Furt calificat (art.229 NCP). Decizia nr. 60/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 60/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 36207/281/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR._
DECIZIA NR.60
Ședința publică din data de 22 ianuarie 2015
Președinte – M. V. T.
Judecător – P. M. F.
Grefier – G. D.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror C. I. P.
din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de inculpatul D. M., fiul lui G. și al lui M. E., născut la 21 octombrie 1992, domiciliat în Urlati, . A, jud. Prahova, ffl în Urlați, .. 41 A, jud. Prahova, CNP_, împotriva sentinței penale nr. 1695 din 23 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit apelantul-inculpat D. M. și intimatul-persoană vătămată M. G..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefier, după care:
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susține că nu are cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, apreciind cauza în stare de judecată.
Curtea ia act de declarațiile părților, constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea ca nefondat a apelului declarat de inculpatul D. M. și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, întrucât din considerentele acesteia rezultă că instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, chiar dacă această dispoziție legală nu se regăsește în dispozitiv, această eroare nefiind de natură a conduce la desființarea sentinței penale.
CURTEA
Asupra apelului penal de față;
Prin sentința penală nr. 1695 din 23 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în baza art. 386 alin. 1 C.pr.pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor din actul de sesizare a instanței din infractiunea prev. de art.208 alin.1 art. 209 alin.1 lit. i Cod penal, în infracțiunea prev. de art. 228, 229 alin.1 lit.d c.p. cu aplic.art.5 c.p.
A fost condamnat inculpatul D. M., fiul lui G. și M. E., născut la data de 21.10.1992 în Urlați, jud. Prahova, domiciliat în Urlati, . A, jud. Prahova, ffl în Urlați, .. 41 A, jud. Prahova, CNP_, în prezent aflat in Penitenciarul Ploiesti, (arestat în altă cauză ), la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 228, 229 alin.1 lit.d ) C.p.
În baza art. 65 C.P.. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a,b,d C.P..
În temeiul disp. art. 67 alin. 1 C.P.. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a,b,d C.P.. pe o durata de 1 an.
În latură civilă, s-a luat act ca partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Potrivit disp. art. 274 alin. 1 C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul nr.3253/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul D. M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat, prev. și ped. de art. 208 alin. 1-209 alin. 1, lit. i C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 23.10.2013 sub nr._ /2013.
În cuprinsul actului de sesizare a instanței s-a reținut că la data de 20.03.2012 pe timp de zi, a pătruns prin efracție, în imobilul părții vătămate M. G. de unde a sustras mai multe bunuri în valoare de 200 lei .
În faza de urmărire penală au fost administrate următoarele mijloace de probă: proces verbal de cercetare la fața locului și planșe foto, declarație parte vătămată, proces verbal de investigații, proces verbal de ridicare bunuri, raport de constatate tehnico-științifică dactiloscopică, declarații martor B. I. și declarații inculpat.
Înainte de începerea cercetării judecătorești instanța de fond a adus la cunoștința inculpatului posibilitatea pe care o are de a solicita ca soluționarea cauzei să se facă in procedura recunoașterii învinuirii, in baza probelor care au fost administrate in faza de urmărire penală, in măsura in care acesta își însușește aceste probe si recunoaște fapta astfel cum a fost descrisă in actul de sesizare.
Inculpatul prin apărător a arătat la termenul din 17.04.2014, că înțelege să se prevaleze de disp. art. 374 alin 4 C.p.p și judecata să aibă loc în procedura recunoașterii învinuirii, învederând instanței că își însușește probele administrate în faza de urmărire penala și le cunoaște, nemaisolicitând administrarea altor probe noi, cu excepția înscrisurilor.
Înainte de a îi fi luată o declarație, dând eficiență dispozițiilor art. 374 alin 2 C.proc.pen, instanța de fond a explicat inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce prin actul de sesizare a instanței, declarația inculpatului fiind consemnată în scris și atașată la dosarul cauzei.
Instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 374. alin. 4 C.p.p referitoare la împrejurarea că până la începerea cercetării judecătorești, dacă se consideră lămurită, iar inculpatul recunoaște în totalitate și necondiționat faptele reținute în sarcina sa și nu mai solicită probe noi, fiind de acord cu cele administrate în cursul urmăririi penale pe care le cunoaște și le însușește, a admis cererea formulată de către acesta, procedând la soluționarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii.
Analizând materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale, dat fiind că inculpatul a înțeles să se prevaleze de procedura recunoașterii învinuirii, instanța de fond a reținut că la data de 20.03.2012 pentru a face rost de bani, inculpatul D. M. a luat hotărârea de a sustrage bunuri din imobilul aparținând părții vătămate M. G. cu intenția de a le vinde, imobil situate în apropierea locuinței sale despre care cunoștea că este nelocuit. În acest sens în jurul orelor 13,00, inculpatul s-a deplasat la imobilul părții vătămate și prin escaladare gardului împrejmuitor a pătruns în curte, unde a observat un geam care era spart și profitând de acesta a împins geamul până ce acesta s-a spart, iar cioburile rezultate le-a așezat pe o masă din interiorul casei. Ulterior inculpatul a intrat în casă prin orificiul creat, iar după ce a controlat toate camerele a sustras un televizor marca Show și o plită metalică, bunuri pe care le-a transportat la domiciliul său, spunând martorului B. I., tatăl vitreg și proprietarul imobilului în care locuiește că i-au fost oferite de tatăl său natural, numitul D. G..
Astfel declarația inculpatului care a recunoscut fapta reținută in sarcina sa, astfel cum a fost descrisa in actul de sesizare se coroborează cu celelalte mijloace de probă, respectiv cu declarația părții vătămate M. G.: proces verbal de cercetare la fața locului și planșe foto, declarație parte vătămată, proces verbal de investigații, proces verbal de ridicare bunuri, raport de constatate tehnico-științifică dactiloscopică, declarații martor B. I. a creat convingerea instanței de fond că vinovăția a fost stabilită dincolo de orice dubiu rezonabil, mijloacele de probă fiind suficiente si lămuritoare sub aspectul situației de fapt.
Instanța de fond a constatat că în speță se impune a se aplica principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situațiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă.
Principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art.1 alin.(5) că „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. În materie penală, art.23 alin.(12) din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.” De la această regulă sunt admise două excepții, constând fie în retroactivitatea, fie în ultraactivitatea legii. Aceste excepții se aplică în situațiile de tranziție determinate de succesiunea legilor penale, atunci când o infracțiune este săvârșită sub imperiul legii penale anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii legi penale.
Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o . criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.” Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art.61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011).
Cu privire la limitele speciale de pedeapsă s-a constatat că este evident favorabilă prevederea din NCP, art. 228-229 din NCP, prevăzând limite de pedeapsa mai reduse fata de vechea reglementare, insa cu toate acestea, instanța învederează că aprecierea cu privire la determinarea legii penale mai favorabile nu trebuie să se raporteze exclusiv la limitele de pedeapsă ci trebuie considerată mai favorabilă legea care in ansamblu (in ce privește condițiile de tragere la răspundere penală, cele privind posibilitatea reținerii unor circumstanțe atenuante in favoarea inculpatului, posibilitățile de individualizare a executării pedepsei, etc.) conduce la o situație mai avantajoasă pentru inculpat și nu in mod necesar legea mai favorabilă prin prisma pedepsei din norma de incriminare.
Astfel, instanța, făcând o analiză de ansamblu a prevederilor din legile penale succesive, constată că prevederile C. pen. din 1968 sunt mai favorabile inculpatului, față de împrejurarea că în sarcina inculpatului s-a reținut săvârșirea faptei de furt în stare de recidiva postexecutorie, iar regimul sancționator al recidivei postexecutorii este mai favorabil conform Codului penal din 1969.
Având ȋn vedere că prin Decizia nr. 265/6 mai 2014, publicată ȋn M.Of 372/20.05.2014 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozițiilor constituționale ale art.1 alin.(4) privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art.61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și s-a pronunțat in sensul că dispozițiile art.5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, instanta va considera ca lege mai favorabila pentru inculpatul D. M. Codul penal 1969.
