Măsuri şi excepţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară. Decizia nr. 176/2015. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 176/2015 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 31-03-2015 în dosarul nr. 2537/84/2014/a2
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DECIZIE PENALĂ NR. 176/2015
Ședința publică din data de 31 martie 2015
Instanța este constituită din:
JUDCĂTOR DE CAMERĂ PRELIMINARĂ:V. V. A.
GREFIER :C. C.
Ministerul Public-P. de pe lângă Curtea de Apel Cluj este
reprezentat de PROCUROR: S. D.
S-a luat în examinare contestația formulată de P. de pe lângă Tribunalul S., împotriva încheierii penale pronunțate la data de 25.02.2015, în dosar nr._ al Tribunalului S., privind verificarea legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr. 274/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul S. privind pe inculpatul M. D..
La apelul nominal se prezintă apărătorul inculpatului, av.N. S.-G., din cadrul Baroului Cluj, cu delegație avocațială depusă la dosar, lipsă fiind inculpatul M. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, părțile prezente arată că nu au de formulat alte cereri.
Nefiind cereri de formulat sau excepții de ridicat, instanța acordă cuvântul părților în dezbaterea judiciară a contestației.
Reprezentantul Parchetului, în temeiul art. 347 raportat la art. 342 al.2 C.p.p. solicită admiterea contestației, desființarea încheierii atacate, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se constate legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispunerea începerii judecății la instanța competentă Tribunalul S..
În opinia sa, apreciază că încheierea pronunțată în procedura de cameră preliminară este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente: constatarea tehnico-științifică efectuată în cauză constituie mijloc de probă în înțelesul legii, iar pe de altă parte, în legislația actuală nu există nicio prevedere care să impună organelor judiciare obligația aducerii la cunoștința inculpatului dispunerea și conținutul constatării tehnico-științifice.
Prin urmare, apare ca nelegală constatarea judecătorului de cameră cum că inculpatului i-ar fi încălcat dreptul la apărare, acestuia i-au fost conferite garanțiile procesuale prevăzute de lege în cursul urmăririi penale în calitate de suspect, fiindu-i aduse la cunoștință drepturile inclusiv acela de a consulta dosarul, acest drept nefiindu-i îngrădit în nici un mod.
Apărătorul inculpatului M. D. învederează că, în cursul procedurii de cameră preliminară, s-a dispus excluderea de probe, constatându-se neregularitatea actului de sesizare.
Ori, P. ar fi trebuit ca în termen de 5 zile, să adopte o anumită conduită: fie să îndrepte acele neregularități, fie să ceară restituirea cauzei.
Așa cum se poate observa, la fila 36 din dosarul de instanță, nu s-a conformat nici uneia dintre cele două posibilități, ci dimpotrivă, a formulat o contestație care a fost respinsă ca inadmisibilă, astfel că, la acest moment, ar trebui să restituie cauza la procuror.
Pe cale de consecință, solicită respingerea contestației formulate împotriva încheierii penale pronunțată la data de 25.02.2015, în dosar nr._ 14/ a2 al Tribunalului S..
În replică, reprezentantul Parchetului arată că din cuprinsul încheierii atacate, nu rezultă nimic din cele prezentate de apărătorul inculpatului
JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ:
Prin încheierea penală pronunțată la data de 25 februarie 2015 de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul S., în baza art. 282 al.1 C.p.p., s-a constatat nulitatea următoarei probe administrate în cursul urmăririi penale cu încălcarea dispozițiilor art.8 C.p.p. și art. 10 al.2 și 5 C.p.p.: raport de constatare tehnico–științifică fără nr. și dată, depus la dosarul de urmărire penală în 11.09.2014, întocmit de inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S.(dos. u.p.,f.11-42).
În baza art. 102 al. 3 C.p.p., s-a exclus raportul de constatare tehnico –științifică fără nr. și dată, depus la dosarul de urmărire penală în 11.09.2014, întocmit de inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S., probă administrată în afara cadrului procesual legal.
În baza art. 346 alin.3 lit. a C.p.p., s-a restituit dosarul pen. nr. 274/P/2011 la P. de pe lângă Tribunalul S..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:
Prin Încheierea penală din data de 19.11.2014 pronunțată în prezentul dosar, s-a constatat neregularitatea rechizitoriului nr. 274/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul S., întrucât s-a omis descrierea faptelor reținute în sarcina inculpatului într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice, în accepțiunea elementelor constitutive ale infracțiunii care face obiectul sesizării instanței, nu s-au indicat: numărul actelor materiale reținute în privința inculpatului, perioada infracțională pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și există o neconcordanță între faptele descrise și încadrarea juridică a acestora. Totodată, s-a admis cererea formulată de inculpatul M. D., prin apărătorul ales, privind excluderea următoarei probe administrate în cursul urmăririi penale în afara cadrului procesual legal (cu încălcarea dispozițiilor art.8 C.p.p. și art. 10 al.5 C.p.p.): raport de constatare tehnico-științifică fără nr. și dată, depus la dosarul de urmărire penală în 11.09.2014, întocmit de inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S. (dos. u.p.,f.11-42).
