ICCJ. Decizia nr. 118/2009. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 118/2009
Dosar nr. 432/1/2009
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Suceava, secţia minori şi familie, având pe rol apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, partea vătămată M.F. şi inculpaţii G.A, G.R.I., R.M.V. şi A.A. împotriva sentinţei penale nr. 121/ D din 5 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 2511/117/2007 de Tribunalul Cluj, la termenul din 14 ianuarie 2008 a luat în examinare, pe lângă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de apelantul inculpatul G.A. şi legalitatea şi temeinicia menţinerii măsurii arestării preventive a aceluiaşi apelant, precum şi cererile de revocare a măsurii arestării preventive cu consecinţa punerii de îndată a libertate a acestuia şi respectiv, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulate de acelaşi apelant inculpat G.A., prin apărători aleşi avocaţi V.G., A.D. şi B.C.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Suceava, secţia minori şi familie, a respins, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul G.A. prin apărătorii aleşi, a admis, în baza art. 139 alin. (1) şi alin. (35) raportat la art. 136 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, măsură prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. şi a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 20 din 31 martie 2007 (dosar nr. 1699/117/2007) emis de Tribunalul Cluj, dacă nu este arestat în altă cauză.
Totodată, în baza art. 1451 alin. (2) coroborat cu art. 145 alin. (11) şi (12) C. proc. pen., a stabilit ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul G.A. să respecte obligaţiile prevăzute la lit. a) - e), atrăgându-i se atenţia cu privire la dispoziţiile art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (22) şi alin. (3) C. proc. pen., în caz de încălcare cu rea - credinţă atât a măsurii aplicate cât şi a obligaţiilor impuse a fi respectate de către inculpatul G.A.
Prin aceeaşi încheiere s-a mai dispus, în baza art. 23 pct. 4 din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de apelantul inculpat prin apărători şi, în baza art. 303 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, prorogând totodată, discutarea celorlalte cereri formulate de inculpatul G.A. prin apărători aleşi, după soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională
Pentru a dispune astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în speţă, prin sentinţa penală nr. 121/ D din 5 martie 2008 a Tribunalul Cluj, printre altele, s-a dispus: condamnarea inculpatului G.A., pedeapsa totală de 4 ani şi 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie şi interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b), c), d) şi e) C. pen., pe o perioadă de un an, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., fiind achitat pentru săvârşirea infracţiunii de constituire într-un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
S-a reţinut, în sarcina inculpatului, în esenţă, că în perioada 2003 – 2007, a recrutat prin abuz de autoritate şi violenţă, în scopul exploatării în modalitatea îndeplinirii de servicii cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, sănătate şi securitate personală şi în modalitatea unor forme de exploatare sexuală pe părţile vătămate L.A., P.G., C.Z.A., R.I., B.C., M.F., martorele T.S., G.E.K., V.F.D., T.Z.I., H.C.V., C.R.G., precum şi părţile vătămate minore N.D.C., B.T. şi martorele M.V.A. şi B.F.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal toţi inculpaţii, partea vătămată M.F. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, cauza aflându-se pe rolul acestei instanţe urmare strămutării, conform încheierii nr. 1405 din 20 august 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a constatat că inculpatul G.A. a fost arestat preventiv în cursul urmăririi penale alături de alţi trei inculpaţi, iar în timpul judecăţii, la 3 decembrie 2007, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, măsură revocată ulterior, prin hotărârea instanţei de fond. S-a mai reţinut că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri faţă de inculpatul G.A. au fost iniţial cele prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. a), b), e) şi f) C. proc. pen., iar în continuare au rămas incidente doar cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ultima menţinere a măsurii arestării preventive fiind dispusă prin Decizia nr. 4198 din 17 decembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 15107/1/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Instanţa de prim control judiciar, cu privire la cererea de revocare a măsurii arestării preventive, formulată de apărătorii aleşi ai apelantului inculpat G.A., a apreciat-o ca nefondată, constatând că până la momentul soluţionării sale nu au intervenit elemente noi de natură a crea convingerea că temeiurile ce au impus luarea măsurii privative de libertate au încetat ori că măsura luată în discuţie a fost dată cu încălcarea normelor de drept.