S-a constatat că în drept, fapta inculpatului D. M. care în ziua de 20.03.2012 pe timp de zi, a pătruns prin efracție, în imobilul părții vătămate M. G. de unde a sustras mai multe bunuri în valoare de 200 lei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de furt calificat, prev. și ped. de art. 208 alin. 1-209 alin.1, lit. i C. pen. 1969.
S-a reținut că din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că a fost realizat elementul material al infracțiunii de furt calificat, prin acțiunea inculpatului de a sustrage bunul aparținând părții vătămate M. G..
S-a mai reținut că urmarea imediată constă în diminuarea patrimoniului persoanei vătămate, producerea unui prejudiciu material acestei persoane, în baza materialului probator administrat, instanța reținând existența legăturii de cauzalitate între elementul material al laturii obiective și urmarea imediata.
Sub aspectul laturii subiective, prima instanță a constatat că inculpatul a acționat cu intenție directă, în sensul art. 16 alin 3 lit. a C.pen., având reprezentarea faptelor sale și a consecințelor păgubitoare atât cu privire la fapta săvârșită contra patrimoniului părții vătămate, urmărind acest rezultat.
Pe cale de consecință, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. 2 Cod procedură penală, în sensul că faptele săvârșite de inculpat există, constituie infracțiuni și au fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța va dispune condamnarea acestuia la o pedeapsă.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru infracțiunea reținută în sarcina sa, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art.72 al.1 C.p. și a ținut seama, în acest sens, de limitele de pedeapsa fixate în textul de incriminare, de gradul de pericol social concret al infracțiunii având în vedere circumstanțele reale ale faptei si împrejurările săvârșirii acesteia, de modalitatea de comitere a infracțiunii, precum și circumstanțele personale ale inculpatului.
În cadrul procesului complex de individualizare a sancțiunii penale, prima instanță a apreciat că activitatea infracțională trebuie raportată nu numai la pericolul social concret al faptei comise, dar și la urmările ei (în speță urmarea imediată fiind starea de pericol creată), la ansamblul condițiilor în care au fost săvârșită, precum și la orice element de natură să caracterizeze persoana infractorului care nu este cunoscut cu antecedente penale și a recunoscut săvârșirea faptei.
În conformitate cu aceste criterii, prima instanță a apreciat că fapta inculpatului prezintă un pericol social ridicat, având în vedere conduita acestuia și antecedentele penale.
Față de împrejurarea că inculpatul înainte de începerea cercetării judecătorești a solicitat judecarea în procedura recunoașterii învinuirii, înțelegând să pledeze pentru recunoașterea vinovăției asumându-și în totalitate fapta reținută în sarcina sa prin actul de sesizare al instanței, văzând dispozițiile art 396 alin 10 C. procedura penala a apreciat că inculpatul poate beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsa prevăzute de lege.
În consecință, în temeiul art. 396 alin. 11 C.p.p. și art. 396 alin. 10 C.p.p. raportat la art. 208 alin. 1-209 alin. 1, lit. i C. pen. 1969, l-a condamnat pe inculpatul D. M. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru fapta din data de 20.03.2013.
Prima instanță a apreciat că aplicarea unei astfel de pedepse este de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de art. 52 din Codul penal, fiind deopotrivă un mijloc de constrângere, dar și un mijloc de reeducare eficient.
În ceea ce privește pedeapsa accesorie, potrivit art. 71 alin. 2 C.pen aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 litera a, b si c C.pen intervine de drept în cazul aplicării pedepsei închisorii. Totuși, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și art. 3 din Protocolul nr.1 din Convenție, în principiu prin hotărârea pronunțată în cauzele Hirst v.Marea Britanie și S. și Parcalab v. România, jurisprudența cu caracter general - obligatoriu potrivit art. 20 din Constituție raportat la art. 46 din Convenție, i s-au interzis inculpatului doar acele drepturi prev. de art. 64 C.p fata de care inculpatul s-a făcut nedemn de a le mai exercita
Astfel, față de pericolul social dovedit în săvârșirea faptei și față de persoana inculpatului, astfel cum acestea au fost reținute, prima instanță a apreciat că acesta este nedemn de a mai exercita drepturile prev. de art. 64 litera a și b, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și cel de a ocupa o funcție ce implica exercițiul autorității de stat.
