ICCJ. Decizia nr. 439/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 439/2008
Dosar nr. 2819/2/2007
Şedinţa publică din 12 martie 2008
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 aprilie 2007, petiţionarii T.B. şi I.C., în calitate de reprezentanţi ai acţionarilor B.I.R., s-au adresat Curţii de Apel Bucureşti cu plângere formulată împotriva rezoluţiei nr. 1119/P/2006 din 20 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea rezoluţiei atacate şi, fie trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, fie reţinerea cauzei spre rejudecare, dacă se apreciază că probele existente la dosar sunt suficiente.
În motivarea plângerii, petiţionarii susţin că rezoluţia atacată este nelegală, netemeinică şi părtinitoare, din exprimarea soluţiei rezultând fără echivoc că procurorii nu au efectuat o cercetare reală şi serioasă a dosarelor aflate pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
În opinia petiţionarilor, soluţiile pronunţate de făptuitori - procurori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, structura centrală - nu fac altceva decât să apere un grup de interese notorii, cunoscut sub numele de „mafia falimentelor bancare", aceştia săvârşind infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului.
Prin sentinţa penală nr. 96 din 18 mai 2007, pronunţată în dosarul nr. 2819/2/2007 (1065/2007), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că intimaţii făptuitori au calitatea de procurori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, or, potrivit dispoziţiilor art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., instanţa supremă judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată se poate face de judecătorul căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Investită fiind cu soluţionarea pricinii, Înalta Curte a verificat rezoluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, reţinând următoarele:
La data de 9 octombrie 2006, petiţionarii T.B. şi I.C., ca reprezentanţi ai celor 2188 de acţionari ai B.I.R., vătămaţi în interesele lor în urma falimentării şi lichidării acesteia, au formulat o plângere penală împotriva procurorilor Secţiei de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, M.I.M., C.N. şi M.A., precum şi specialiştilor aceleiaşi direcţii, C.C. şi G.B., solicitând tragerea acestora la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen. şi favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.
Petiţionarii au criticat lipsa unei cercetări efective şi dispunerea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale de către procurorul M.A. în dosarul penal nr. 194/P/2003, soluţie care a fost desfiinţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 5515 din 26 septembrie 2006.
Cu privire la specialiştii C.C. şi G.B. s-a susţinut că au ajutat la instrumentarea dosarului nr. 61/P/2002, finalizat prin trimiterea în judecată a altei persoane decât a celor cu adevărat vinovaţi de nerecuperarea unor creanţe, respectiv lichidatorii constituiţi într-un grup de interese ilegale.
În ceea ce îi priveşte pe procurorii M.I. şi C.N., s-a susţinut că s-au folosit de raportul întocmit de specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi care îşi încălcaseră cu bună ştiinţă atribuţiile de serviciu, protejând astfel, interesele ilegale ale grupului arătat mai sus.
Plângerea formulată de persoanele vătămate T.B. şi I.C. a făcut obiectul dosarului penal nr. 1119/P/2006, pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin rezoluţia din 20 februarie 2007, în temeiul dispoziţiilor art. 228 şi art. 10 lit. a) şi b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitori pentru infracţiunile sesizate, întrucât acestea fie nu sunt prevăzute de legea penală (în cazul infracţiunii de abuz în serviciu), fie nu există (în ceea ce priveşte latura materială a infracţiunii de favorizare a infractorului).
În legătură cu modul de soluţionare a dosarului penal nr. 194/P/2003 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, actele premergătoare efectuate în cauză au stabilit că, de la 8 aprilie 2003 şi până la preluarea acestuia de către procurorul M.A., dosarul a fost în lucru la alţi patru procurori.
Procurorul M.A. a efectuat verificări pentru a lămuri realitatea existenţei rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale „in rem", la data de 10 februarie 2003, astfel cum fuseseră încunoştinţaţi petiţionarii prin adrese oficiale, dar nu a putut stabili acest lucru; astfel că, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, prin ordonanţa din 23 noiembrie 2005, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii sindici P.C. şi N.M., precum şi faţă de E.I.G., B.M. şi alte persoane pentru săvârşirea infracţiunilor de dare şi luare de mită, abuz în serviciu şi fals intelectual, cauza fiind disjunsă şi trimisă Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în legătură cu cercetarea altor fapte penale.
Soluţia a fost desfiinţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia penală nr. 5515 din 26 septembrie 2006 a admis recursul declarat de Consiliul de Administraţie al B.I.R. şi a trimis dosarul nr. 194/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie la procuror, în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul faptelor şi faţă de persoanele reţinute în ordonanţa desfiinţată.
Din actele premergătoare nu a rezultat că procurorul M.A. a acţionat cu bună ştiinţă în sensul neîndeplinirii atribuţiilor sale de serviciu ori pentru îndeplinirea lor defectuoasă, astfel încât să cauzeze vătămarea intereselor legale ale persoanelor vătămate.
