ICCJ. Decizia nr. 1380/2009. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Fond

Decizii penale ICCJ 2009


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Sentinţa nr. 1380/2009

Dosar nr. 8348/1/2008

Şedinţa publică din 15 iulie 2009

Asupra acţiunii penale de faţă:

Prin rechizitoriul Parchetului Naţional Anticorupţie inculpata C.A. a fost trimisă în judecată, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod, participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 289 C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reţinându-se că în perioada 1999 - 5 iunie 2003, în exercitarea atribuţiilor de serviciu a pretins şi primit de la denunţătorul Ţ.V.A. sume de bani şi materiale de construcţie în valoare totală de 739.477.598 lei.

De asemenea, s-a mai reţinut că în perioada menţionată, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpata a sustras documente, acte şi lucrări din dosarele instanţei, unele cu caracter secret, pe care le-a transportat la domiciliu.

Prin actul de sesizare s-a mai reţinut în sarcina inculpatei că, în calitate de preşedinte al Tribunalului Mureş, a dispus întocmirea retroactivă a unor încheieri în materia executării silite, pe care, apoi, le-a menţionat în statistica oficială, completând, în acest fel, date nereale ce au condus la mărirea volumului de activitate al instanţei.

Prin sentinţa nr. 360 din 13 iunie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală:

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpata C.A. pentru infracţiunile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) din Codul procedură penală a achitat pe aceeaşi inculpată pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

- a înlăturat sechestrul asigurator instituit prin Ordonanţa din 6 iunie 2003 a Parchetului Naţional Anticorupţie .

S-a reţinut că probatoriul administrat nu dovedeşte existenţa condiţionării împrumutului de efectuarea unui act în cadrul atribuţiilor de serviciu, respectiv a înţelegerii pentru traficarea funcţiei.

Totodată, cu referire la înscrisurile ridicate de la domiciliul inculpatei, din datele dosarului rezultă cert că aceasta nu a intenţionat producerea unor consecinţe de felul celor prevăzute de art. 242 C. pen.

În fine, cu referire la participaţia improprie la infracţiunea de fals, precum şi cu privire la infracţiunea de uz de fals, s-a arătat că, probele administrate în cauză, au dovedit o altă situaţie de fapt decât cea reţinută prin actul de acuzare.

Împotriva hotărârii primei instanţe, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Departamentul Naţional Anticorupţie, Secţia Judiciară Penală, a declarat recurs, întemeiat pe art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., invocând critici privind greşita achitare a inculpatei, pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată.

Cu privire la infracţiunea de luare de mită, s-a susţinut:

- inculpata a fost delegată a reprezenta autoritatea ministrului de justiţie cu privire la Proiectul Sovata, împrejurare în raport de care obţinerea aprobărilor de la Ministerul Justiţiei era o simplă formalitate;

- în această calitate, inculpata avea un rol decisiv în numirea dirigintelui de şantier şi a arhitectului, ceea ce explică angajarea cheltuielilor suplimentare doar în baza dispoziţiilor de şantier vizate de dirigintele de şantier;

- din declaraţia denunţătorului rezultă că inculpata i-a precizat că aceloraşi diligenţe se datorează extinderea lucrărilor la proiectul menţionat;

- în fine, din declaraţia denunţătorului rezultă sumele de bani, materialele de construcţie şi alte bunuri pretinse şi primite de inculpată.

De asemenea, prin motivele de recurs s-a susţinut că din probatoriul administrat în cauză, rezultă că inculpata avea realmente posibilitatea de a dispune cu privire la Proiectul Sovata şi în general asupra firmei denunţătorului, deoarece:

- inculpata era preşedinta comisiilor de licitaţie pentru lucrări publice, încât, avea puterea absolută de decizie, cu referire la participarea formală a celorlalţi membri numiţi în comisia pentru adjudecarea proiectului Sovata;

- cu certitudine, a existat o altă firmă care a depus o ofertă mai bună decât cea a denunţătorului, neacceptată la licitaţie;

- favorizarea certă a denunţătorului este evidenţiată incontestabil de prelungirea termenului de execuţie, ulterior adjudecării licitaţiei, precum şi de nerespectarea preţului;

- favorizarea firmei denunţătorului rezultă şi din împrejurarea neîndeplinirii condiţiilor legale de participare la licitaţie, cu referire la limita minimă a cifrei de afaceri, stabilită prin caietul de sarcini.

În acest sens, au mai fost invocate în recurs, afirmaţiile inculpatei prin care învedera denunţătorului ajutorul dat, generator, în opinia acesteia, a unor obligaţii de plată în favoarea sa, coroborate cu acte constând în nesolicitarea la timp a creditelor de la Ministerul Justiţiei, acordarea nelegală a avansurilor băneşti, nereţinerea acestora din plata valorii lucrărilor efectuate de antreprenor în luna următoare, restituirea parţială a garanţiei de bună execuţie, împrejurări de natură a convinge pe Ţibrea asupra influenţei reale a preşedintei Tribunalului Mureş, în această calitate şi în cea de reprezentant desemnat al Ministrului Justiţiei, pentru urmărirea executării Proiectului Sovata, care putea fi şi favorizată, dar şi păgubitoare şi, în consecinţă, a-l determina să facă plata diverselor sume şi livrarea materialelor de construcţii pretinse de către aceasta.

Sub aspectul elementului material al infracţiunii de luare de mită se reţine prin recurs, ca punct de plecare, pretinderea şi primirea sumei de 1500 mărci germane pentru achiziţionarea unui autoturism de către inculpată, confirmată de consemnările de pe plicul ridicat cu ocazia percheziţiei. Sub acest aspect s-a mai reţinut şi primirea sumei de 210.000.000 lei, denumită de inculpată împrumut, confirmată de procesul verbal de primire, în flagrant, coroborat cu declaraţiile martorilor privind ambalarea banilor, şi cu alte ocazii, în aceeaşi modalitate, precum şi cu atitudinea şi gesturile inculpatei, în momentul realizării flagrantului.

Or, cu privire la această din urmă sumă, împrumutul reprezintă „un folos”.

Drept urmare, este irelevantă împrejurarea solicitării sumei de bani chiar şi cu acest titlu, atâta timp cât pretinderea se realiza în considerarea efectuării unui act în virtutea atribuţiilor de serviciu ale inculpatei. Pentru reţinerea infracţiunii de luare de mită, nu interesează dacă actul în vederea căruia magistratul menţionat a primit suma de bani, a fost efectiv îndeplinit.

Posibilitatea aprecierii sumelor de bani ca fiind un împrumut urmează însă a fi stabilită în raport de probele administrate, din care rezultă nerambursarea acestora, precum şi convingerea denunţătorului privind lipsa intenţiei inculpatei de a le restitui.

