ICCJ. Decizia nr. 119/2007. Penal
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introductivă adresată, Tribunalului Bihor, la data de 17 iunie 2003 și înregistrată sub nr. 5147/COM/2003, reclamanta SC G.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.A.T. TIMIȘOARA obligarea acesteia la plata sumei de 2.400.000.000 lei reprezentând venituri obținute de pârâtă pe seama celor patru troleibuze vândute acesteia și neachitate conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 9 din 30 ianuarie 2001.
Cererea a fost disjunsă de instanță, în vederea judecării separate, prin încheierea din data de 9 septembrie 2003 și a fost înregistrată sub nr. 7241/ COM/2003 pe rolul aceluiași tribunal.
La data de 18 martie 2004 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul majorării cuantumului pretențiilor la suma de 2.720.476.900 lei reprezentând penalități de întârziere calculate potrivit clauzei penale stipulate în contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/2001 încheiat cu pârâta și daune interese urmare diminuării puterii de cumpărare a sumei ce constituie debitul restant.
Prin sentința comercială nr. 1819/ COM din data de 28 iunie 2004, Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată, reținând în considerentele hotărârii că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii de conciliere prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7201C. proc. civ.
Totodată, instanța apreciază că precizarea de acțiune formulată, la data de 11 martie 2004, este tardivă în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ., iar pe fond acțiunea este nefondată deoarece cele patru troleibuze pentru care se solicită beneficiul nerealizat au fost puse la dispoziția cumpărătorului cu titlu gratuit.
Verificând legalitatea și temeinicia acestei sentințe în cadrul apelului declarat de reclamanta, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 7 din data de 18 ianuarie 2005, admite apelul reclamantei și anulează sentința primei instanțe, acordând termen pentru evocarea fondului.
Curtea de apel a reținut în considerentele deciziei intermediare pronunțate că procedura concilierii directe s-a realizat între părți în formă mediată, dat fiind că acestea nu își aveau sediul în aceiași localitate, corespondența purtată între ele în vederea rezolvării amiabile a conflictului, impunând concluzia existenței concilierii prevăzute de dispozițiile art. 7201 C. proc. civ.
Evocând fondul, Curtea de apel, prin decizia comercială nr. 48 pronunțată la data de 11 aprilie 2006, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta și în consecință a obligat pârâta la plata sumei de 2.034.575.856 Rol cu titlu de penalități de întârziere și la 12.384,48 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a constatat că între părți s-au derulat raporturi comerciale potrivit contractului de vânzare cumpărare nr. 9/2001, prin care reclamanta vinde pârâtei un număr de 20 troleibuze Berliet tip ER 100 H în valoare totală de 25.540.821.900 lei exclusiv TVA.
Că, pârâta nu a respectat scadențele de plată a prețului, astfel că prin Ordonanța nr. 523/ COM din 6 martie 2003 pronunțată de Tribunalul Bihor, aceasta a fost somată să achite reclamantei suma de 5.237.003.492 lei cu titlu de preț, sumă plătită de pârâta la data de 17 octombrie 2003 prin virament bancar.
S-a mai reținut că, suma solicitată de reclamantă prin prezenta acțiune reprezintă penalități datorate conform clauzei penale stipulate la art. 16 din contractul de vânzare - cumpărare convenit, penalități calculate de la 1 februarie 2003 și până la 17 octombrie 2003, precizarea acțiunii la data de 25 noiembrie 2003 fiind făcută cu respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfățișare.
Totodată, Curtea apreciază că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, în raport de data scadenței debitului reprezentând diferența de preț, 30 ianuarie 2003, dată de la care curg penalitățile de întârziere.
Apărarea pârâtei, în sensul că, prin efectul actului adițional nr. 2 din 12 septembrie 2002 a fost prorogată scadența diferenței de preț, în baza art. 4 alin. (1) și că astfel s-a modificat și data de la care au început să curgă penalitățile, a fost înlăturată de Curte, cu motivarea că potrivit Ordonanței nr. 523 din 6 martie 2003 a Tribunalului Bihor, s-a constatat caracterul cert, lichid și exigibil al creanței de 5.237.003.492 lei, creanța achitată la data de 17 octombrie 2003, astfel că pârâta datorează penalități pe perioada solicitată.
în contra acestei decizii, pârâta SC R.A.T. TIMIȘOARA a declarat recurs, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea hotărârii instanței de control judiciar în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă.
în argumentarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta a susținut următoarele:
- acțiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă, în condițiile în care temeiul de drept invocat au fost dispozițiile art. 994 C. civ., privind plata nedatorată, iar ulterior art. 998 - art. 999 C. civ. și art. 1085 și 1088 C. civ., ceea ce presupune aplicarea deopotrivă a regulilor răspunderii delictuale și ale răspunderii contractuale, ipoteză inadmisibilă;
- precizarea de acțiune formulată la data de 11 martie 2004 constituie în realitate o veritabilă modificare a cererii, fiind făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.;
- calculul penalităților acordate este greșit, deoarece potrivit actului adițional nr. 2/2002 convenit, obligația de plată a sumei restante devenea exigibilă abia după ce reclamanta își îndeplinea toate obligațiile asumate, obligații pe care nici în prezent nu le-a onorat, astfel că obligația la plata penalităților nu este exigibilă.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Acțiunea introductivă formulată de reclamantă având ca obiect inițial obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și ulterior la plata de penalități de întârziere aferente restului de preț neachitat, s-a întemeiat, în fapt și în drept, pe obligațiile asumate de pârâtă prin contractul comercial de vânzare-cumpărare, încheiat, astfel că, din această perspectivă, nu există nici un impediment legal, pentru a putea fi promovată, distinct de faptul că încadrarea corectă în drept a acțiunii este apanajul instanței, potrivit art. 84 C. proc. civ.
2. Reclamanta și-a precizat acțiunea la termenul din 25 noiembrie 2003, care a fost prima zi de înfățișare în cauză, astfel cum este definită de dispozițiile art. 134 C. proc. civ.
Primul termen de judecată acordat în cauză a fost la 21 octombrie 2005, când procedura de citare a fost nelegal îndeplinită cu părțile, iar următorul termen la data de 25 noiembrie 2003, când părțile au fost prezente și în situația de a pune concluzii, termen la care reclamanta intimată a depus cererea precizatoare cu respectarea cerințelor impuse de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
3. Penalitățile de întârziere au fost convenite de părți prin clauza penală stipulate la art. 16 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/2001, iar creanța în sumă de 5.237.003.492 ROL reprezentând diferența de preț, creanța la care s-au calculat penalitățile, a fost constatată prin Ordonanța nr. 523/C/2003 a Tribunalului Bihor, astfel că în mod just instanța de apel a statuat că recurenta-pârâtă datorează intimatei penalitățile de întârziere solicitate, în raport de data achitării acesteia 17 octombrie 2003.
Pentru rațiunile înfățișate, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins prezentul recurs ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 125/2007. Penal | ICCJ. Decizia nr. 128/2007. Penal → |
|---|
