ICCJ. Decizia nr. 3937/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3937/2009
Dosar nr. 580/39/2008
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 114 din 30 octombrie 2009, Curtea de Apel Suceava a admis cererea de executare a mandatului european de arestare emis de Procuratura Nuernberg Furth – Germania la data de 12 noiembrie 2008, în dosar nr. 117 JS 99/93, împotriva persoanei solicitate C.M.
În baza art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008 s-a dispus amânarea predării persoanei solicitate C.M. până la soluţionarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. 2312/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava, în care acesta are calitatea de învinuit.
Conform art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, în cazul pronunţării unei pedepse privative de libertate, persoana predată va fi transferată în România pentru executarea pedepsei.
În baza art. 90 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008 s-a dispus arestarea persoanei solicitată C.M. împotriva căruia s-a emis mandatul european de arestare emis de Procuratura Nuernberg Furth – Germania la data de 12 noiembrie 2008, în dosar nr. 117/JS/99/93 în vederea predării, pe o durată de 30 de zile, începând cu data soluţionării definitive a cauzei anterior menţionate şi emiterea mandatului de arestare.
În temeiul art. 94 alin. (3) din Legea nr. 222/2008 cu referire la art. 90 alin. (13) din aceiaşi lege, s-a dispus ca mandatul de arestare preventivă să fie pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
În baza art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 modificată s-a menţinut faţă de persoana solicitată C.M. măsura obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută de art. 145 C. proc. pen., începând cu 30 octombrie 2009 şi până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, dar nu mai mult de 30 zile.
S-a dispus ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea s-a dispus obligarea la respectarea mai multor măsuri.
S-a atras atenţia persoanei solicitate asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (2)2 C. proc. pen. privind luarea măsurii arestării preventive în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor ce-i revin.
În temeiul art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 coroborat cu art. 145 alin. (2), art. 1402 alin. (8) C. proc. pen. măsura dispusă este executorie.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
La 5 decembrie 2008 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, a înaintat Curţii de Apel Suceava, ca autoritate judiciară competentă de executare, propunerea de luarea măsurii arestării persoanei solicitate C.M. pe baza mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare germane.
Prin încheierea nr. 2 din 5 decembrie 2008 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus arestarea persoanei solicitate pe o durată de 5 zile, respectiv, de la 5 decembrie 2008 până la 9 decembrie 2008 inclusiv, definitivă prin respingerea recursului declarat de C.M., iar prin încheierea din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus faţă de persoana solicitată măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Mandatul european de arestare a fost emis la 12 noiembrie 2008 de către Procuratura Nuernberg Furth – Germania pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la crimă, jaf, rănire gravă, pedeapsa maximă fiind detenţiunea pe viaţă.
În fapt, s-a arătat că la 7 ianuarie 1993, persoana solicitată şi complicele 1, precum şi alt inculpat neidentificat, au comis un jaf în detrimentul prejudiciatului Berghea.
Complicele trecea un pod în Zirndorf, împreună cu persoana prejudiciată şi C. le-a ieşit în cale. C. avea o şapcă trasă pe ochi şi se comporta ca şi cum ar fi fost beat. În momentul în care persoana prejudiciată a ajuns în faţa lui C., acesta a lovit în direcţia victimei, nu l-a atins, totuşi când acesta a reuşit să fugă, a fost prins de complicele neidentificat. Persoana a fost lovită cu capul şi apoi toţi trei l-au lovit şi i-au cerut bani şi o cheie de la seif. Astfel, persoana învinuită C. şi complicele neidentificat au târât persoana prejudiciată pe malul râului şi au luat cheia de la seif din buzunar, în timp ce complicele păzea şi i-au luat din seif cel puţin 1500 mărci germane.
C. şi complicele au târât victima pe malul râului şi i-au ţinut capul sub apă, pentru a-l ucide, după cum i-au spus înainte. L-au lăsat în pace, când complicele a spus că s-ar apropia poliţia. Persoana prejudiciată a reuşit să se ridice pe malul râului, unde a căzut cu răni grave.
Persoana solicitată nu a consimţit la predare şi nu a recunoscut fapta.
Prima instanţă, analizând actele şi lucrările dosarului a constatat că mandatul european de arestare îndeplineşte condiţiile art. 79 din Legea nr. 302/2004, iar faptele reclamate se regăsesc printre cele enumerate în art. 85 pct. 14 din acelaşi act normativ.
Dar se impune amânarea predării în raport de cercetările care se fac la Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava într-o cauză penală în care persoana solicitată are calitatea de învinuit.
În termen legal, împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana solicitată.
În esenţă, persoana solicitată a cerut admiterea recursului şi respingerea cererii de predare a persoanei solicitate, existând în temeiul prevederilor art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 un motiv facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare constând în intervenirea prescripţiei răspunderii penale, potrivit legislaţiei române, pentru faptele ce se pretind a fi comise în 1993 de persoana ce se solicită a fi predată în Germania.