În legătură cu dosarul nr. 61/P/2002 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, s-a reţinut că a fost soluţionat de procurorii M.I.M. şi C.N. care, prin rechizitoriul din 9 noiembrie 2006, au dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor P.I., R.R., D.V., foşti angajaţi ai B.I.R. SA, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra persoanelor, cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen.
Prin acelaşi rechizitoriu a fost trimis în judecată inculpatul S.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 246, art. 2481 C. pen.
Prin actul de inculpare se susţine că în perioada 27 iunie 1999 - 25 ianuarie 2000, Comitetul de Direcţie al B.I.R. a aprobat cesiuni de creanţă şi acordarea de credite unui număr de unsprezece societăţi comerciale controlate de S.D., operaţiuni efectuate cu depăşirea competenţelor şi încălcarea normelor bancare şi dispoziţiilor legale în materie.
Prejudiciul cauzat prin infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii este de 465.073.547.600 lei, sumă cu care lichidatorul judiciar s-a constituit parte civilă.
Petiţionarii susţin că nu persoana trimise în judecată ar trebui trase la răspundere penală, adevăraţii vinovaţi aflându-se în rândul celor care, ulterior declanşării procedurii falimentului, au desfăşurat activităţi legate de recuperarea unor creanţe şi, în general, de activitatea de lichidare judiciară a B.I.R.
Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale reţine că, pe de o parte, dosarul se află în curs de judecată, instanţa urmând să se pronunţe asupra vinovăţiei persoanelor inculpate în cauză, iar pe de altă parte că responsabilitatea penală a altor persoane poate fi stabilită în cursul cercetărilor ce se efectuează de Direcţia Naţională Anticorupţie în dosarul nr. 194/P/2003.
Referitor la activitatea specialiştilor direcţiei, C.C. şi G.B., rezoluţia reţine că aceştia au întocmit un raport în care au nominalizat persoanele care, în opinia lor, erau responsabile de efectuarea unor activităţi, fără respectarea prevederilor legale; această activitate profesională, întreprinsă din dispoziţia procurorului, nu a fost considerată o încălcare a atribuţiilor de serviciu şi a fost apreciată ca fiind lipsită de efecte juridice atâta timp cât numai procurorul putea decide asupra stabilirii vinovăţiei şi incriminării persoanelor care nu au respectat legea.
Această rezoluţie a făcut obiectul plângerii petiţionarilor şi a fost verificată în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 275-278 C. proc. pen., de către procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică care a respins-o ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 4285/1439/2007 din 6 aprilie 2007.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., persoanele vătămate T.B. şi I.C., în calitate de reprezentanţi ai acţionarilor B.I.R., s-au adresat instanţei cu plângere împotriva rezoluţiei nr. 1119/P/2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Criticând soluţia de neîncepere a urmăririi penale şi dezvoltând în concluziile scrise plângerea iniţială, persoanele vătămate au arătat că dispariţia rezoluţiei din 10 februarie 2003 din dosarul nr. 194/P/2003 al DNA îi conduce la concluzia complicităţii persoanelor care au instrumentat dosarul, ulterior acestei date, cu grupul de interese al lichidatorului SC M.S. R.V.A.
Firma de lichidare a îndeplinit acte şi operaţiuni privind B.I.R. în temeiul unui titlu a cărui nulitate a fost constatată de instanţele de judecată, inclusiv prin Decizia penală nr. 5515 din 26 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faptele imputate inculpaţilor nu corespund realităţii, toate având la bază nota de constatare întocmită de oficiu de control al lichidatorului băncii, firma M.S. R.V.A.
Încadrările juridice date faptelor sunt greşite sau incomplete.
Persoanele vătămate concluzionează că procurorul care a dispus rezoluţia atacată nu a constatat aceste nelegalităţi întrucât nu a făcut o cercetare amănunţită şi a probatoriului existent şi, în concluzie, au solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei şi tragerea la răspundere penală a procurorilor şi specialiştilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru faptele sesizate.
Plângerea este nefondată.
Înalta Curte constată că toate criticile formulate de persoanele vătămate se referă la dosare aflate încă în curs de soluţionare pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi, respectiv, instanţei de judecată.
În condiţiile în care rechizitoriul întocmit de procurorii M.I.M. şi C.N. în dosarul nr. 61/P/2002 este supus verificării instanţei, în cursul procesului penal, în cauză nepronunţându-se încă o hotărâre judecătorească definitivă, prin rezoluţia atacată nr. 1119/P/2006 din 20 februarie 2007 a DNA nu se puteau controla şi nici trage concluzii ori stabili răspunderii penale cu privire la corecta trimitere în judecată sau nu a unor persoane, nelămurirea unor situaţii de fapt, încadrării juridice.