Pe de altă parte, intenţia afirmată de inculpată privind restituirea împrumutului, la data vânzării apartamentului, este exclusă, în raport de împrejurarea ipotecării imobilului menţionat în favoarea B.C.R.

Cu privire la o a doua modalitate de săvârşire a infracţiunii de luare de mită, prin recurs se invocă atitudinea inculpatei de a accepta sau a nu refuza foloasele ce proveneau de la denunţător, cu referire la plata excursiei în străinătate şi a plăţii costului materialelor de construcţie livrate de SC P. SA pe care A.C. nu le achita niciodată.

Sub această din urmă critică, relevantă sub aspectul intenţiei este şi modalitatea convenită de solicitare a materialelor de construcţie de livrare a acestora şi de efectuarea a plăţilor de către denunţător, astfel cum rezultă din probele administrate.

Totodată, sub aspectul acestei infracţiuni, este relevantă pretinderea şi primirea de către inculpată, de la acelaşi denunţător, a diverse sume de bani pentru plata muncitorilor constructori care lucrau la casa proprietate personală a acesteia.

În fine, se invocă în recurs şi plata de către denunţător a bunurilor achiziţionate de inculpată de la M. Braşov, cu referire la care se susţine că lucrurile sunt şi mai clare, sub aspectul infracţiunii de luare de mită, aşa cum acestea rezultă, de asemeni, din materialul probator administrat în cauză.

Cu referire la infracţiunea de sustragere de înscrisuri, se susţine că la domiciliul inculpatei s-au găsit fotocopii ale unor înscrisuri ce conţin informaţii clasificate, privind documentele de interceptare telefonică, obţinute în condiţiile legii, într-un dosar instrumentat de Serviciul Teritorial Mureş al P.N.A., privind-l pe inculpatul M.M.N.

Or, aceste informaţii aveau caracter secret, conform art. 2 din Legea siguranţei naţionale, a căror multiplicare era interzisă şi care nu urmaseră procedura de desecretizare, împrejurare în raport de care caracterul public al dosarului penal, este lipsit de relevanţă.

Din coroborarea declaraţiilor de martor rezultă cu evidenţă că inculpata a comis infracţiunea cu intenţie şi nu din motivele invocate de acesta, cu referire la pretinsa obligare intempestivă de a părăsi biroul avut în calitatea anterioară de preşedinte de tribunal, aşa cum a încercat să se apere, pe parcursul procesului.

În fine, săvârşirea infracţiunilor de participaţie improprie la fals intelectual şi uz de fals rezultă cert din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

În concluzie, susţinând că inculpata se face vinovată de săvârşirea tuturor infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru administrarea de probe.

Examinând cauza în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Judiciară Penală, împotriva Sentinţei nr. 360 din 13 iunie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 5783/2/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, privind pe inculpata C.A.

A casat sentinţa atacată numai cu privire la infracţiunile de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A trimis dosarul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea rejudecării cauzei numai cu privire la infracţiunile menţionate.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte, Completul de 9 judecători, a constatat următoarele:

1. Cu privire la infracţiunile de participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune ci ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracţiune.

Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Prin alin. (1) al aceluiaşi articol s-a stabilit că „infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.

În fine, potrivit art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Ca atare, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social trebuie să fie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie trebuind să fie certă aşa încât tragerea la răspundere să se facă potrivit vinovăţiei persoanei care a comis o infracţiune. Cu alte cuvinte, pentru a se condamna, trebuie să se dovedească fără echivoc, vinovăţia inculpatului.

Totodată, potrivit art. 52 C. pen. „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracţiuni”.

Rezultă, în raport de textele menţionate că scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel, încât, să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport de care, nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În consecinţă, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea pe care şi-o formează instanţa, asupra vinovăţiei inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice.

Ca atare, câtă vreme nu s-a stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia, nu poate avea loc.

Prima instanţă a reţinut, cu referire la infracţiunile menţionate că starea de fapt a fost corect stabilită, numai cu referire la dispoziţia întocmirii încheierilor privind legalizarea şi investirea cu formulă executorie a hotărârilor potrivit celor dispuse de conducerea tribunalului. Probatoriul administrat în cauză a impus, însă, concluzia certă că nu a existat o determinare, în sensul legii penale, săvârşită cu vinovăţie, de inculpată, după cum nu există nici elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, la care se pretinde că inculpata a participat impropriu.

Î n acest sens, urmează a se reţine că potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă executarea silită, în materie civilă, constituie ultima fază a procesului civil şi una din formele de manifestare a acţiunii civile, cu referire la faptul că scopul activităţii judiciare nu se poate limita doar la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile. Cum, în această fază, se asigură finalitatea procesului civil, în sensul că, pe această cale, creditorul îşi poate realiza efectiv drepturile statornicite printr-un titlu executoriu, procedura execuţională este riguros determinată.

Această reglementare riguroasă, specifică dreptului procesual civil, este determinată de importanţa instituţiei executării silite, în raport de împrejurarea că, prin realizarea acesteia, se răspunde concomitent, interesului creditorului, cu referire la restabilirea dreptului subiectiv privat recunoscut prin hotărâre judecătorească, precum şi unui imperativ social, cu referire la salvgardarea ordinii de drept, în raport de caracterul preventiv al executării silite, constând în avertizarea tuturor participanţilor implicaţi în raporturi juridice asupra consecinţelor patrimoniale ale neexecutării obligaţiilor asumate.

Astfel, potrivit art. 374 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea în vigoare în perioada examinată „ nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este investită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1). ”

Prin art. 372 din acelaşi cod s-a stabilit că „executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”.

În fine, prin art. 3731 alin. (2) C. proc. civ. s-a prevăzut că „instanţa încuviinţează executarea silită prin încheierea dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor”.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile legale menţionate, în mod întemeiat, prima instanţă a reţinut că prin dispoziţia dată nu s-a urmărit comiterea unei infracţiuni, ci aplicarea unor dispoziţii ale legii execuţionale civile în materia legalizării şi investirii cu formulă executorie a unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Totodată, cu referire la pretinsa antedatare a încheierilor, în fapt o motivare a acestora - hotărâri judecătoreşti în sensul art. 255 C. proc. civ. -, de regulă activitate ulterioară pronunţării, conform art. 264 din acelaşi cod, în mod judicios s-a reţinut că fapta nu constituie infracţiune, atâta timp cât încheierile menţionate reflectă realitatea, respectiv faptul anterior incontestabil al admiterii, prin rezoluţie, a cererilor de investire cu formulă executorie.

