ICCJ. Decizia nr. 4084/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4084/2008
Dosar nr. 10168/1/200.
Şedinţa publică din 9 decembrie 2008
Asupra recursului penal de faţă;
Prin încheierea din 2 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a menţinut starea de arest a inculpatului S.J.P.F.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a constatat că prin rechizitoriul nr. 5165/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 174 lit. a) - art. 176 lit. b) C. pen., în prezent inculpatul fiind condamnat în primă instanţă, prin sentinţa penală nr. 325/F din 19 martie 2008.
Instanţa de apel, analizând temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, a constatat că acestea se menţin şi în prezent, astfel cum ele sunt prevăzute de disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Astfel, condiţiile referitoare la cuantumul pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar şi cele referitoare la existenţa probelor certe din care rezultă faptul că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, sunt îndeplinite cumulativ în cauza de faţă.
Instanţa de apel s-a raportat şi la dispoziţiile art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, constatând că şi în raport de aceste norme legale obligatorii, temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului impun privarea în continuare de libertate a acestuia.
Împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie, vizând cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen., respectiv incompatibilitatea unuia dintre membrii completului de judecată care s-a pronunţat asupra stării de arest a inculpatului.
Se susţine de recurent că prin sentinţa penală nr. 325/F din 19 martie 2008, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 25 ani închisoare, dispunând expulzarea, obligarea la plata despăgubirilor civile şi instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului.
În apel, s-a modificat componenţa completului iniţial investit cu soluţionarea acestei căi de atac, noul membru al completului formulând cerere de abţinere motivată de faptul că în cursul urmăririi penale a soluţionat o propunere de prelungire a arestării preventive a inculpatului, respinsă ca nefondată.
La termenul din data de 02 decembrie 2008, acelaşi judecător a făcut parte din completul de judecată care s-a pronunţat asupra menţinerii stării de arest a inculpatului.
Recurentul apreciază că în cauză este aplicabilă dispoziţia prevăzută de art. 48 lit. a) C. proc. pen., privind incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunţat asupra propunerii de prelungire arestării preventive a inculpatului, ceea ce duce la nulitatea absolută a încheierii de menţinere a stării de arest, fiind încălcate normele care reglementează compunerea instanţei.
Dat fiind că această măsură s-a pronunţat în apel, cale de atac care presupune cu necesitate o judecată asupra fondului cauzei, toate încheierile premergotăare judecării căii de atac trebuie să respecte normele de procedură referitoare la compunerea instanţei, sub sancţiunea nulităţii absolute a tuturor actelor procesuale efectuate de judecătorul incompatibil.
Se susţine că situaţiile prevăzute de lege, care atrag incompatibilitatea unuia dintre membrii completului de judecată, trebuie analizate în toate fazele procesului penal, nu numai la fondul cauzei, în caz contrar încălcându-se principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, pentru că s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă ca un judecător să poată participa la soluţionarea cauzei în căile de atac, deşi se află în una din situaţiile prev. de art. 48 lit. a) – i) C. proc. pen.
Se solicită casarea încheierii, în parte, şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru discutarea stării de arest a inculpatului de către un complet legal compus.
Examinând hotărârea în raport de criticile recurentului, ca şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Soluţionarea recursului presupune rezolvarea succesivă a următoarelor probleme de drept:
1. În situaţia dată se poate vorbi de existenţa unui caz de incompatibilitate?
2. Incompatibilitatea, dacă există, este o cauză de nulitate absolută?
Pentru rezolvarea acestor probleme controversate trebuie să se recurgă la o interpretare sistematică a textelor de lege cu relevanţă cauzală.
Potrivit art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. judecătorul este incompatibil de a judeca, dacă in cauza respectivă a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale.
Această prevedere legală se constituie într-o modalitate de concretizare în plan legislativ a principiului separării funcţiilor judiciare în procesul penal, principiu consacrat implicit, atât de Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa în materie, cât şi de normele înscrise în Codul de procedură penală român. Chiar dacă legiuitorul român s-a arătat timid în promovarea principiului, el preia prevederi clare din sistemele de drept europene care delimitează competenţele funcţionale ale organelor judiciare şi elimină juxtapunerea funcţională.
Concretizarea acestui principiu al separării funcţiilor judiciare în planul dreptului procesual penal duce la separarea funcţiei de acuzare şi de instrucţie de funcţia de judecată. Cumularea acestor funcţii de către o persoană angajată în soluţionarea unei cauze penale pune sub semnul îndoielii imparţialitatea acesteia.
Reglementând incompatibilitatea ca un remediu procedural de credibilizare a actului de justiţie, legiuitorul român a căutat să ofere exemplificativ şi la modul foarte general situaţiile în care un judecător sau un alt component al organelor judiciare devine inapt să soluţioneze o cauză penală
Referindu-ne la cauza de fată, observăm că unul din judecători a soluţionat propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului, după care, a fost desemnat să participe la soluţionarea cauzei în faza de judecată. Sesizând acest aspect, judecătorul în discuţie a formulat declaraţie de abţinere, demers juridic apreciat ca neîntemeiat de un alt complet de judecată. Prin acest procedeu nelegal judecătorul a fost constrâns să participe la judecată, deşi realiza, nepermis, un cumul de funcţii judiciare, respectiv, funcţia de judecător care deliberase în faza de urmărire penală şi-şi spusese părerea cu privire la învinuire şi funcţia de judecător învestit cu judecarea fondului cauzei, dar şi a cererilor premergătoare judecăţii.