În baza art. 345 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus comunicarea încheierii penale din data de 19.11.2014 - Parchetului de pe lângă Tribunalul S., pentru ca procurorul să comunice judecătorului de cameră preliminară, în termen de 5 zile, dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei, judecătorul de cameră preliminară urmând a pronunța ulterior una din soluțiile prevăzute de art.346 C.p.p..
În data de 28.11.2014, P. de pe lângă Tribunalul S. a comunicat că menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului M. D. prin rechizitoriul nr. 274/P/2011 și a formulat contestație împotriva încheierii penale din data de 19.11.2014, prin Încheierea penală nr. 33/20.01.2015 a Curții de Apel Cluj contestația fiind respinsă ca inadmisibilă.
Dată fiind Decizia nr.641/2014 a Curții Constituționale a României, la data de 11.02.2015, s-a procedat la verificarea legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr. 274/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul S., după prealabila citare a procurorului, a inculpatului și a părții civile.
În motivarea încheierii penale din data de 19.11.2014, s-au reținut următoarele: prin rechizitoriul emis în dosarul nr. 274/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul S., M. D. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală în formă continuată, în expunere procedându-se la o descriere generică a faptelor, fără a se indica numărul actelor materiale săvârșite, cu descrierea fiecărui act material în parte, raportat la elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, fără a se argumenta caracterul presupus continuat al activității ilicite. Stării de fapt descrise în actul de sesizare nu i s-a atribuit în mod concret o relevanță juridică, nefiind indicate în concret actele de executare săvârșite de inculpat, cu raportare la elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală.
De asemenea, la motivarea în drept, nu s-a menționat numărul actelor materiale reținute în privința inculpatului și nu s-a menționat nici intervalul de timp în care se presupune că s-a desfășurat activitatea infracțională, data exactă a începerii și, respectiv, a terminării activității infracționale având relevanță în ceea ce privește stabilirea, dacă va fi cazul, a momentului epuizării infracțiunii și, în funcție de acesta, a aplicării legii penale mai favorabile.
Din starea de fapt reținută în rechizitoriul emis în dosarul nr. 274/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul S. se poate constata că este vorba, de fapt, despre infracțiuni distincte de evaziune fiscală, acestea având laturi obiective diferite, respectiv modalități de săvârșire diferite, care este necesar a fi analizate și reținute separat și nu împreună, ca un tot unitar, ca o singură infracțiune.
Astfel, s-a reținut în starea de fapt din rechizitoriu că inculpatul M. D. „a încasat sume de bani de la persoane fizice în urma vânzării de apartamente, dar nu a emis factură pentru sumele încasate sau, în unele cazuri nu a emis nicio factură”. Deși s-au menționat datele încheierii antecontractelor de vânzare-cumpărare, în rechizitoriu nu s-a menționat perioada încasării avansurilor de la promitenții cumpărători și nici perioada omisiunii înregistrării în contabilitate a avansurilor încasate de inculpat, în condițiile în care aceste sume s-au achitat și ulterior încheierii antecontractelor de vânzare-cumpărare. În starea de fapt din rechizitoriu se reține doar că „TVA neînregistrat în contabilitatea . Z. ca urmare a diferențelor de sume încasate dar nefacturate este în sumă de 182.394,51 lei”, dar la motivarea în drept s-a apreciat că inculpatul „a omis să înregistreze în contabilitate în întregime veniturile realizate, prejudiciind astfel bugetul consolidat al statului cu suma de 286.984 lei reprezentând TVA”, în condițiile în care în actul de inspecție fiscală se reține că societatea administrată de inculpat a înregistrat în totalitate veniturile realizate în perioada pentru care s-a efectuat controlul fiscal, dar nu a înregistrat și facturat toate avansurile încasate (dos. u.p., vol. II, f. 7 verso).
Apoi, se reține în actul de sesizare că societatea administrată de inculpat a înregistrat, în luna ianuarie 2009, factura nr. 58/29.12.2008 cu o valoare dublă, respectiv cu valoarea de 67.227 lei+12.773 lei TVA, în locul valorii reale a operațiunii, și anume, 33.613 lei+ 6.386 lei TVA, societatea majorându-și în mod artificial TVA deductibilă cu suma de 6.386 lei. Prin urmare, . Z. a înregistrat în mod nejustificat TVA deductibilă de 28.739 lei (6.386+_ lei). Nu s-a menționat în rechizitoriu scopul în care a fost săvârșită fapta, nici modul în care s-a dovedit intenția infracțională, nici explicațiile date de inculpat cu privire la fapta imputată (în declarația dată în 03.05.2012, M. D. arătând că s-a comis o eroare la înregistrarea facturii în contabilitate, dos. u.p., vol.II,f.84). Pe de altă parte, dată fiind împrejurarea că, la motivarea în fapt, în sarcina inculpatului s-a reținut înregistrarea în contabilitate a unor date nereale, nu s-a explicat de ce, la motivarea în drept s-a reținut omisiunea înregistrării în totalitate a veniturilor realizate, în condițiile în care prin actul de sesizare nu s-a dispus o altă soluție cu privire la această faptă, ci, dimpotrivă, suma de 28.739 lei reținută de organele fiscale ca reprezentând TVA deductibilă înregistrată nejustificat este inclusă în prejudiciul total, de 286.984 lei. De altfel, acțiunea unei persoane de a înregistra în contabilitate date nereale nici nu s-ar putea circumscrie infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 al. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, care se poate comite prin omisiune.