Pe de altă parte, cu referire la înregistrarea în statistica instanţei a dosarelor în care s-au dat încheierile menţionate, în mod judicios, s-a reţinut că s-au avut în vedere încheieri reale şi nu falsificate.

Este irelevant, sub aspectul angajării răspunderii penale, dacă procedeul este corect sau incorect şi dacă se impunea sau nu evidenţierea încheierilor în situaţia statistică, întrucât aceste împrejurări, ţinând de interpretarea dispoziţiilor legii execuţionale şi de modul de completare a formularelor de evidenţă statistică, pot atrage eventual o răspundere juridică de altă natură, în condiţii determinate, examinare ce excede cauzei penale de faţă.

Prin urmare, în mod întemeiat a apreciat prima instanţă că lipseşte latura subiectivă, cu referire la prima infracţiune şi, în temeiul art. 10 lit. d), respectiv art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatei.

Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici, sentinţa atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.

2. Cu privire la infracţiunile de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 7 8/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Potrivit art. 345 C. proc. pen. :

„ (1) Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

(2) Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

(3) Achitarea sau încetarea procesului penal se pronunţă potrivit art. 11 pct. 2”.

Prin art. 11 pct. 2 lit. a) din acelaşi cod „achitarea (se pronunţă în cursul judecăţii) în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) - e)”.

În cauză, prin sentinţa atacată, prima instanţă a pronunţat achitarea inculpatei pentru infracţiunile de luare de mită şi sustragere sau distrugere de înscrisuri, reţinând cazul prevăzut de art. 10 lit. d) „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii”.

Cu privire la infracţiunea de luare de mită, s-a reţinut că în cauză nu s-au administrat probe care să confirme susţinerile denunţătorului şi nu există probe directe, cu referire la primele 6 acte materiale constând în primirea sumei de 1.500 mărci germane, plata valorii bunurilor achiziţionate de la M. Braşov, pretinderea sumei de 200 milioane lei în vara anului 2002, precum şi a câte 50 milioane lei în lunile octombrie - decembrie 2002 şi aprilie 2003, respectiv plata excursiei în China.

În legătură cu materialele de construcţie, cu referire la valoarea cărora s-a susţinut de către procuror că plata a fost efectuată de denunţător, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada în sensul arătat şi că acestea au fost cumpărate de C.D., soţul inculpatei. Susţinerile inculpatei că a plătit pentru aceste materiale suma de 30.319.758 lei şi că a rămas o diferenţă de 20.851.234 lei, neachitată, ca urmare a arestării sale, sunt confirmate de situaţia făcută de SC P. SA Ungheni la 31 octombrie 2003.

Cu referire la suma primită în data de 5 iunie 2003, când a fost organizat flagrantul, inculpata a afirmat constant că reprezintă un împrumut, susţinere confirmată, în parte, de denunţător. Or, în raport de împrejurarea că atât inculpata cât şi denunţătorul au respins existenţa unor acte de traficare a funcţiei şi nedovedirea existenţei unei înţelegeri în acest sens prin constatarea flagrantului, din procesul verbal rezultând o întâlnire şi o discuţie amicală, solicitată de Ţ., pentru a remite A.C. un împrumut cerut anterior, condiţionat de restituirea acestuia după vânzarea apartamentului, acest împrumut nu poate avea decât caracter civil şi nu poate constitui, alături de celelalte acte materiale, temei pentru antrenarea răspunderii penale a inculpatei.

Sub aspectul infracţiunii de sustragere de înscrisuri prima instanţă a reţinut că procurorul, cu ocazia cuvântului în fond, s-a axat asupra existenţei a două documente găsite la domiciliul inculpatei, respectiv 294 file reprezentând fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică, obţinute în condiţiile legii şi care aveau caracter strict secret, conform art. 2 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi originalul unei acţiuni comerciale.

Instanţa de fond a apreciat că actele respective nu fac parte din categoria informaţiilor clasificate, atâta timp cât ele constituiau mijloace de probă într-un dosar penal, aflat pe rolul instanţei în vederea judecării în şedinţă publică, împrejurare în raport de care este permis accesul la dosar al oricărei persoane care dovedeşte un interes justificat.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că aceste acte au fost sustrase, atâta timp cât la domiciliul inculpatei au fost găsite, doar fotocopii ale acestora.

Cu privire la celelalte copii găsite la domiciliul inculpatei, împrejurările ţinând de natura şi conţinutul acestor acte, persoanele de la care provin sau cărora le sunt adresate şi scopul în care au fost emise, demonstrează că nu pot fi echivalate înscrisurilor la care se referă legea penală.

În fine, acţiunea comercială găsită la domiciliul inculpatei cu ocazia percheziţiei, s-a dovedit a fi fost ataşată, din eroare, ea aparţinând judecătorului M.S. În raport de declaraţiile martorilor audiaţi cu privire la acest aspect rezultă că, dacă acţiunea comercială menţionată ar putea face obiect material al infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, în cauză infracţiunea nu poate fi reţinută, datorită inexistenţei laturii subiective.

Sub aspectul acestor din urmă infracţiuni, recursul se constată a fi fondat, pentru alte motive, însă:

Soluţionarea în fond a unei cauze penale implică pronunţarea asupra existenţei sau inexistenţei faptei, a săvârşirii acesteia de către inculpat, a caracterului ei penal şi a răspunderii penale a făptuitorului.

În raport de dispoziţiile art. 345 C. proc. pen., condamnarea reprezintă una din soluţiile pe care le pronunţă instanţa care a judecat cauza penală, atunci când constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Achitarea constituie cea de a doua soluţie, pronunţată de instanţa sesizată cu judecarea cauzei penale, prin care inculpatul este declarat nevinovat, atunci când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute în art. 10 lit. a) - e) C. proc. pen.

Ambele soluţii trebuie să se bazeze pe probele administrate în cauză, iar atunci când în urma controlului judiciar se constată că există incertitudini datorate unei cercetări judecătoreşti incomplete, se impune întotdeauna completarea acesteia.

Astfel, potrivit art. 4 C. proc. pen. „organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal”.

Î n acest context, din economia art. 287 C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 200, art. 202 şi art. 62 din acelaşi cod, rezultă obligaţia instanţei de a verifica temeinicia şi legalitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora în şedinţă publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare, de a administra din oficiu şi la cererea părţilor orice alte probe necesare aflării adevărului şi de a încuviinţa probele pertinente verificării apărărilor invocate de inculpaţi. În fine, din economia normelor legale menţionate , rezultă şi obligaţia instanţei de a reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiţie.

Or, cu referire la infracţiunile menţionate, aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite.

