ICCJ. Decizia nr. 446/2009. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 446/2009
Dosar nr. 3815/2/2008
Şedinţa publică din 10 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 173 din 2 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă sesizarea parchetului, a fost recunoscută sentinţa penală nr. 18 din 19 ianuarie 2007 a Judecătoriei de drept penal Madrid privind condamnarea cetăţeanului român G.P., la o pedeapsă privativă de libertate, rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare şi s-a dispus transferarea acestuia din Spania în România, pentru continuarea executării pedepsei.
S-a computat perioada executată de la 26 ianuarie 2006 la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că cetăţeanul român G.P. a fost condamnat de autorităţile judiciare spaniole, la pedepsele de 6 luni închisoare, pentru trei delicte de maltratare în mediu familial, la 9 luni şi o zi pentru două delicte de maltratare, la 9 luni şi o zi pentru ameninţare şi la 21 de luni şi o zi pentru violenţă obişnuită.
În fapt, s-a reţinut că, la 30 decembrie 2005, G.P. a agresat-o fizic pe concubina sa M.M. provocându-i vătămări corporale, a ameninţat-o cu moartea şi că la datele de 14 ianuarie 2006 şi 21 ianuarie 2006 a lovit-o în locuinţa lor, în prezenţa copiilor minori.
S-a mai reţinut că faptele comise au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 193, 180 alin. (1) şi art. 180 alin. (21) C. pen. român, iar persoana condamnată şi-a dat acordul de a fi transferată în România pentru continuarea executării pedepsei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care a susţinut că prima instanţă a stabilit greşit cuantumul pedepsei rezultante la 4 ani şi 6 luni închisoare, în loc de 4 ani, 6 luni şi 4 zile închisoare şi că nu au fost recunoscute efectele şi nu a dispus transferul şi cu privire la pedepsele complementare şi accesorii la care a fost condamnată persoana transferabilă G.P.
S-a solicitat casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în aceste limite.
Examinând hotărârea atacată în baza criteriilor formulate, dar şi sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată întemeiat recursul numai sub aspectul primei critici.
1. Din analizarea dispoziţiilor art. 144, 145, 146 şi 149 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională se constată că procedura de recunoaştere a hotărârii de condamnare a unui resortisant român, într-un alt stat şi de transferarea acestuia în România vizează pedepsele privative de libertate, statul român ca stat de executare fiind obligat, între altele, să nu schimbe o pedeapsă privativă de libertate într-o pedeapsă pecuniară, să deducă perioada de privaţiune de libertate deja executată şi să respecte felul pedepsei şi durata acesteia.
Totodată, potrivit preambulului Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnare (Strasbourg, 21 martie 1983) ratificată prin Legea nr. 76/1996, cel mai bun mijloc de favorizare a reintegrării sociale a persoanelor condamnate şi „de ispăşire a condamnării în mediul lor social de origine o constituie transferarea în propriile lor ţări".
În înţelesul acestei convenţii, expresia condamnare desemnează „Orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate" pronunţată de către un judecător pentru o durată limitată sau nedeterminată în temeiul unei infracţiuni penale" (art. 1).
Pe de altă parte în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică şi durata sancţiunii, aşa cum rezultă din condamnare (art. 10).
În sfârşit, conform art. 2 lit. k) din Legea nr. 302/2004 prin condamnare se înţelege orice pedeapsă sau măsură de siguranţă aplicate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, privative sau restrictive de libertate.
Rezultă deci că transferul vizează, potrivit dispoziţiilor legale evocate o condamnare privativă de libertate.
2. Analizând actele dosarului se constată că instanţele spaniole au aplicat cetăţeanului român G.P. pedepse privative de libertate cu închisoare (prision) care sunt supuse executării prin totalizare respectiv: 6 luni pentru infracţiunea de maltratare în mediul familial, prevăzută de art. 153 alin. (1) C. pen. spaniol, două pedepse de câte 9 luni şi o zi pentru două infracţiuni de maltratare în mediu familial în prezenţa minorilor, prevăzute de art. 153 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod, 9 luni şi o zi pentru infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 171 alin. (4) şi (5) din acelaşi cod şi 21 luni şi o zi pentru infracţiunea de violenţă fizică asupra concubinei sale prevăzută de art. 173 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, în total 54 de luni şi 4 zile respectiv 4 ani 6 luni şi 4 zile.
Întrucât prima instanţă a dispus recunoaşterea hotărârii pronunţate de autorităţile judiciare spaniole şi continuarea executării în România doar a pedepsei de 4 ani şi 6 luni închisoare, omiţând cele 4 zile, soluţia pronunţată este nelegală şi netemeinică.
3. Privitor la critica din recursul procurorului în sensul că trebuia dispus transferul persoanei condamnată atât în vederea executării pedepsei închisorii cât şi cu privire la pedepsele accesorii şi complementare aplicate, aceasta nu poate fi primită.
Conform celor ce preced transferarea în vederea continuării executării vizează numai condamnarea la o pedeapsă sau măsură privativă de libertate, actele normative menţionate nefăcând referiri exprese la pedepse accesorii sau complementare.
Prin hotărârea de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare spaniole, pe lângă pedepse cu închisoarea („prision") s-au aplicat conform art. 39 şi 56 C. pen. spaniol şi pedepse privative de drepturi („las penas privativas de derechos") şi pedepse accesorii („las penas accesorias"), respectiv de sufragiu pasiv, de a avea şi purta arme, de a se apropia de fosta concubină Marlena la mai puţin de 300 metri şi de a comunica prin orice mijloc telematic sau informatic pe timp de 2 ani.
Or, acestea nefiind pedepse privative de libertate respectiv condamnări pentru care operează transferul nu era cazul ca instanţa să se pronunţe asupra lor.
4. Faţă de considerentele ce preced, Curtea, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de procuror, a casa hotărârea atacată numai cu privire la durata pedepsei de executare şi rejudecând, va stabili această durată la 4 ani 6 luni şi 4 zile.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi se va deduce perioada executată de la 26 ianuarie 2006 la 10 februarie 2009.
Se va stabili ca onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 173 din 2 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe condamnatul G.P.
Casează sentinţa penală atacată, numai cu privire la durata pedepsei de executat, pe care o stabileşte la 4 ani, 6 luni şi 4 zile.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Deduce perioada executată de la 26 ianuarie 2006 la 10 februarie 2009.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 44/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 7/2009. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
