015 pronunțată de Judecătoria Călărași.
Va desființa sentința penală atacată și rejudecând, în fond:
În temeiul 462 alin.1 Cod procedură penală va admite cererea de revizuire formulată de inculpatul D. D..
Va anula sentința penală nr.397 din 31 octombrie 2013 a Judecătoriei Călărași.
În temeiul art.17 alin.2 rap. la art.16 alin.1 lit.b teza I Cod procedură penală va achita pe inculpatul D. D. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.6 din Legea 241/2005 cu aplic.art.41 alin.1 Cod penal anterior.
În temeiul art.25 alin.5 Cod penal va lăsa nesoluționată acțiunea civilă.
În baza art.275 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.421 pct.2 lit.a Cod procedură penală admite apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Călărași și inculpatul D. D. împotriva sentinței penale nr.296 din data de 2.11.2015 pronunțată de Judecătoria Călărași.
Desființează sentința penală atacată și rejudecând, în fond:
În temeiul 462 alin.1 Cod procedură penală admite cererea de revizuire formulată de inculpatul D. D..
Anulează sentința penală nr.397 din 31 octombrie 2013 a Judecătoriei Călărași.
În temeiul art.17 alin.2 rap. la art.16 alin.1 lit.b teza I Cod procedură penală achită pe inculpatul D. D. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.6 din Legea 241/2005 cu aplic.art.41 alin.1 Cod penal anterior.
În temeiul art.25 alin.5 Cod penal lasă nesoluționată acțiunea civilă.
În baza art.275 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 27 ianuarie 2016.
PREȘEDINTE, JUDECATOR
C. C. C. M. N.
GREFIER
E. V.
| ← Conducere fără permis. Art.335 NCP. Decizia nr. 337/2016.... | Omor. Art.188 NCP. Decizia nr. 95/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