Astfel, probele administrate nu susţin o soluţie de condamnare, aşa cum se solicită prin recursul declarat împotriva hotărârii primei instanţe.

În acelaşi timp, probele administrate nu justifică nici soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă.

Este de necontestat în cauză existenţa a două fapte:

- primirea de către inculpată, de la denunţător, a sumei de 210 milioane lei;

- găsirea la domiciliul acesteia a unui număr de 294 fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică dintr-un dosar penal aflat pe rolul Tribunalului Mureş.

Cu privire la aceste două fapte nu s-au administrat însă probe, pentru a se stabili dacă acestea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii sau nu intră sub incidenţa ilicitului penal.

Este de reţinut, sub un prim aspect, că probele administrate în cursul urmăririi penale, reprezentând efectiv numai suport al trimiterii în judecată, nu pot constitui temei pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare, hotărârea judecătorească urmând a se întemeia pe probele administrate în instanţă, cu respectarea dispoziţiilor legii procesual penale. Totodată, pentru aceleaşi motive, instanţa de judecată nu este ţinută nici de încadrarea juridică a faptelor, dată prin rechizitor.

Drept urmare, în cadrul cercetării judecătoreşti, instanţa este obligată a efectua toate actele procesuale şi procedurale impuse de soluţionarea în fond a cauzei penale. Or, sub aspectul faptelor necontestat comise, cu referire la primirea sumei de 210 milioane lei şi fotocopierea documentelor de interceptare telefonică din dosarul penal privindu-l pe inculpatul M.M.N., instanţa de fond nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii.

Astfel, nu au fost verificate fotocopiile menţionate pentru a se constata dacă acestea aveau caracter secret şi dacă prin actul material menţionat au fost încălcate dispoziţiile legii privind protecţia informaţiilor clasificate.

Pe de altă parte, s-a reţinut lipsa de relevanţă penală a primirii sumei de 210 milioane lei, apreciindu-se asupra caracterului civil al operaţiunii, în contextul în care procurorul susţine că pretinderea acesteia este consecinţa favorizării denunţătorului, fără a se administra probe pentru a se stabili:

- dacă momentul pretinderii sumei menţionate îndeplineşte condiţia anteriorităţii în timp faţă de data ţinerii licitaţiei pentru Proiectul Sovata;

- dacă rezultatul cunoscut al licitaţiei era realizabil în sensul dorit de inculpată, respectiv caracterul formal al acestei proceduri, sens în care trebuia audiaţi ceilalţi membri ai comisiei. Astfel, trebuia stabilit, prin audiere, dacă ceilalţi membri ai comisiei s-au implicat, în condiţiile legii, în examinarea ofertelor depuse, respectiv dacă faţă de aceştia s-au exercitat presiuni pentru a accepta ca oferta denunţătorului să fie declarată câştigătoare. Este de reţinut în acest sens că instanţa de judecată nu are a examina, prin substituire în competenţa instanţei civile sau organelor de control abilitate, legalitatea licitaţiei ci, exclusiv, existenţa sau inexistenţa unor acte materiale, intrând sub incidenţa legii penale, care au avut drept consecinţă declararea firmei denunţătorului ca fiind câştigătoare a licitaţiei;

- dacă prelungirea cu şase luni a contractului de execuţie a fost determinată de inculpată sau modificarea, în raport de caietul de sarcini şi oferta depusă de societatea câştigătoare a licitaţiei, au avut la bază acte, fapte şi împrejurări extrinseci activităţii inculpatei, sens în care trebuia audiaţi semnatarii contractului de execuţie;

- determinarea în concret a atribuţiilor inculpatei, cu referire la calitatea de ordonator secundar de credite bugetare, pentru a se elucida situaţia majorării semnificative a costului Proiectului Sovata. În limita ariei de responsabilitate, astfel determinate, urmează a se stabili dacă această situaţie este rezultatul unor factori din sfera oportunităţii, avuţi în vedere de beneficiar şi aprobaţi de organul competent sau rezultatul unor acte materiale, contrare legii, imputabile inculpatei.

În fine, cum instanţei de judecată îi revine şi obligaţia verificării legalităţii modului în care au fost obţinute mijloacele de probă care au constituit temeiul trimiterii în judecată, prima instanţă are a examina cauza şi în raport de dispoziţiile art. 64 alin. (2) şi art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

În consecinţă, s-a admis recursul, casând hotărârea atacată, numai cu privire la infracţiunile de luare de mită şi de sustragere de înscrisuri, trimiţându-se dosarul aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării cauzei.

S-a dispus ca în rejudecare, să se verifice apărările inculpatei, administrându-se apărările la care s-a făcut referire, precum şi orice alte probe care pot contribui la aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, luând cauza în examinare, după casarea cu trimitere spre rejudecare, a fost confruntată cu ridicarea de către inculpată, prin apărarea sa, a unor excepţii, în raport cu examinarea probelor administrate de parchet, în faza de urmărire penală, prin prisma art. 332 alin. (2) C. proc. pen., examinare, dispusă de fapt, prin îndrumările date, de Completul de 9 judecători.

Examinând cauza, după casarea cu trimitere spre rejudecare, s-a procedat la încercarea audierii inculpatei, dar aceasta a arătat că nu are elemente noi, care să o determine să dea o nouă declaraţie, cerând să se ia act că, înţelege să menţină declaraţiile făcute, anterior, în cauză.

Prin apărătorul ales, inculpata a arătat că în limitele hotărârii instanţei de recurs, în apărarea sa, a înţeles să ridice mai multe excepţii cu care să dovedească că procesul verbal prin care s-a început urmărirea penală, poartă o dată ulterioară celei reale, dată falsificată şi că flagrantul ce a avut loc în cauză, a fost provocat încălcându-se legea şi să facă o cerere solicitând restituirea cauzei la Parchet, pentru refacerea urmăririi penale, în condiţiile legii.

În susţinerea excepţiilor ridicate şi a cererii formulate inculpata a cerut instanţei să constate că aşa-zisele dovezi prezentate de parchet, sunt cu totul lipsite de forţă probantă, prin efectul legii şi, în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc. pen., prin determinarea aşa-zisei infracţiuni flagrante, înscenând-o, în întregul ei, prin provocare, de către P.N.A., în colaborare cu denunţătorul.