În consecință, i s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 71, 64 litera a si b C.pen, cu excepția dreptului de a alege, pe durata executării pedepsei.
Sub aspectul laturii civile, prima instanță a luat act ca persoana M. G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art.274 alin.1 C.pr.pen. inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat in cuantum de 1000 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D. M., dar fără a depune la dosar motivele căii de atac sau de a se prezenta pentru a-și susține oral criticile aduse hotărârii.
Examinând hotărârea atacată în raport de actele dosarului, dar și din oficiu, conform art. 417 Cod procedură penală, Curtea va constata că apelul este fondat pentru un singur aspect, astfel cum se va arăta în continuare.
Prin hotărârea atacată inculpatul – apelant a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prev. de art. 228-229 alin.1 lit. d) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.
În ceea ce privește situația de fapt, Curtea observă că în fața primei instanțe, la termenul de judecată din data de 17 aprilie 2014, inculpatul a solicitat aplicarea procedurii simplificate prev. de art. 374 alin.4 Cod procedură penală, cerere admisă de către instanța de judecată.
În atare situație, prima instanță este obligată să verifice dacă la dosarul de urmărire penală sunt administrate probe suficiente și concludente din care să reiasă indubitabil că inculpatul a săvârșit fapta imputată și aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii reclamate.
Din probele administrate de către organul de urmărire penal (procesul verbal de cercetare la fața locului și planșe foto, declarația persoanei vătămate, proces verbal de ridicare bunuri coroborate cu declarația de recunoaștere a inculpatului) rezultă că la data de 20 martie 2012 inculpatul D. M., pe timp de noapte, a pătruns prin escaladare și efracție (spargerea unui geam) în imobilul (locuința) persoanei vătămate M. G. (despre care cunoștea că nu locuiește efectiv în imobil în acea perioadă), de unde a sustras un televizor și o plită metalică pe care le-a transportat la domiciliul său și unde au fost găsite de către organele de poliție.
Fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, așa cum a stabilit prima instanță.
În ceea ce privește individualizarea pedepsei, instanța de apel consideră că pedeapsa aplicată inculpatului este corect individualizată, prima instanță ținând seama de disp. art. 74 Cod penal.
Singurul neajuns al hotărârii atacate și care poate avea repercusiuni în momentul punerii în executare a sentinței, respectiv la emiterea mandatului de executare al pedepsei, conform art. 555 alin.1 Cod procedură penală, dar și cu privire la eventualele cereri ulterioare ale condamnatului (acesta era arestat la data judecății într-o altă cauză), este acela al nemenționării disp. art. 396 alin.10 Cod procedură penală în dispozitivul sentinței, deși instanța de judecată a aplicat această procedură simplificată.
În aceste condiții, Curtea va admite apelul inculpatului, va desființa în parte hotărârea atacată și va reține în favoarea acestuia disp. art. 396 alin.10 Cod procedură penală.
Va menține restul dispozițiilor hotărârii atacate.
Văzând și disp. art. 275 Cod procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de către inculpatul D. M., fiul lui G. și al lui M. E., născut la 21 Octombrie 1992, împotriva sentinței penale nr. 1695 din 23 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești.
Desființează, în parte, sentința atacată și reține în favoarea inculpatului disp. art.396 alin.10 C.p.p.
Menține pedeapsa aplicată și restul dispozițiilor sentinței atacate.
Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 22 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător,
M. V. T. P. M. F.
Grefier,
G. D.
Red. P.M.F.
Tehnored. G.D./DC
6 ex. / 10.02.2015
Dosar fond nr._ Judecătoria Ploiești
Judec. fond A. C. Z.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3113/2006
| ← Lovirea sau alte violenţe (art. 180 C.p.). Decizia nr. 92/2015.... | Omor (art.188 NCP). Decizia nr. 68/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