În fine, s-a reținut în actul de sesizare că societatea a emis un număr de 5 facturi fiscale, unui număr de 5 persoane fizice de cetățenie română, reprezentând contravaloarea unor imobile achiziționate de aceștia, iar societatea a aplicat cota redusă de TVA- 5%, deși cele 5 persoane nu îndeplineau condițiile prevăzute de Legea nr.571/2003 și s-ar fi impus aplicarea unei cote de 19%.
Sursa impozabilă nu trebuie confundată cu modul de calcul al taxelor (acesta din urmă reprezentând un mod de interpretare a taxelor aplicabile în raport de veniturile realizate și sursa veniturilor). Totodată, declarațiile privind taxele și impozitele datorate bugetului de stat se depun într-un termen prevăzut de lege, întârzierea în depunerea declarațiilor prevăzute de lege constituind contravenție, iar omisiunea depunerii acestor declarații putând întruni elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală atunci când se dovedește intenția infracțională.
Ori, în rechizitoriul nr. 274/84/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul S. nu s-a făcut vreo mențiune cu privire la perioada comiterii activității infracționale în acest sens, în condițiile în care, așa după cum rezultă din procesul verbal nr.3758/29.06.2011 (dos. u.p., vol. II,f.11), TVA trebuia colectată de societate la data încasării sumelor de la cumpărători, iar nu la momentul emiterii facturilor. În actul de sesizarea a instanței nu s-a făcut vreo mențiune cu privire la numărul de acte materiale reținute de procuror, din starea de fapt rezultând că societatea a aplicat cota redusă de TVA de 5 % atât celor 5 persoane fizice de cetățenie română, dar și lui Pesucci Stefano, cetățean de origine italiană(f.2 din rechizitoriu), fără a se menționa dacă și în cazul vânzărilor de imobile către acesta din urmă s-a reținut comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prin aplicarea cotei reduse de TVA. Nu s-au făcut în rechizitoriu mențiuni nici cu privire la elementele frauduloase din care rezultă intenția contribuabilului de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale prin calculul TVA în cotă redusă. Nu s-au combătut nici explicațiile date de inculpat cu privire la fapta imputată, în condițiile în care, pe de o parte – în actul de inspecție fiscală se reține că societate administrată de inculpat a înregistrat în totalitate veniturile realizate în perioada pentru care s-a efectuat controlul fiscal( dos. u.p., vol. II, f. 7 verso), iar pe de altă parte, conform raportului de constatare tehnico-științifică efectuat în cursul urmăririi penale, ulterior efectuării inspecției fiscale de către DGFP S., s-a constatat că numitul P. E. îndeplinea condițiile pentru achiziționarea unei locuințe cu o cotă de 5%, iar numitului S. S. i s-au luat în considerare la calculul prejudiciului 3 antecontracte de vânzare – cumpărare, dar două din aceste antecontracte, în valoare de 80.000 euro, încheiate la datele de 04.07.2008 și 02.11.2008, nu au mai fost executate, apartamentele respective fiind înstrăinate unor terți, prin sentințe civile..
Procurorul nu a menționat motivul pentru care se impune reținerea unei rezoluții infracționale unice atât în privința actelor materiale referitoare la omisiunea înregistrării avansurilor încasate, cu consecința neînregistrării TVA, cât și în privința actelor materiale referitoare la înregistrarea în contabilitate a unor date nereale (factura fiscală nr. 58/29.12.2008 cu o valoare dublă), dar și în privința actelor materiale referitoare la calculul eronat al TVA( prin aplicarea unei cote reduse de TVA, de 5%,în loc de o cotă de 19%).
S-a mai impus a se preciza, în plus față de cele menționate în încheierea din 19.11.2014, în ceea ce privește susținerile procurorului privind posibilitatea schimbării încadrării juridice a faptei reținute în rechizitoriu, că noul Cod de procedură penală nu mai prevede posibilitatea extinderii acțiunii penale cu privire la alte fapte. Or, în situația în care din starea de fapt rezultă că inculpatul a comis presupuse fapte distincte, atât prin omisiune (art. 9 al. 1 lit.b din Legea nr.241/2005), cât și prin comisiune (art. 9 al. 1 lit.c din Legea nr.241/2005), schimbarea încadrării juridice nu s-ar putea face prin reținerea de către instanță a mai multor infracțiuni decât cele reținute de procuror decât în situația în care ar exista posibilitatea extinderii acțiunii penale cu privire la alte fapte.
Cu toate că nu se poate pretinde ca descrierea în rechizitoriu a faptei pentru care o persoană este trimisă în judecată să fie desăvârșită, cuprinzătoare ori absolut convingătoare, pentru a ușura sarcina judecătorului, în același timp, nu se poate cere acestuia să se substituie procurorului, iar cercetarea judecătorească să suplinească lipsuri de acest fel.