Astfel, chiar primul act premergător, efectuat în cauză, a constat în ridicarea unui foarte mare număr de acte originale de la firma denunţătorului, la 25 aprilie 2003, în scopul şantajării acestuia, pentru a participa la acţiunea preconizată împotriva inculpatei. Actele priveau lucrările de la Centrul de pregătire profesională a magistraţilor de la Sovata. Ridicarea actelor respective a avut loc deşi nu există nici o sesizare privind ilegalităţi în legătură cu această investiţie şi, deşi, verificarea documentaţiei lucrărilor se putea face prin constatarea actelor depuse de denunţător la Serviciul de contabilitate al Tribunalului Mureş.

Înscrisurile i-au fost restituite denunţătorului fără ca baza lor să se fi putut reţine vreo acuză la adresa inculpatei, numai după finalizarea dosarului de faţă, în felul acesta asigurându-se colaborarea ilegală a denunţătorului, la plăsmuirea faptelor.

Pe de altă parte, la 21 mai 2003, P.N.A., a dispus înregistrarea convorbirilor denunţătorului, autorizaţia fiind comunicată instanţei, numai la stăruinţa inculpatei. Din cele expuse, rezultă cu certitudine că P.N.A., nu numai că nu a stopat săvârşirea pretinsei fapte penale flagrante dar, chiar, a determinat-o, înscenând întreaga desfăşurare a faptelor.

Au fost consemnate sau date în perioada 9 mai 2003 - 1 iunie 2003, un număr de 4 denunţuri, cu acuze, evident, neadevărate, la început, denunţătorul referindu-se eliptic, la 3 presupuse fapte, componente ale infracţiunii de luare de mită pentru ca, apoi, să se refere detaliat, la 7 presupuse, asemenea fapte.

Chiar suma de 210 milioane lei, pentru care s-a înscenat flagrantul, apare de abia în a treia variantă a denunţătorului. Şi aşa, denunţătorul se referă la circa 200 milioane lei, ceruţi sub formă de împrumut.

Provocarea infracţiunii flagrante de către P.N.A. în colaborare cu denunţătorul, rezultă din procesul verbal din 4 iunie 2003 în care se arată „Întrucât denunţătorul a precizat că este posibil ca în orice moment să fie contactat telefonic de către C.A., care îi solicită predarea sumei … către Ţ.V.A. este de acord cu organizarea unui flagrant…”.

Afirmaţia este reluată şi în rechizitoriu.

În procesul verbal de constatare a pretinsei infracţiuni flagrante, procurorul a arătat:

„Astăzi … am fost apelat telefonic de către Ţ. … despre faptul că numita C. … se va prezenta la sediul societăţii ” .

Analiza actelor dosarului probează reaua credinţă a procurorilor şi a denunţătorului, şantajat să participe, la înscenare. Acesta recunoaşte că el a fost cel care a chemat pe inculpată la firma sa, pentru a-i remite împrumutul: „În ziua de 5 iunie 2003 am dat din proprie iniţiativă telefon inculpatei pentru a veni în biroul meu să ridice banii”.

Afirmaţia de mai sus este dovedită la fila 17 alin. (2)-(3) din Dosarul nr. 5783/2003, dovedită şi de depoziţiile martorilor M.Ş.O. şi M.Ş.E. care în declaraţiile date au arătat că delatorul a sunat-o pe inculpată, de câteva ori, cerându-i în prezenţa lor, să vină la firmă pentru a-şi ridica împrumutul, fiind insistent, la telefon, motivând că se grăbeşte, deoarece trebuie să plece la o depunere de coroane.

Între timp, P.N.A. amenaja biroul acestuia pentru efectuarea înregistrărilor audio şi video.

Inculpata arată că afirmaţia procurorilor, în sensul că, dacă nu s-ar fi realizat atunci flagrantul, afirmaţie făcută în rechizitoriu - în condiţiile concrete, urmărirea penală, ar fi fost extrem de greu - dacă nu chiar imposibil - de probat, activitatea infracţională a inculpatei, demonstrează elocvent înscenarea flagrantului.

De fapt, denunţătorul a sunat-o în urma înţelegerii cu procurorul, provocând, astfel, flagrantul.

În consecinţă, se conchide că, întrucât, toate probele legate de aşa-zisa infracţiune flagrantă au fost obţinute în mod ilegal, prin provocarea acesteia şi prin contrafacerea faptelor, nu pot fi utilizate în procesul penal, fiind necesară refacerea lor, în condiţiile legii.

Intră în această categorie a probelor administrate ilegal, procesul verbal de organizare a flagrantului din 4 iunie 2003, procesul verbal de constatare a pretinsei infracţiuni flagrante, din 5 iunie 2003 şi înregistrările audio şi video, anume înregistrarea audio realizată de denunţător, la 14 mai 2003 şi înregistrările audio şi video, de la data înregistrării flagrantului.

De asemenea, percheziţia domiciliară, realizată în absenţa inculpatei, percheziţia biroului de la Curtea de Apel, o serie de probe testimoniale, obţinute cu încălcarea dreptului de apărare prevăzut de art. 172 alin. (1) C. proc. pen., actele premergătoare începerii urmăririi penale, în lipsa procesului verbal prevăzut de art. 224 C. proc. pen. şi multe alte probe, lovite de anumite nulităţi, fiind întocmite de procurori ori ofiţeri de poliţie judiciară necompetenţi.

Toate aceste probe, nu pot avea putere probatorie, nu pot produce efecte juridice, atât timp cât nu au fost obţinute în condiţiile legii, cu respectarea dreptului fundamental la apărare, al inculpatei.

Apreciind asupra excepţiilor invocate de către inculpata C.A., în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 197 alin. (1) şi (4) din acelaşi cod, Curtea a privit ca întemeiate excepţiile şi le-a admis, prin Sentinţa nr. 651 din 30 octombrie 2007 restituind cauza privind pe inculpata C.A., trimisă în judecată, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi de sustragere de înscrisuri prevăzute şi pedepsite de art. 254 alin. (2) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 242 alin. (3) C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru refacerea urmăririi penale.

Sentinţa a reţinut că soluţia se impune, nici una dintre obiecţiile D.N.A. formulate prin concluziile scrise, depuse la dosar, neputând fi primită, nefiind de conceput reţinerea unor vinovăţii, pe baza unor probe, obţinute, astfel decât în cadrul procesual stabilit de lege.

De altfel, argumentele avute în vedere la restituirea Dosarului nr. 24057/1/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt valabile şi în dosar, numai prin refacerea tuturor probelor de procuror, putându-se stabili corect, faptele şi vinovăţiile imputabile.

Restituirea este necesară şi pentru a se satisface cerinţa instanţei de recurs cu privire la obligaţia verificării legalităţii modului în care au fost obţinute mijloacele de probă care au constituit temeiul trimiterii în judecată, în raport de prevederile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., care arată că „Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.”

