ICCJ. Decizia nr. 3516/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3516/200.
Dosar nr. 8927/1/200.
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, având pe rol soluţionarea apelului declarat de inculpatul V.V.împotriva sentinţei penale nr. 803 din 14 iulie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în primă instanţă, la termenul din 20 octombrie 2008, din oficiu , a pus în discuţia părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160b C. proc. pen., starea de arest a inculpatului.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului V.V., în temeiul art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen. şi a constatat că în prezent subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă şi în prezent pericol concret pentru ordinea publică , pericol ce rezultă din natura şi gravitatea faptei dedusă judecăţii.
A mai reţinut că, în speţă, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului impun în continuare privarea sa de libertate, măsura luată fiind în concordanţă cu prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Împotriva încheierii din 20 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, inculpatul V.V., în termen legal, a declarat recurs, care, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu , a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate , punerea sa de îndată în libertate şi, în subsidiar, înlocuirea măsurii preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul din 5 aprilie 2007 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului V.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportata la art. 174-175 lit. i) C. pen.
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, la termenul din 14 iulie 2008, prin sentinţa penală nr. 803 a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea faptei mai sus enunţate, obligându-l totodată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Fiind nemulţumit de soluţia pronunţată, inculpatul V.V. a formulat apel, cauza aflându-se pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penalăşi pentru cauzecu minori şi de familie, sub nr. 12397/3/2008 (nr. vechi 1827/2008), cu termen fixat la 10 noiembrie 2008.
La termenul din 20 octombrie 2008, instanţa de control judiciar, verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul V.V.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte însă, sunt înscrise totodată şi excepţii de la regula generală mai sus-menţionată .
Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că ,,se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ".
În raport de reglementările internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc .
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului V.V., respectiv că infracţiunea dedusă judecăţii este una gravă, ce a pus în primejdie viaţa părţii vătămate, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea mai mare de 4 ani şi că există probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Toate aceste aspecte coroborate şi cu circumstanţele personale ale inculpatului, care nu are antecedente penale , dar care, în acelaşi timp nu are nicio sursă legală de subzistenţă, neavând nicio ocupaţie, justifică pe deplin dispoziţia instanţei de control judiciar, în sensul menţinerii arestării preventive a inculpatului V.V., neidentificându-se, astfel, niciun temei pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea.
Aşadar, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.V. împotriva încheierii din 20 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 12397/3/ 2007 (nr. vechi 1827/2008).
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat , recursul declarat de inculpatul V.V. împotriva încheierii din 20 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 12397/3/ 2007 ( nr. vechi 1827/2008).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3504/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3541/2008. Penal → |
|---|