Pentru satisfacerea cerințelor legale, devine necesar a se ține seama și de separația funcțiunilor juridice, în sensul că procurorul este cel care trebuie să consemneze, în rechizitoriu, toate elementele legate de fapta reținută și de încadrarea ei juridică și astfel să-și exprime voința, iar nu instanța să fie cea care să stabilească ce acuze se aduc inculpatului.
Se constată că în prezenta cauză actul de sesizare a instanței nu întrunește condițiile de fond și de formă, neîndeplinind cerințele legale referitoare la descrierea elementelor concrete de individualizare, timp, loc, spațiu, persoane, număr de acte materiale în raport de care să se poată stabili contribuția și gradul de participare al inculpatului la comiterea infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, existând o neconcordanță între faptele descrise și încadrarea juridică a acestora, fiind astfel imposibil a se stabili obiectul și limitele judecății.
Practic, în situația în care s-ar dispune începerea judecății, președintelui completului i-ar fi imposibil să explice inculpatului în ce constă concret învinuirea ce i se aduce, pentru ca acesta să-și poată formula o apărare adecvată, judecata în sine devenind astfel o formalitate, ceea ce nu poate fi acceptat.
Nu este lipsit de relevanță a se preciza și că jurisprudența recentă în materie a statuat că se impune refacerea actului de sesizare a instanței atunci când nici în cuprinsul rechizitoriului, cu atât mai puțin la încadrarea în drept a faptelor nu se menționează actele materiale imputate inculpatului, precum și în cazul omisiunii descrierii faptelor reținute în sarcina inculpaților într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice, în accepțiunea elementelor constitutive ale infracțiunilor care fac obiectul sesizării instanței ori atunci când există o neconcordanță între faptele descrise și încadrarea juridică a acestora, impunându-se remedierea acestei deficiențe de către procurorii care au redactat și emis rechizitoriul (în acest sens, Încheierea penală nr.157/09.04.2014 a Curții de Apel Cluj, Încheierea penală din 22.05.2014 a Curții de Apel Cluj, dos. nr._/117/2013/a1; Încheierea penală nr. 576/24.09.2014 a Curții de Apel Cluj,dos.nr._ ).
În Încheierea penală nr. 576/24.09.2014 a Curții de Apel Cluj, s-au reținut următoarele: „S-a statuat în teoria și practica judiciară că prin sintagma „faptă arătată în actul de sesizare” nu se poate înțelege doar simpla referire la o anumită infracțiune menționată în succesiunea activității inculpatului, ci descrierea detaliată a acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice, respectiv de a investi instanța, o atare condiție fiind îndeplinită doar în cazul în care, fapta arătată prin rechizitoriu este însoțită de precizarea încadrării juridice și de dispoziția de trimitere în judecată pentru ea, garanții procesuale menite să asigure aflarea adevărului, dreptul de apărare al celui judecat și mai ales dreptul la un proces echitabil.
Aceste garanții sunt reglementate atât prin disp.art.8 C.proc.pen., art.24 din Constituție dar și disp.art.6 paragr.3 lit.a din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea 30/1994 conform cărora „orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa”.
În jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înțelege prin „cauză” și natura acuzației, aduse împotriva unei persoane, în hotărârea din 24.10.1996 privind cauza De T.Torres c/a Spaniei, arătând că acestea se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzației, la calificarea juridică a acestora, precum și la circumstanțele agravante existente, iar informarea în mod amănunțit asupra faptelor imputate și încadrarea juridică a acestora, nu ar trebui, în niciun caz, să fie ulterioară dispoziției de trimitere în judecată.
În hotărârea din 25 iulie 2000 privind cauza Mattoccia c/a Italiei,în cauza Mattei contra Franței din 19 decembrie 2006 și Pelissier și Sassy contra Franței din 23 martie 1999 și Dallos contra Ungariei din 1 martie 2001, Curtea a considerat de asemenea, că o informare precisă și completă cu privire la faptele care se reproșează acuzatului și a calificării juridice reprezintă o condiție esențială pentru echitatea procedurilor judiciare, apreciindu-se că aceasta trebuie făcută inclusiv prin intermediul actului de acuzare, care nu trebuie să fie caracterizat prin imprecizie cu privire la aspecte esențiale, sens în care s-a exemplificat locul și data comiterii infracțiunii imputate, concluzionând că neregulile din actul de sesizare cu privire la faptele pentru care este acuzată o persoană și încadrările juridice ar conduce la imposibilitatea pregătirii apărării cu privire la acuzațiile aduse.
Instanța de la Strasbourg a decis că există o legătură evidentă între dispozițiile cuprinse în art.6 paragr.1 lit.a și cele din art.6 paragr.3 lit.b, că este necesar ca autoritățile naționale să depună o maximă diligență cu privire la modul în care se face notificarea acuzației către cel interesat, deoarece actul de acuzare are un rol determinant în procedura penală; începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală și juridică a învinuirii ce i se aduce.
CEDO consideră că, în materie penală, o informare precisă și completă cu privire la faptele ce se reproșează acuzatului și a calificării lor juridice reprezintă o condiție esențială a unui proces echitabil garantat de art.6 paragr.1 din Convenție și a decis că statele contractante au obligația de a adopta măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a drepturilor înscrise în art.6.