Referitor la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, instanţa de apel a constatat că temeiul care a stat la baza menţinerii în cursul judecăţii a arestării preventive a inculpatului s-a schimbat, situaţie în raport de care se impune înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură mai puţin coercitivă, restrictivă de libertate, dar care să rezoneze în egală măsură cu scopul prevăzută de art. 136 C. proc. pen.
S-a mai reţinut că, în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. care se referă la art. 5 pct. 3, s-a stabilit care sunt criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al arestării preventive şi că s-a relevat că acesta trebuie apreciat de la caz la caz, iar menţinerea stării de detenţie poate fi justificată, într-o cauză concretă, numai dacă există indicii precise în sensul necesităţii reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
Curtea de Apel Suceava, secţia minori şi de familie, analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva exigenţelor jurisprudenţei C.E.D.O., a constatat că menţinerea faţă de inculpatul G.A. a măsurii preventive sub incidenţa căreia se află în prezent, nu reprezintă o măsură proporţională cu situaţia ce a determinat-o, apreciind că privarea sa în continuare de libertatea ar depăşi durata rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din C.E.D.O.
De asemenea, în raport de stadiul actual al dosarului, constatând că inculpatul a fost audiat inclusiv în faza apelului şi că în cauză urmează a se administra un amplu probatoriu, instanţa de prim control judiciar a apreciat că nu se mai poate reţine că există riscul de a împiedica aflarea adevărului de către cel arestat şi că nu se mai justifică menţinerea detenţiei provizorii a inculpatului, considerând că se poate lua împotriva acestuia o măsură mai puţin coercitivă, care să corespundă, în aceeaşi măsură, scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen., respectiv a măsurii prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. S-a mai relevat că deşi în cauză se menţine incidenţa dispoziţiile art. 143 C. proc. pen., în momentul soluţionării cererii nu mai subzistă temeiul prevăzut de teza a ll-a a art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi nici nu se mai poate aprecia că lăsare în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, această condiţie a pericolului concret fiind una necesară dar nu şi suficientă pentru menţinerea măsurii arestării preventive.
S-a mai constatat că, în speţă, nu sunt probe certe şi concrete care să contureze concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar crea o stare de incertitudine şi nelinişte în comunitatea din care face parte sau ar zădărnici aflarea adevărului ori s-ar sustrage cercetării judecătoreşti sau că acesta ar comite alte fapte cu conotaţie penală.
De asemenea, instanţa de apel a mai constatat că rezonanţa socială negativă a faptelor s-a redus în acest moment procesual, iar ocrotirea ordinii publice şi buna desfăşurare a procesului penal poate fi asigurată în continuare şi dacă faţă de inculpat se dispune o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate şi i se va impune respectarea anumitor obligaţii, încălcarea cu rea-credinţă a acestora urmând să conducă imperativ la o nouă arestare preventivă.
În acelaşi timp, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere şi starea precară a sănătăţii inculpatului, dar şi impactul pe care îl are starea de arest preventiv asupra familiei acestuia, făcând trimitere la actele în circumstanţiere depuse la dosar, concluzionând că dacă ar raţiona contrar admiterii cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, ar da naştere unor dubii cu privire la caracterul justificat al măsurii arestării preventive, menţinerea acesteia riscând să depăşească o durată rezonabilă, creându-se astfel în cauză o aparenţă de arbitrariu.
Împotriva încheierii mai sus-menţionate a formulat recurs D.I.I.C.O.T. – S.T. Suceava fiind vizată numai dispoziţia privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, crtiticând-o pentru nelegalitate şi netemeincie, pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de D.I.I.C.O.T. – S.T. Suceava este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 160a alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa, poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că inculpatul G.A. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul emis sub nr. 15/D/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală, alături de coinculpaţii G.R.I., R.M.V. şi A.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, trafic de persoane şi trafic de minori prevăzute de 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 121/D/2008 din 5 martie 2008 Tribunalul Cluj, printre altele, a dispus: condamnarea inculpatului G.A., la pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie şi interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b), c), d) şi e) C. pen., pe o perioadă de un an, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., şi, totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pentru săvârşirea infracţiunii de constituire într-un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
S-a reţinut, în sarcina inculpatului G.A., în esenţă, că în perioada 2003 – 2007, a recrutat prin abuz de autoritate şi violenţă, în scopul exploatării în modalitatea îndeplinirii de servicii cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, sănătate şi securitate personală şi în modalitatea unor forme de exploatare sexuală pe părţile vătămate L.A., P.G., C.Z.A., R.I., B.C., M.F., martorele T.S., G.E.K., V.F.D., T.Z.I., H.C.V., C.R.G., precum şi părţile vătămate minore N.D.C., B.T. şi martorele M.V.A. şi B.F.