Este adevărat că potrivit art. 52 alin. (6) C. proc. pen. încheierea prin care s-a respins abţinerea, nu este supusă niciunei cai de atac, dar acest text de lege nu poate fî interpretat ca putând acoperi o situaţie juridică inacceptabilă în care un judecător exercită, atât funcţii specifice urmăririi penale, cât şi funcţii de judecată.
Mai mult, absenţa unei că de atac separate cu privire la încheierea prin care se soluţionează declaraţia de abţinere nu poate acoperi nelegalitatea unei hotărâri pronunţate de un judecător vădit incompatibil. Prin reglementarea din art. 52 alin. (6) C. proc. pen. s-a urmărit celeritatea procedurilor, dar nu în detrimentul legalităţii acestora. Un act procesual nu poate fi menţinut ca valabil, atâta timp cât adoptarea sa a fost rezultatul încălcării unor norme procedurale care afectează însăşi valabilitatea sa.
Trebuie arătat că un judecător care a exercitat activităţi în timpul urmăririi penale devine incompatibil să efectueze orice act specific fazei de judecată derulată cu privire la fondul cauzei pentru că numai astfel se asigură efectivitatea principiului separării funcţiilor judiciare, pentru că numai în acest mod se asigură înlăturarea prezumţiei de lipsă de imparţialitate determinată de calitatea procesuală pe care a avut-o anterior în cauză şi a riscului unei păreri preconcepute spre o anumită soluţie (judex inhabilis).
În acest sens este de semnalat şi Decizia nr. XV din 22 mai 2006 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, care statuează că prin admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată şi prin reţinerea cauzei spre judecare, judecătorul a preluat funcţii procesuale specifice urmăririi penale, iar participarea aceluiaşi judecător, în continuare, la judecarea aceleiaşi cauze încalcă principiul separării funcţiilor de urmărire de cele de judecată şi contravine totodată principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România este parte.
Sintetizând cele de mai sus Înalta Curte reţine că în cauză s-au încălcat normele de procedură ce vizează incompatibilitatea judecătorului, astfel că judecătorul care a soluţionat o propunere de prelungire a arestării preventive a inculpatului nu mai poate participa la activitatea de soluţionare în fond a cauzei, iar prezenţa sa în completul de judecată afectează valabilitatea actelor îndeplinite.
În continuare trebuie arătat că nerespecterea dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilitate afectează legalitatea compunerii instanţei de judecată, cauză expresă de nulitate, indiferent dacă se referă la soluţionarea fondului cauzei ori la chestiuni premergătoare.
Instituţia incompatibilităţii judecătorului este strâns legată de instituţia compunerii instanţei de judecată .
„Compunerea instanţei" semnifică de fapt compunerea completului de judecată, privită dintr-o dublă perspectivă, respectiv, aceea a numărului de judecători ce participă la soluţionarea cauzei penale, dar şi a abilitării acestora de a alcătui un complet de judecată. Sfera instituţiei juridice este conturată, atât de norme procedurale cadru înscrise în Legea de organizare judecătorească, cât şi de norme speciale cum ar fi normele ce vizează completele specializate pentru judecarea cauzelor cu infractori minori. Codul de procedură penală instituie şi cerinţa soluţionării cauzelor penale de către judecători a căror imparţialitate trebuie să se situeze dincolo de orice bănuială.
Prin prescrierea unor cazuri de incompatibilitate legiuitorul a urmărit să înlăture de la judecată pe judecătorii care, din cauza unor calităţi procesuale pe care le-au avut anterior în derularea pricinii ar putea fi dirijaţi de o orientare preconcepută spre o anumită soluţie sau, din cauza unor împrejurări personale, ar putea să favorizeze una din părţile litigante.
Această finalitate încadrează perfect instituţia incompatibilităţii între coordonatele de delimitare a categoriei juridice de compunere a instanţelor de judecată.
Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. dispoziţiile relative la compunerea instanţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, sancţiune confirmată şi de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 3 care înscriu între cazurile de casare ce vizează nulităţi de ordine publică şi încălcarea normelor legale ce prescriu compunerea instanţei de judecată, indiferent dacă se referă la componenţa numerică sau la cerinţele de ordin calitativ ce trebuie întrunite de membrii completului de judecată.
Considerentele de mai sus pun în lumină nelegalitatea încheierii atacate în ceea ce priveşte compatibilitatea judecătorului care a soluţionat propunerea de prelungire a arestării preventive de a mai îndeplini vreun act de judecată în aceeaşi cauză penală, astfel că, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru a se proceda la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului în complet constituit cu respectarea normelor privind incompatibilitatea judecătorilor.
Onorariul de apărător din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul de interpret se va plăti din fondul Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 42420/3/2006, privind pe inculpatul S.J.P.F.
Casează încheierea atacată şi trimite cauza pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive în complet legal constituit la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Onorariul în sumă de 100 lei, pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă franceză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 9 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4068/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4093/2008. Penal → |
|---|