S-a statuat, în raport de toate aceste considerații, că sesizarea instanței va fi legal efectuată doar în situația în care în dispozitivul actului de trimitere în judecată este menționată fapta cu încadrarea ei juridică, în legătură cu care s-au efectuat acte de urmărire penală, în funcție de care inculpatul și-ar putea efectua o apărare adecvată în lumina art.6 paragr.3 lit.b din Convenția Europeană.
Atât legislația europeană cât și practica constantă a instanței supreme învederează că „pentru a se considera că instanța este legal sesizată din perspectiva limitelor rechizitoriului, este necesar ca în cuprinsul acestuia, să fie arătate în mod concret faptele care fac obiectul trimiterii în judecată, să fie precis determinate, cu încadrarea juridică legală, pentru ca astfel să poată fi stabilit cadrul procesual și să rezulte voința neechivocă a procurorului de trimitere în judecată, întrucât existența unor necorelări evidente între partea expozitivă și dispozitivă a acestuia, nu pot fi de natură să investească legal instanța”.
În ceea ce privește legalitatea administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, ignorându-se dispozițiile art. 8 C.p.p. - consacrat de dispozițiile art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului și cele ale art. 10 C.p.p., inculpatului nu i-au fost furnizate detaliile necesare pentru a se garanta caracterul echitabil al procedurii penale și exercitarea efectivă a dreptului la apărare, acesta neavând acces la informații amănunțite asupra obiectului acuzației penale, prin cunoașterea tuturor pieselor dosarului.
Ignorându-se dispozițiile art. 8 și 10 C.p.p., inculpatului i-a fost adusă la cunoștință învinuirea la data de 07.05.2013, după aproximativ un an de la începerea urmăririi penale (20.06.2012), perioadă în care s-au administrat probatorii (a se vedea dos. u.p., vol. II, f.144) .
Judecătorul de cameră preliminară nu și-a însușit opinia inculpatului privind nelegalitatea, lipsa de obiectivitate și lipsa de valoare probatorie a raportului de constatare tehnico –științifică efectuat în cursul urmăririi penale deoarece a fost întocmit de specialiști din cadrul aparatului propriu al Parchetului. Acest aspect nu constituie un motiv de nulitate absolută a probei administrate, Codul de procedură penală permițând apelarea la serviciile unor specialiști din cadrul organelor judiciare (art.172 al.10). De asemenea, s-a menționat faptul că urmărirea penală este o fază a procesului penal caracterizată, printre altele, și de lipsa de contradictorialitate. Această trăsătură a etapei urmăririi penale presupune faptul că organul de urmărire penală exercită atât funcția acuzării, de învinuire, cât și funcția de apărare și de soluționare a cauzei, ca o excepție de la regula contradictorialității procesului penal român.
În schimb, judecătorul de cameră preliminară reține că inculpatului nu i-au fost furnizate detaliile necesare pentru a se garanta caracterul echitabil al procedurii penale și exercitarea efectivă a dreptului la apărare, acesta neavând acces la informații amănunțite asupra obiectului acuzației penale, prin cunoașterea tuturor pieselor dosarului.
Dreptul la apărare al inculpatului, garantat de art.10 C.pr.pen., art.24 din Constituția României și dreptul la un proces echitabil prev. de art.6 din CEDO nu au fost asigurate lui M. D. pe parcursul urmării penale, prin administrarea probelor necesare, dintre cele solicitate în apărare ori prin respingerea motivată a cererilor formulate în acest sens, în acord cu dispozițiile art.83 lit. d și e C.p.p., art.99 al.3 C.p.p., art. 100 al.3 C.p.p.
De asemenea, nu au fost respectate părții vătămate dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii, respectiv dreptul de a fi ascultată.
Astfel, dreptului inculpatului de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei (art. 83 lit. d și e C.p.p., art.99 al.3 C.p.p.) îi corespunde obligația organelor de urmărire penală de a răspunde motivat cererii formulate( art.100 al.3 C.p.p.).
Contrar susținerilor procurorului care a răspuns cererii formulate de inculpat în procedura de cameră preliminară, s-a constatat că, deși M. D. și-a formulat apărări pe care le-a considerat necesare cu privire la acuzațiile aduse, atât cu ocazia audierii sale în calitate de făptuitor, în data de 03.05.2012 (dos. u.p., vol. II,f.86), cât și cu ocazia audierii sale în calitate de inculpat, la data de 04.09.2014 (dos. u.p., vol. I, f.50), solicitând efectuarea unei expertize financiar contabile în scopul stabilirii existenței sau nu a unui prejudiciu, depunerea unor înscrisuri la dosar și confruntarea cu Pesucci Stefano, organele de urmărire penală nu numai că nu au răspuns motivat la cererea formulată și nu l-au confruntat pe inculpat cu Pesucci Stefano, dar au dispus efectuarea în cauză a unei constatări tehnico – științifice de către inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S., ale cărei concluzii nu au fost aduse nici la cunoștința inculpatului, dar nici la cunoștința părții civile în cursul urmăririi penale, cu atât mai mult cu cât prejudiciul reținut în raportul de constatare tehnico – științifică (286.984 lei – vol. I.f.20) diferă de cel reținut în Procesul verbal de Inspecție Fiscală nr. 3758/29.06.2011(343.668 lei – vol. II, f.7-14) și în raport de care s-a formulat cererea de despăgubiri.