În plus, restituirea cauzei se impune şi pentru ca Parchetul să poată aprecia asupra chestiunii reunirii, celor două cauze, instrumentate inculpatei, înregistrate sub nr. 24057/1/2006 şi 5705/1/2007, în felul acesta, existând posibilitatea privirii unitare a ansamblului activităţii, pretins infracţionale, imputate inculpatei.

Împotriva acestei din urmă sentinţe a declarat recurs, în termen legal, de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că, în mod greşit, s-a dispus restituirea cauzei la procuror, în baza dispoziţiilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 289 din 5 mai 2008 a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. împotriva respectivei sentinţe, pe care a casat-o, trimiţând cauza pentru continuarea judecăţii la Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În fundamentarea acestei soluţii, s-a arătat că examinând recursul declarat de Parchet, acesta se dovedeşte a fi fondat, pentru considerentele ce se vor arăta, în continuare:

Î n conformitate cu dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

Potrivit art. 62 şi art. 64 alin. (2) din acelaşi cod, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, iar mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Din examinarea prevederilor menţionate - susţine instanţa de control judiciar - rezultă că numai nerespectarea dispoziţiilor privind sesizarea instanţei constituie temei de restituire a cauzei la procuror, iar aprecierea caracterului ilegal al mijloacelor de probă, care constituie fundamentul trimiterii în judecată, este atributul instanţei care se pronunţă, după efectuarea cercetării judecătoreşti şi după dezbateri, prin hotărâre.

În prezenta cauză, instanţa de fond, fără a efectua cercetarea judecătorească, s-a pronunţat asupra unor mijloace de probă pe care procurorul şi-a întemeiat trimiterea în judecată a inculpatei C.A., apreciind că nelegalitatea unor acte de urmărire penală atrage nelegalitatea actului de sesizare în întregul său şi impune refacerea urmăririi penale.

Or, prin decizia nr. 122 din 27 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Secţia Judiciară Penală, împotriva Sentinţei nr. 360 din 13 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, privind pe inculpata C.A., a casat sentinţa atacată numai cu privire la infracţiunile de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 24 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi a trimis dosarul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea rejudecării cauzei cu privire la infracţiunile menţionate.

Astfel, instanţa de recurs, reţinând că probele administrate în cursul urmăririi penale au reprezentat doar un suport al trimiterii în judecată, iar probele administrate de instanţa de fond nu justifică nici soluţia de achitare şi nici soluţia de condamnare, cu privire la cele două infracţiuni, a trimis dosarul aceleiaşi instanţe pentru a administra probe cu privire la primirea sumei de 210 milioane lei şi fotocopierea documentelor de interceptare telefonică din dosarul privindu-l pe inculpatul M.M.N.

În consecinţă, s-a spus că instanţa de fond trebuia ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 38518 C. proc. pen., să se conformeze indicaţiilor date de instanţa de recurs şi să administreze nemijlocit toate mijloacele de probă necesare, pentru a se clarifica dacă faptele comise de inculpata C.A. întrunesc ori nu elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi de sustragere de înscrisuri, urmând ca la adoptarea soluţiei să aibă în vedere doar acele mijloace de probă care au fost obţinute în condiţii de legalitate şi să le înlăture pe cele obţinute cu încălcarea prevederilor legale.

Pe de altă parte, soluţia de trimitere a cauzei la parchet, în vederea satisfacerii cerinţei impuse de instanţa de recurs, cu privire la obligaţia verificării, în raport de prevederile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., a legalităţii modului în care au fost obţinute mijloacele de probă, nu se justifică, având în vedere că actele de procedură a căror nulitate a fost invocată - referitoare la constatarea infracţiunii flagrante, la percheziţiile efectuate de organul de urmărire penală, înregistrările audio şi video, ridicarea de înscrisuri - nu mai pot fi refăcute de parchet în această etapă procesuală.

În considerarea considerentelor expuse, constatând întemeiate criticile formulate de parchet, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., împotriva Sentinţei penale nr. 651 din 30 octombrie 2007, privind pe inculpata C.A., casând sentinţa penală atacată şi trimiţând cauza pentru continuarea judecăţii, la aceeaşi instanţă.

În baza deciziei menţionate, a instanţei de control judiciar, cauza a fost reînregistrată sub nr. 8348/1/2008 din 14 octombrie 2008, fiind repartizată, pentru continuarea judecăţii, aceluiaşi complet de judecată ce pronunţase Sentinţa nr. 651 din 30 octombrie 2007, casată.

Cum, acest complet de judecată, pronunţând sentinţa atacată, prin pronunţarea asupra excepţiilor ridicate de apărarea inculpatei, se pronunţase, în fapt, asupra validităţii probelor administrate în faza urmării penale, constatându-le nule, fiind obţinute ilegal, cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege, membri acestui complet, prin cererea din 15 ianuarie 2009 (fila 9 din dosar) au făcut declaraţie de abţinere, pentru desemnarea altui complet de judecată, care să instrumenteze cauza.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, însă, prin Încheierea şedinţei secrete din 15 ianuarie 2009, în ciuda concluziilor de admitere a declaraţiei de abţinere, formulate de reprezentantul parchetului, a respins declaraţia respectivă de abţinere, obligând, astfel completul, să judece.

În această situaţie, completul de judecată a fost în situaţia să treacă la judecarea cauzei, în fond, în condiţiile existenţei probelor nule din faza urmăririi penale, a refuzului de refacere a acelor probe, de către organul de urmărire penală, manifestat prin recursul declarat, la hotărârea prin care se dispunea restituirea cauzei la procuror, în limitele şi, cu respectarea indicaţiilor şi îndrumărilor date de instanţa de control judiciar, prin cele două hotărâri ale Completului de 9 Judecători.

S-a procedat, astfel, în cadrul cercetării judecătoreşti la reaudierea inculpatei (paginile 15-18 din dosar), a denunţătorului Ţ.V.A. (pag. 91-92 din dosar), a martorelor T.M. (fila 44), M.V. (fila 45), L.I.D. (fila 46), Ş.D.S. (fila 47), M.F.A. (fila 86), P.L. (fila 87), C.R. (fila 88), P.D.P. (fila 89), P.P. (fila 90), L.A.E. (fila 93).

La solicitarea inculpatei, admisă de instanţă, au fost audiaţi şi martorii F.H.P., G.G., M.R., M.Ş.O., C.A., C.V., M.Z., T.O. şi T.C.

Între martorii audiaţi s-au aflat membrii comisiei de licitaţie, cei care au semnat contractul de lucrări şi actele adiţionale, organe de control contabil-financiar din Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor, din domeniul construcţiilor şi judecători.