Toate aceste chestiuni de fond urmează a fi învederate de părţi în faza cercetării judecătoreşti, stabilirea situaţiei de fapt şi de fapt constituind obligaţia instanţei.
În urma desfiinţării ordonanţei nr. 194/P/2003 din 23 noiembrie 2005 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale, dispunându-se să se procedeze la:
1. reconstituirea rezoluţiei de începere a urmăririi penale „in rem" aşa cum rezultă din înscrisul aflat la pagina nr. 94 vol. I din dosarul de urmărire penală;
2. verificarea condiţiilor în care judecătorul P.C. a fost desemnat judecător sindic la data de 24 martie 2000 şi numit apoi în dosarul B.I.R. (vor fi verificate date statistice privind încărcătura de dosare de faliment pe care o avea repartizată fiecare judecător sindic, câte dosare având ca obiect falimentul unei bănci erau pe rolul tribunalului, la data de 29 martie 2000);
3. verificarea modului în care dosarul nr. 4994/2001 al Tribunalului Bucureşti a fost repartizat judecătorul N.M.;
4. stabilirea condiţiilor în care B.N.R. a avizat desemnarea ca lichidator numai a SC R.V.A. SA în situaţia în care această firmă a avut ca obiect de activitate desfăşurarea unor activităţi de reorganizare şi/sau lichidare judiciară numai după data de 10 aprilie 2000 şi dacă menţiunea nereală din adresa nr. XI/G/162 din 19 iulie 2000 a B.N.R., că firma P.C.M.C. SRL a verificat bilanţul B.I.R. SA în perioada anterioară declanşării falimentului, a fost făcută cu intenţie de către E.I.G., viceguvernatorul B.N.R., pentru a o înlătura de la desemnarea în cauză ca lichidator şi a favoriza în acest fel SC R.V.A. SA. În acest sens, va fi audiat E.I.G. şi B.M. şi se va verifica dacă există norme privind criteriile ce sunt avute în vedere la acordarea avizului. Procurorul urmează să verifice dacă recomandarea făcută instanţei de către E.I.G. – de a introduce în cauză ca lichidator şi firma SC R.C.E.I.P. SA, asigurând instanţa că această firmă va primi avizul B.N.R., nu poate fi apreciază ca un indiciu temeinic al săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen.
5. în raport de existenţa unei rezoluţii de începere a urmăririi penale „in rem", vor fi valorificate concluziile raportului de expertiză financiar contabilă întocmită de expertul V.S. şi se va dispune, dacă este cazul, efectuarea unui supliment de expertiză care să răspundă obiectivelor petentului legate în principal de modul de calcul al onorariului de 107.994.558.995 lei (în care s-a inclus şi TVA), încasat de lichidator în perioada 10 iulie 2000 – 31 martie 2003, prin verificarea fiecărui fel de venit pe grupe de încasări; se va verifica dacă lichidatorul a vândut parte din activul băncii debitoare fără acordul expres al judecătorului sindic, faţă de menţiunea cuprinsă în sentinţa civilă nr. 974 din 12 februarie 2001, dosar 5615/2000 în care se motivează că „lichidatorul poate vinde bunurile din averea băncii debitoare fără acordul prealabil al creditorilor sau judecătorului sindic", totodată, urmează ca expertul să verifice dacă cheltuielile angajate de lichidator, au fost făcute efectiv (faţă de susţinerea că s-a lucrat cu angajaţii băncii) şi dacă acestea nu au fost excesive.
Împrejurarea că instanţa supremă a constatat necesar să fie verificate o serie de fapte şi împrejurări nu conduce în mod automat şi în lipsa altor dovezi la concluzia că procurorul care a instrumentat şi soluţionat cauza a săvârşit infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului.
În lipsa unor dovezi pertinente din analiza cărora să se poată stabili existenţa faptei şi săvârşirea ei cu vinovăţie, în mod întemeiat s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul M.A. sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen. şi art. 264 C. pen.
Tot astfel, Curtea constată că nici în cazul făptuitorilor C.C. şi G.B. nu există indicii de săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 246 raportat la art. 2481 şi art. 264 C. pen.
Aceştia şi-au exercitat atribuţiile de serviciu cu bună-credinţă, fără a urmări favorizarea ori vătămarea intereselor legale ale vreuneia din părţi, exprimând opinii profesionale care au fost cenzurate de procurori şi coroborate cu alte dovezi existente în cauză.
Aşa fiind, Curtea constată că rezoluţia nr. 1119/P/2006 din 20 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, este legală şi temeinică şi urmează să o menţină.
În baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge plângerea petiţionarilor B.T. şi C.I. ca nefondată, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R ĂŞ T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarii B.T. şi C.I. împotriva rezoluţiei nr. 1119/P/2006 din 20 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, pe care o menţine.
Obligă petiţionarii la plata sumei de câte 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 418/2008. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 518/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