În cererea de excludere a constatării tehnico – științifice efectuate de inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S., inculpatul a menționat că, în momentul audierii sale, i s-a adus la cunoștință despre existența acestei constatări și despre valoarea prejudiciului stabilit prin aceasta, dar nu i s-a comunicat niciodată acest mijloc de probă pentru a lua cunoștință de conținutul său, condiții în care a solicitat în mod expres efectuarea unei expertize contabile.
Procurorul susține că însuși inculpatul, în cererea sa, arată că i-a fost adusă la cunoștință constatarea tehnico – științifică dispusă în cauză, cu ocazia audierii sale, sens în care nu se poate prevala de faptul că nu a cunoscut conținutul acestei constatări.
Judecătorul de cameră preliminară constată însă că inculpatul a fost audiat doar la datele de 03.05.2012 (dos. u.p., vol. II, f.86) și 04.09.2014 (dos. u.p., vol. I, f.50), iar raportul de constatare tehnico – științifică întocmit de inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S. a fost depus la dosar la data de 11.09.2014 (dos. u.p., vol.I, f.11), deci, la aproximativ o săptămână de la data ultimei audieri a inculpatului. De asemenea, din nici un document nu rezultă că inculpatul sau partea civilă au avut cunoștință de obiectivele propuse ori de concluziile raportului de constatare tehnico – științifică întocmit de inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S..
Practic, a doua zi după depunerea la dosar a constatării tehnico – științifice efectuate de inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S., organele de cercetare penală din cadrul IPJ S. au înaintat procurorului dosarul cauzei, însoțit de un referat. Procurorul, fără a mai aduce la cunoștința inculpatului ori a părții civile concluziile raportului de constatare tehnico – științifică, a întocmit rechizitoriul nr.274/P/2011 din 16.09.2011. Deși susține că inculpatul a fost citat în repetate rânduri, procurorul nu a făcut dovada citării lui M. D. după data de 12.09.2014, singurele înscrisuri care atestă căutarea inculpatului datând din cursul anului 2012 (vol.II, f.87-88).
Într-adevăr, noua lege procesual penală nu mai impune procurorului prezentarea materialului de urmărire penală, însă, potrivit prevederilor art.327 C.p.p., emiterea rechizitoriului se face atunci când se constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate.
De asemenea, potrivit prevederilor art.172 al.12 C.p.p., după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.
Potrivit prevederilor art.8 C.p.p.,organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
Potrivit prevederilor art.10 al 2 C.p.p., părțile, subiecții procesuali principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.
Potrivit prevederilor art.10 al.5 C.p.p., organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal.
Așadar, este important ca administrarea probelor în cursul urmăririi penale să se realizeze în condițiile legii, într-un cadru procesual legal, ca întreaga procedură desfășurată împotriva unei persoane acuzate de o faptă penală, să se desfășoare conform legii - legalitatea procesului penal fiind și ea componentă esențială a noțiunii de „proces echitabil”, așa încât, probele care fundamentează trimiterea în judecată și, eventual, care pot duce în final, la o soluție de condamnare, să nu fie decât cele prevăzute de lege, obținute și administrate în condițiile legii.
Or, în cauză, în data de 18.09.2014 (la două zile după emiterea rechizitoriului), a fost comunicat părții civile raportul de constatare tehnico – științifică întocmit de inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S.(dos. u.p.,vol.I, f.72) și, fără ca aceasta să-și fi expus punctul de vedere, dosarul de urmărire penală s-a înaintat Tribunalului S. la data de 30.09.2014, partea civilă răspunzând ulterior, în data de 03.11.2014 (dos. inst. f.13-14).
Excluderea este o sancțiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiilor legalității și loialității. Această sancțiune are un domeniu de aplicare special, deosebindu-se, astfel, de sancțiunea nulității, ce se aplică numai actelor procesuale sau procedurale.
Excluderea probelor se poate dispune în cazul în care constată o încălcare substanțială și semnificativă a unei dispoziții legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menținerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal.
Principiul legalității în administrarea probelor presupune utilizarea numai a mijloacelor de probă strict și limitativ prevăzute de lege și doar în condițiile prevăzute de aceasta.
Ca regulă, sancțiunea excluderii poate interveni ca urmare a încălcării principiului legalității și loialității în materie de probațiune, fie în momentul obținerii probei, fie în cel al administrării probei. Dacă încălcarea a avut loc în momentul obținerii probei, excluderea probelor nelegal administrate nu este o sancțiune procesuală autonomă, ci subsumată sancțiunii nulității, intervenind în măsura în care se constată nulitatea (absolută sau relativă) a actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe .
În cauză, dispunerea constatării tehnico-științifice s-a efectuat în acord cu prevederile art.172 al.7 9 și 10 C.p.p., care nu impun aducerea la cunoștința părților obiectul, obiectivele stabilite, posibilitatea părților de a adresa specialiștilor alte întrebări, etc.