De asemenea, instanţa de prim control judiciar a constatat justificat că faptele pentru care inculpatul a fost cercetat şi dedus judecăţii sunt foarte grave şi deşi, din analiza probelor administrate a apreciat că în cauză sunt indicii temeinice că inculpatul a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, totuşi a apreciat greşit că pericolul concret pentru ordinea publică nu s-a dovedit în mod cert şi că rezonanţa socială negativă a faptelor s-a diminuat în timp, dispunând cu prea mare uşurinţă înlocuirea măsurii arestării prevenţie cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a procedat greşit atunci când a apreciat că nu mai există pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării inculpatului în libertate pe considerentul că inculpatul a fost deja audiat în faţa primei instanţe şi chiar şi în apel şi că, în cauză, urmează a se administra un amplu probatoriu fapt ce ar prelungi durata procesului, dar şi pentru motive de ordin umanitar, apreciind cu prea mare uşurinţă şi neîntemeiat că, în speţă, se poate dispune o măsură mai puţin coercitivă faţă de inculpat.
Analizând actele şi lucrările dosarului se constată că inculpatul G.A. a fost arestat preventiv, în baza dispoziţiilor art. 1491, art. 148 alin. (1) lit. a), b), e) şi f) şi art. 151 C. proc. pen., la 3 aprilie 2007 deşi mandatul de arestare preventivă nr. 20/2007 a fost emis de Tribunalul Cluj, la 31 martie 2007, întrucât s-a reţinut că acesta a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau judecată, ori că existau date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, ori că existau date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă sau că existau date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta şi că faptele pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
De asemenea, se mai constată că, pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti în faţa instanţelor de fond şi apoi de apel a fost verificată şi menţinută măsura arestării preventive succesiv, constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat.
La termenul din 14 ianuarie 2009, când instanţa de prim control judiciar a dispus mai întâi respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului pe considerentul că în cauză nu au intervenit temeiuri noi care să justifice revocarea acesteia, totuşi în aceeaşi zi, în aceeaşi şedinţă de judecată, constată că în cauză nu mai subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. a), b), e) şi f) teza I C. proc. pen., apreciind că poate fi aplicată o măsură preventivă mai blândă şi a dispus înlocuirea acestei conform celor mai sus-menţionate.
Astfel, instanţa de apel chiar dacă a făcut o amplă analiză a jurisprudenţei C.E.D.O. cu privire la aprecierea termenului rezonabil al măsurii preventive, a considerat nejustificat că înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi tara, chiar şi în condiţiile respectării obligaţiilor impuse de dispoziţiile art. 145, n-ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, pericol care, de fapt, rezultă din modalitatea concretă în care inculpatul a acţionat asupra unui număr impresionant de părţi vătămate, unele dintre ele minore (obligându-le prin ameninţări şi violenţe să presteze activităţi nestipulate în contractele de muncă sau chiar în absenta unor contracte de muncă legale şi mergând până acolo încât Ie-a determinat să se prostitueze împotriva voinţei lor şi în folosul său, fiind neîndoios că faptele grave pentru care acesta a fost cercetat şi dedus judecăţii, alături de ceilalţi coinculpaţi, s-au repercutat profund în psihicul acestora, marcându-le negativ viaţa.
De asemenea, Înalta Curte mai constată că, cel puţin în această fază procesuală, nu se justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, considerentele de ordin personal şi medical reţinute în favoarea acestui inculpat pot fi eventual, valorificate, la momentul soluţionării apelului, la reindividualizarea pedepsei rezultante aplicate inculpatului.