S-au depus la dosar, copii xerox ale hotărârii de desemnare a ofertei câştigătoare, semnate de membrii comisiei de licitaţie, a contractului din 22 decembrie 1998 şi o serie de ziare privind o serie de dezvăluiri din presă, privind ascultări de telefoane, implicări politice în dosarele R. şi M.M.N. şi altele.

Pentru a se pronunţa în cauză, instanţa a solicitat şi cererea a fost satisfăcută depunându-se concluzii scrise, atât de reprezentantul parchetului cât şi de inculpată.

Analizând ansamblul probelor şi actelor din dosarul cauzei, instanţa constată, în primul rând, că, nu există în corpul deciziei Completului de 9 judecători în vreun alt act al dosarului, elemente probatorii care să demonstreze că inculpata ar fi vinovată de comiterea unor acte materiale ale infracţiunii de luare de mită şi a infracţiunii de sustragere de înscrisuri, aşa cum, greşit, reţine Parchetul în concluziile sale, fila 2 alin. (3). Dimpotrivă, din Decizia nr. 122 din 27 martie 2006, rezultă, fără nici un fel de dubiu că s-a admis recursul declarat de procuror şi s-a dispus casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, numai cu pricire la infracţiunea de luare de mită, având ca obiect pretinderea şi primirea celor 210 milioane ROL de către inculpată şi de sustragere de înscrisuri, constând în copii ale unor interceptări telefonice, considerând că, nu au fost administrate toate probele ce se impuneau pentru justa soluţionare a cauzei, cu privire la cele două infracţiuni, pe probele existente la acea dată în dosar neputându-se pronunţa, nici o soluţie de condamnare a inculpatei, nici o soluţie de achitare, pentru cele două fapte, imputate inculpatei. Rezultă, astfel că, limitele sesizării acestei instanţe, se referă numai la aceste două fapte şi nu, şi la altele, cum pare a crede procurorul.

Pe de altă parte, examinându-se cauza, în fond, după casare, constată că noile probe, administrate în rejudecare ca urmare a indicaţiilor date de instanţa ierarhic superioară, confirmă temeinicia excepţiilor ridicate de inculpată şi admise de instanţă, declarându-le nule, prin Sentinţa penală nr. 651 din 30 octombrie 2007,probele respective neputând produce efecte juridice, atâta timp cât, n-au fost obţinute cu respectarea prevederilor legale.

Totodată, se constată că ele nu pot fi refăcute de instanţă, aceasta neavând la îndemână mijloacele avute de organul de urmărire penală, de procurori, şi ofiţeri de poliţie, încât, practic, rechizitoriul privind pe inculpată, în ansamblul său, inclusiv, cu privire la cele două infracţiuni, ce urmează a fi judecate de această instanţă, nu are nici un fel de suport probator.

Ceva mai mult, probele efectuate de către această instanţă, în cadrul cercetării judecătoreşti, efectuate în cadrul juridic procesual, circumscris, în mod expres, prin cele 3 hotărâri judecătoreşti, la cele două fapte, demonstrează, în mod clar că, cele două învinuiri aduse inculpatei, sunt simple speculaţii, a căror existenţă se explică doar, datorită unui conflict deschis ivit între inculpată şi ministrul justiţiei, de la acea vreme, cu privire la înţelegerea ce se impune a fi dată independenţei justiţiei, conţinutului acestei noţiuni, înglobând, deopotrivă, drepturi şi obligaţii. Existenţa conflictului, şi consecinţele nefaste, pentru inculpată, constând în provocarea infracţiunii flagrante rezultă din declaraţia martorului A.C., preşedintele Curţii de Apel Mureş, dată la 30 iunie 2009.

Din probe rezultă că inculpata anunţase pentru data de 6 iunie 2003 „într-o serie de ziare locale, organizarea unei conferinţe de presă în care intenţiona să se apere împotriva unui senator N., a unor atacuri virulente din partea Ministerului Justiţiei şi a foştilor conducători ai Tribunalului şi Curţii de Apel Mureş, care o terorizau, trimiţându-i fel de fel de controale pentru că n-a acceptat să-şi convingă colegii care chemaseră în judecată ministerul pentru drepturi salariale, să înceteze executarea silită, precum şi pentru a combate un articol apărut în ziarul E.Z., Ediţia de Transilvania, semnat de un anume B., cu întocmirea unor xerocopii, din dosarul „M.”, articol ce susţinea existenţa unor relaţii neprincipiale între senatorul N., fostul preşedinte al Tribunalului Fărcaş, cu un inculpat italian O., al cărui dosar se afla pe rolul instanţelor din Mureş.

Inculpata nu a mai apucat să susţină conferinţa de presă, fiind arestată, ca urmare, a înscenării flagrantului, înscenare dovedită cu declaraţia martorei V.C., din 30 iunie 2006, judecătoare, care a luat cunoştinţă în mod direct, de la procurorul Ş.G., care, cu prilejul unui simpozion din luna aprilie, la care a participat specialistul spaniol D.M., i-a spus că: „s-a hotărât să-l salte pe unul de-ai noştri, totul este pregătit pentru organizarea flagrantului”, aşteptăm „undă verde”, la „şefa”, precizând, apoi, că „şefa” era ministrul justiţiei, R.S.

Martora a explicat instanţei, cum ulterior, a urmărit oripilată, arestarea inculpatei, magistrat de elită, la televizor, fapt ne mai întâmplat până atunci.

Din actele şi probele dosarului rezultă că procurorul G.Ş. cunoştea de arestarea inculpatei ce urma să aibă loc după sărbătorile de paşte, pentru că el fusese abilitat de procurorul şef P.N.A. - I.A., prin rezoluţie, să instrumenteze dosarul inculpatei.

Şi alte probe din dosar şi anume declaraţiile denunţătorului, denunţul din 31 mai 2003, în care delatorul specifică faptul că „Banii au fost ceruţi sub formă de împrumut” şi că „la discuţia de la începutul lunii mai, când d-na C. mi-a solicitat acei bani pentru materiale spunea că o să mi-i înapoieze”, coroborate cu alte declaraţii de martori, duc la concluzia provocării flagrantului, chiar al şantajării delatorului Ţ.V., de către procuror, pentru a o inculpa pe inculpată.

Stăruinţa delatorului în chemarea telefonică a inculpatei la firma sa, pentru a-i da banii, stăruinţă confirmată de depoziţiile martorilor O.M.Ş. şi E.M.Ş., demonstrează acelaşi lucru.