Examinând hotărârea atacată în raport de această critică, de dispoziţiile art. 3856 C. proc. pen., cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată, pentru consideraţiunile ce urmează, că recursul este nefondat.
Pornind de la principii unanim recunoscute de legislaţia internă şi europeană, în executarea mandatului european de arestare şi procedurile de predare, cât şi de starea de fapt concretă din cauză se constată că în, mod justificat, prima instanţă a admis cererea de executare a mandatului european de arestare şi a dispus predarea persoanei solicitate C.M. autorităţilor judiciare germane emitente.
Referindu-ne la aceste norme fundamentale se poate spune că, printre altele, la baza executării mandatului european de arestare, stă principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei – cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, după cum în sensul aceleiaşi dispoziţii europene, un principiu fundamental al cooperării judiciare între Statele Membre ale Uniunii Europene îl constituie şi cel al obligativităţii punerii în executare a mandatelor europene de arestare.
Şi în considerarea acestor principii fundamentale ale cooperării judiciare internaţionale, prin art. 88 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004 se arată expres şi limitativ situaţiile în care autoritatea judiciară română de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare, printre situaţiile facultative, fiind şi cazul când conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române, [art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004].
În acest context, critica formulată de recurent în legătură cu intervenţia prescripţiei răspunderii penale potrivit legii penale române, se impune a fi examinată în raport de fapta descrisă în mandat, de prevederile din legislaţia penală română în care se încadrează fapta sau faptele descrise în mandat şi dacă, în raport cu această din urmă încadrare juridică s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, conform legii române, pentru fapta sau faptele pe care se sprijină mandatul european.
Şi în fine, dar nu în ultimul rând, această stare de fapt şi de drept constatată de instanţă în baza mandatului european de executare şi a dispoziţiilor din legea penală română vor fi examinate prin prisma principiilor fundamentale arătate cât şi cele ce urmează, ce stau la baza cooperării judiciare internaţionale în materie penală.
Din perspectiva sus-arătată, faptele ce se impută persoanei solicitate sunt fapte grave, atât în legislaţia penală germană, cât şi română şi s-ar încadra în dispoziţiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. d) C. pen., art. 211 alin. (2)1 lit. a) C. pen., respectiv, tentativă la omor calificat şi deosebit de grav şi tâlhărie calificată, fapte sancţionate sever şi pentru care termenele prevăzute în art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP) se calculează cu luarea în considerare a cauzelor şi condiţiilor expuse prin art. 124 şi art. 128 C. pen.
Dar chiar dacă, susţinerea recurentului ar fi reală şi s-ar fi împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru faptele arătate în mandat, critica rămâne nefondată în raport de alte dispoziţii legale cu valoare de principiu din Legea nr. 302/2004.
În cauză, refuzul executării mandatului ar fi fost nejustificat şi din perspectiva dispoziţiilor art. 99 alin. (6) şi art. 763 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 modificată.
Astfel, în cadrul desfăşurării procedurii de executare a mandatului european, persoana solicitată poate să nu consimtă la predare, dar, potrivit art. 90 alin. (6) din Legea nr.202/2004, modificată, opoziţia la predare se poate baza numai pe existenţa unei erori cu privire la identitate sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 763 din Legea nr. 302/2004, modificată, referindu-se la prescripţia, amnistia şi alte cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării, stabilesc imperativ prin alin. (1) al acestui text că, în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant, iar legislaţia penală germană nu reglementează instituţia prescripţiei răspunderii penale.
Concluzionând, se poate spune, în raport de totalitatea normelor amintite cu valoare de principiu în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală, că refuzul executării mandatului european de arestare constituie o facultate a instanţei de judecată şi atunci când se constată împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile pe care se fundamentează mandatul european de executare, conform, legislaţiei penale române şi, prin urmare, instanţa de executare poate dispune executarea mandatului european de arestare.
Cât priveşte dispoziţia luată în temeiul art. 94 alin. (3) din Legea nr. 222/2008 cu referire la art. 90 alin. (13) din aceiaşi lege, potrivit căreia, s-a dispus ca mandatul de arestare să fie pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării, cât şi amânarea predării dispusă în baza art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008, nu au făcut obiect al criticilor în recurs, în privinţa acestora neconstatându-se motive de casare, care să fie luate în discuţie din oficiu, în raport de starea de fapt şi de drept care a fost prezentată de instanţă şi a necesitat şi justificat această soluţie.
Drept urmarea consideraţiunilor prezentate, recursul declarat de persoana solicitată C.M. este nefondat şi se va respinge, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se include şi onorariul avocatului desemnat din oficiu, până la prezentarea avocatului ales şi care va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată C.M. împotriva sentinţei penale nr. 114 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul persoană solicitată la 240 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea avocatului ales, în sumă de 80 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3919/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4042/2009. Penal. Abuz în serviciu contra... → |
|---|