Dacă însă încălcarea a avut loc ulterior momentului obținerii probei, cum este cazul în prezenta speță, apreciem că nu se impune a se constata existența vreunei nulități, dar se impune a se dispune excluderea acesteia în virtutea nerespectării principiului legalității și dreptului părților la un proces echitabil prin exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare.
În cauză, prin neaducerea la cunoștință a concluziilor raportului de constatare tehnico –științifică fără nr. și dată, depus la dosarul de urmărire penală în 11.09.2014, întocmit de inspectorii antifraudă detașați la P. de pe lângă Tribunalul S., nu s-a asigurat exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare și s-a adus o vătămare atât drepturilor inculpatului, cât și drepturilor părții civile (care, în faza camerei preliminare, nu are posibilitatea de a formula cereri ori de a invoca excepții – potrivit C.p.p. în vigoare). Vătămarea nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului administrat cu încălcarea legii; în caz contrar, nu se poate susține că inculpatul și partea civilă au beneficiat în cursul urmăririi penale de o procedură echitabilă, că le-au fost respectate toate garanțiile procesuale, urmând ca, eventual, să fie folosite în cursul judecății probe administrate în condiții nelegale. Este adevărat că inculpatul și partea civilă au posibilitatea, în cadrul unei eventuale proceduri publice, contradictorii, să combată, să discute probele administrate în acuzare, însă aceasta, doar în ipoteza în care este vorba de mijloace de probă, în accepțiunea legii procesual penale, corect, legal și loial administrate.
Întrucât în cauză, cu privire la administrarea de probatorii în intervalul de la momentul începerii urmăririi penale și cel al aducerii la cunoștință a învinuirii, nu s-au invocat nulități relative până la închiderea procedurii de cameră preliminară și nu s-a dovedit de părți sau de subiecții procesuali principali că s-a adus o vătămare drepturilor acestora, care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului/actelor, în condițiile art. 282 C.p.p., s-a constatat că, în acord cu dispozițiile art. 282 al. 5 C.p.p., aceste nulități relative s-au acoperit.
Împotriva aceste încheieri a formulat contestație P. DE PE L. TRIBUNALUL S., solicitând admiterea acesteia, desființarea încheierii atacate și pronunțând o nouă hotărâre, să se constate legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor, a efectuării actelor de urmărire penală și dispunerea începerii judecății.
În motivarea contestației s-a arătat că încheierea atacată este nelegală și netemeinică, constatarea tehnico-științifică efectuată în cauză constituind un mijloc de probă în sensul legii, că inculpatului nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, bucurându-se de toate garanțiile conferite de lege.
Contestație formulată în cauză este nefondată.
Curtea constată că obiectul prezentei contestații vizează atât încheierea din data de 25 februarie 2015 cât și încheierea premergătoare pronunțată la 19 noiembrie 2014, ambele ale judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul S..
Faptul că prin încheierea penală nr. 33 pronunțată la 20 ianuarie 2013 de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Cluj s-a respins ca inadmisibilă contestația Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj nu înseamnă că această încheiere a rămas definitivă, ci doar că această hotărâre poate fi atacată numai odată cu hotărârea finală pronunțată în cameră preliminară, în condițiile art. 346 și art. 347 C.pr.penală și nu separat, așa cum în mod eronat a apreciat parchetul.
În ce privește neregularitatea rechizitoriului sub aspectul stabilirii obiectului sau limitelor judecății în primă instanță se reține că potrivit art. 328 alin.1 C.proc.penală, actul de sesizare a instanței trebuie să cuprindă printre altele, datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului, încadrarea juridică a acesteia și probele și mijloacele de probă.
Descrierea faptei din rechizitoriu trebuie să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod și scop în care a fost săvârșită, dacă aceste împrejurări au consecințe asupra încadrării juridice.
În practica instanței supreme s-a statuat că descrierea faptei trebuie să cuprindă actul, acțiunea sau inacțiunea, atitudinea inculpatului, astfel încât să rezulte cu certitudine actele reținute în sarcina sa, iar în cazul infracțiunii în formă continuată, trebuie descris fiecare act material în parte.
Stabilirea precisă a obiectului judecății, așa cum s-a arătat mai sus este obligatorie și necesară pentru realizarea caracterului echitabil al procedurii prev. de art. 8 C.proc.penală și asigurarea exercitării efective și depline a dreptului la apărare a inculpatului conform art. 10 alin. 3, 4, 5 C.proc.penală (descrierea faptelor, actelor pentru care se face trimiterea în judecată, întocmirea rechizitoriului în condiții de legalitate fiind de esența caracterului echitabil al procedurii și a dreptului la apărare) cât și pentru stabilirea obiectului judecății.
Or, potrivit art. 35 C.penal, în cazul infracțiunii continuate trebuie descrise în concret acțiunile sau inacțiunile care prezintă fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, comise de inculpat la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv.
În măsura în care s-ar aprecia că instanța ar putea fi lămurită în cursul cercetării judecătorești de aceste aspecte, s-ar pierde din vedere rațiunea instituirii de către legiuitor a competenței funcționale și a principiului separării funcțiilor judiciare, cu delimitarea atribuțiilor specifice instanței, respectiv a organului de urmărire penală, nefiind posibilă o substituire a acestora sau ca una dintre ele să își aroge atribuțiile celeilalte.