De altfel, Curtea Europeană, în hotărârea din 26 octombrie 2000 cauza K. contra P., parag. 93 şi în hotărârea din 21 decembrie 2000,cauza J. contra P., parag. 82 - 84 a apreciat că art. 5 parag. 3 nu impune o obligaţie autorităţilor naţionale să dispună punerea în libertate a inculpatului pe motive medicale. Analiza compatibilităţii stării de sănătate a persoanei private de libertate cu continuarea detenţiei trebuie analizată în primă instanţă de autorităţile naţionale, pe temeiul art. 3 din C.E.D.O., instanţele nefiind obligate să dispună eliberarea acesteia pe motive medicale sau plasarea ei într-un spital civil, pentru a beneficia de un anumit tratament medical.
Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor şi de gravitatea deosebită a acestora, dar mai ales efectul negativ resimţit de societatea civilă în cazul lăsării inculpatului în libertate, constată că instanţa de prim control judiciar, deşi a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 148 lit. f) teza a ll-a C. proc. pen., totuşi a procedat contrar acestui raţionament şi, nejustificat, a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă prevăzută de art. 1451 C. proc. pen.
Argumentele potrivit cărora prin administrarea unui amplu probatoriu în faţa instanţe de apel s-ar prelungi durata procesului şi s-ar depăşi nejustificat termenul rezonabil al acestei măsuri luată faţă de inculpat, nu pot fi reţinute cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenţiei potrivit art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. se analizează in concreto, funcţie de trăsăturile specifice ale fiecărui caz în parte.
De altfel, considerente de genul: probatorii amplu de administrat şi complexitatea deosebită a cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, etc. au relevanţă în jurisprudenţa Curţii Europene, în mod deosebit, atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii, din perspectiva dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., astfel cum s-a relevat în cauza A.R. contra F., parag. 47.
În speţă, condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât toate infracţiunile pentru care a fost cercetat şi dedus judecăţii sunt, prin ele însele, fapte deosebit de grave, ce au adus atingere unor valori sociale importante ocrotite prin legi speciale, dar şi prin legea fundamentală: dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică precum şi la libertatea persoanei şi dreptul la alegerea profesiei a meseriei şi a ocupaţiei, precum şi dreptul de alegerea a locului de muncă, iar lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în comunitatea respectivă, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local.
Prin urmare, în cauză, aşa cum rezultă din actele existente la dosar, există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit faptele grave deduse judecăţii, fapte care prin modalităţile prin care s-au comis conduc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Totodată, Înalta Curte mai constată că lăsarea în libertate a inculpatului, exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor oneşti în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii. De asemenea, Înalta Curte, în raport şi de prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia", constată, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
În speţă, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpatul este actual şi persistent, Curtea de Apel Suceava, secţia minori şi de familie, reţinând corect îndeplinirea cumulativă a dispoziţiilor ari. 143 şi art. 148 lit. f) teza a ll-a C. proc. pen., dar procedând greşit atunci când a înlocuit măsura arestării preventive luată faţă de inculpat cu ce a obligării de a nu părăsi ţara.
Pentru considerentele mai sus-enunţate şi constatând că judecarea cauzei cu inculpatul în stare de arest, cel puţin până la acest moment, va asigura celeritatea şi buna desfăşurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite, recursul declarat de Ministerul Public – D.I.I.C.O.T. – S.T. Suceava împotriva încheierii din 14 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 2511/117/2007, privind pe intimatul inculpat G.A.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va casa în parte încheierea sus-menţionată numai cu privire la dispoziţia vizând înlocuirea măsurii arestării preventive, luată faţă de inculpatul G.A., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, dispoziţie pe care urmează a o înlătura şi, în rejudecare: va respinge, ca nefondată, cererea inculpatului G.A. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
De asemenea, va menţine starea de arest a inculpatului G.A., urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii atacate, conform dispozitivului;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public – D.I.I.C.O.T. – S.T. Suceava împotriva încheierii din 14 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 2511/117/2007, privind pe intimatul inculpat G.A.
Casează în parte încheierea sus-menţionată numai cu privire la dispoziţia vizând înlocuirea măsurii arestării preventive, luată faţă de inculpatul G.A., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, dispoziţie pe care o înlătură şi, în rejudecare:
Respinge, ca nefondată, cererea inculpatului G.A. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
Menţine starea de arest a inculpatului G.A..
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 116/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1300/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