Faptul că în rechizitoriu trebuie precizate în concret actele materiale ale infracțiunii în firmă continuată, atât din punct de vedere al stării de fapt cât și al numărului exact al acestora rezultă și din conținutul dispozițiilor art. 374 alin.2 C.proc.penală, potrivit cărora președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce și disp. art. 378 potrivit cărora inculpatul este lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, or, dacă numărul actelor materiale inițiale nu se cunoaște sau este vag, atunci exercitarea obligațiilor și a drepturilor arătate nu este posibilă.
Mai mult, potrivit art. 375 alin.1 raportat la art. 374 alin.4 privind procedura în cazul recunoașterii învinuirii una din condițiile impuse pentru aplicarea procedurii simplificate este obligația inculpatului de a recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa în actul de sesizare, recunoaștere care nu este posibilă dacă numărul actelor materiale nu este cunoscut.
În condițiile în care nu se cunoaște fiecare act material din componența infracțiunii continuate, instanța nu poate proceda la judecarea inculpatului în procedura simplificată chiar dacă inculpatul ar face o recunoaștere totală, întrucât aceasta ar fi formală și ar afecta principiul aflării adevărului (art. 5 C.proc.penală), cu privire la faptele și împrejurările cauzei.
În fine, art. 6 paragraf 3 lit.a din Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște inculpatului dreptul de a fi informat în mod detaliat atât în ce privește faptele materiale de care este acuzat cât și cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor.
Această prevedere trebuie corelată cu dispozițiile art. 6 paragraf 1 din aceeași Convenție care pretinde, ca o condiție esențială a caracterului echitabil al procedurii în materie penală, o informare precisă și completă asupra acuzațiilor formulate împotriva unei persoane.
În jurisprudența Curții de la Strasbourg (cauza Mattoccia c. Italiei) s-a considerat că o informare precisă și completă cu privire la faptele care se reproșează acuzatului și calificarea juridică reprezintă o condiție esențială pentru echitatea procedurilor judiciare și că acest lucru trebuie făcut inclusiv prin intermediul actului de acuzare, care nu trebuie să se caracterizeze prin imprecizie cu privire la detalii esențiale privind actele materiale, locul și data comiterii acestora.
În actul de sesizare a instanței nu sunt descrise în mod concret, actele materiale ce realizează conținutul presupusei infracțiuni, rechizitoriul cuprinzând formulări cu caracter generic, care nu îndeplinesc cerințele arătate mai sus.
În ce privește raportul de constatare tehnico-științifică, în mod legal și temeinic s-a constatat nulitatea acestuia, dispunându-se excluderea probei, constatându-se încălcarea caracterului echitabil al procedurii penale și exercitarea efectivă a dreptului la apărare al inculpatului.
Curtea reține că inculpatul M. D. a solicitat, în cursul urmăririi penale, efectuarea unei expertize financiar-contabile pentru a se stabili dacă există prejudiciu în cauză. Or, organul de urmărire penală nu numai că nu a răspuns cererii inculpatului, dar a dispus ulterior efectuarea unei constatări tehnico-științifice de către inspectorii antifraudă detașați la parchet, care nu a fost comunicată inculpatului.
Or, această modalitate de administrare a probelor în cursul urmării penale, încalcă dispozițiile art. 8 C.pr.penală privind caracterul echitabil al procesului penal și art. 10 alin. 5 C.pr.penală potrivit căruia organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți în tot cursul procesului penal.
În cauză, s-a reținut în mod just încălcarea acestor dispoziții legale, inculpatul fiind audiat la data de 03 mai 2012 și 04 septembrie 2014, raportul de constatare tehnico-științifică fiind depus la data de 11 septembrie 2014, după ultima audiere a inculpatului.
Pe de altă parte, părțile (inculpatul și partea civilă) nu au avut cunoștință de obiectivele propuse ori de concluziile raportului de constatare tehnico-științifică întocmit de inspectorii antifraudă detașați la parchet.
În aceste condiții, hotărârea instanței ,de constatare a nulității probei și de excludere a raportului de constatare tehnico-științifică, apare ca legală și temeinică.
Față de cele reținute mai sus, în temeiul art. 374 raportat la art. 343-346 C.pr.penală, Curtea va respinge contestația Parchetului de pe lângă Tribunalul S. ca neîntemeiată, urmând ca potrivit art. 275 alin. 3 C.pr.penală cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată contestația formulată de P. DE PE L. TRIBUNALUL S. împotriva încheierii penale pronunțată la 25 februarie 2015 de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul S..
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 31 martie 2015.
JUDECĂTOR DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI GREFIER,
V. V. A. C. C.
Red. A.V.V./17.04.2015
Dact.H.C./4 ex./21.04.2015.
Jud.fond: Ț. D.Brăduța.
| ← Contestaţie la executare (art.598 NCPP). Sentința nr.... | Corupţia sexuală (art. 202 C.p.). Decizia nr. 418/2015. Curtea... → |
|---|