Reaua credinţă a procurorilor în organizarea flagrantului rezultă şi din cele declarate de delator, într-o declaraţie dată de delator, în faţa Înaltei Curţi. Acesta a spus textual „Fusesem contactat pentru flagrant de procurorul Ş.”; „Am scris de sumele de bani când mi s-a luat declaraţie de către procurorul Ş. Deci, despre bani am declarat pe parcursul cercetărilor”; „ideea cu organizarea flagrantului a avut-o procurorul Ş., iar eu am acceptat-o”; „Primele acte în legătură cu lucrările efectuate de firma mea la instanţă au fost ridicate de către parchet anterior depunerii de către mine a denunţului pentru sumele de bani cerute de inculpată. Actele au fost ridicate de doi ofiţeri trimişi de la D.N.A. Actele au fost ridicate de la firma mea la sfârşitul lunii aprilie. Denunţul scris l-am făcut prin luna mai, după ridicarea actelor”.

Probele scot în relief şi alte aspecte abuzive ale urmăririi penale dintre care demonstrarea şantajului la care a fost supus denunţătorul, prin care s-a reuşit captarea lui, alături de organul de urmărire şi cooperarea în realizarea actelor de urmărire abuzive.

Astfel, sunt dovezi că delatorul a început să formuleze denunţuri după ce actele contabile ale firmei sale au fost ridicate de P.N.A., că majoritatea acestor acte priveau lucrările de la Centrul de pregătire profesională a magistraţilor de la Sovata, deşi, la acea dată, nu exista nici o sesizare referitoare la acea investiţie şi că respectivele acte nu i-au fost restituite decât după finalizarea dosarului inculpatei, bineînţeles, cu contribuţia denunţătorului.

La fel, sunt dovezi că denunţurile delatorului au avut mai multe conţinuturi, în primele două forme, neapărând suma de bani pentru care s-a organizat „flagrantul”, respectiva sumă apărând, numai în cea de-a treia variantă a denunţului după primirea delegaţiei de instrumentare a dosarului inculpatei, de către procurorul Ş.G., care „primise undă verde de la şefa”, adică,de la cea care îndeplinea funcţia de ministrul justiţiei, în acea perioadă, aşa cum a arătat, martora V.C., judecătoare deosebit de apreciată, în mediul său profesional.

Modul în care a fost provocată remiterea sumei de bani de către delator către inculpată, constituie o altă dovadă a ilicitului folosit în urmărirea penală.

Tot aşa, caracterizate de ilicit şi, implicit, de imposibilitatea de a putea fi utilizate în procesul penal, sunt şi înregistrările audio şi video, operate în cauză.

Toate acestea, ilegalitatea procesului verbal de percheziţie, de la data înscenării flagrantului, ilegalitatea percheziţiilor, a probelor testimoniale efectuate în lipsa avocaţilor, deci cu încălcarea dreptului la apărare, ilegalitatea actelor premergătoare, în lipsa procesului-verbal, prevăzut de art. 224 alin. (3) C. proc. pen., lipsesc de calităţile intrinseci rechizitoriul cauzei, îl lasă fără fundament legal, ca act de sesizare al instanţei şi viciază de inconsistenţă şi de necredibilitate rechizitoriul, punând într-un mod serios, problema inexistenţei faptelor imputate prin respectivul act.

Coroborarea acestui fapt, cu probatoriul administrat în rejudecare, conform cu indicaţiile date de instanţele de control judiciar - cele două complete de 9 judecători - probatoriul ce nu confirmă existenţa celor două fapte, cu care este sesizată instanţa, în sensul că nu dovedesc inexistenţa, în materialitatea ei, nici a unei fapte de pretindere, primire, acceptare sau nerespingere, într-unul din scopurile încriminate de dispoziţiile art. 254 C. pen., atâta timp cât îndatoririle de serviciu ale funcţionarilor Tribunalului Mureş în legătură cu firma delatorului au încetat în luna februarie 2003, odată cu ultima plată şi cu admiterea recepţiei, iar împrumutul a fost solicitat, ulterior, executării plăţii şi recepţionării lucrării, respectiv, în luna mai 2003, când, până şi linia de finanţare de la Trezoreria Tg. Mureş pentru investiţia de la Sovata era închisă, bugetul Tribunalului Mureş, nemaifiind alimentat cu nici o sumă de bani, pentru acest obiectiv şi nici că cele 294 de file din dosarul „M.”, ar fi fost sustrase, în sensul art. 242 C. pen., acesta fiind, de fapt, nişte xeroxuri, fără relevanţă juridică, pe care încearcă, contrar legii, să i-o dea procurorii. De altfel, dacă această faptă ar fi avut această semnificaţie, s-ar fi impus răspunderea conform legii siguranţei naţionale.

Sunt în cele arătate, motivele pentru care, Curtea, rejudecând cauza, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen. va achita pe inculpata C.A. pentru învinuirea de a fi comis infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., având ca obiect suma de 210 milioane lei vechi, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum şi pentru învinuirea de a fi comis infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, în formă continuată, prevăzută de art. 242 alin. (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Pentru a reţine ca temei al achitării, art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi nu art. 10 lit. d) C. proc. pen., având în vedere faptul că faptele concrete imputate inculpatei, nu sunt dintre cele descrise de lege, având potenţialul infracţional, antisocial, cerut de lege, mai puţin un element, o condiţie, care să lipsească.

În speţă, faptele inculpatei, de a lua un împrumut sau de a face nişte xeroxuri după o serie de acte, dintr-un dosar al instanţei, nu au nimic ilicit şi nu pot fi considerate a fi „fapte”, în sensul prevederilor, art. 254 şi, respectiv, 242 C. pen., faptele descrise în acele texte de lege, având, în toate cazurile, chiar şi atunci, când le-ar lipsi un element care să le dea un caracter penal, fiind ilicite, contrare legii, de natură, a fi imputabile celor care le comit, cel puţin, sub aspectul deontologiei, în cazul profesioniştilor.

Or, în cazul speţei, a condiţiilor concrete în care s-au desfăşurat faptele şi, mai ales, aşa-zisa urmărire penală, fac să lipsească inculpatei orice fel de culpă, nu numai penală.

Cum inculpata A.C. a fost arestată preventiv, de la 5 iunie 2003, la 12 iunie 2003, instanţa va trebui să constate acest fapt.

Curtea va trebui să înlăture sechestrul asigurator instituit în cauză.

Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare, către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen. achită pe inculpata C.A. pentru învinuirea de a fi comis infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., având ca obiect suma de 210 milioane lei, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum şi pentru învinuirea de a fi comis infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri în formă continuată, prevăzută de art. 242 alin. (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Constată că inculpata A.C. a fost arestată preventiv de la 5 iunie 2003 la 12 iunie 2003.

Înlătură sechestrul asigurator instituit pe bunurile inculpatei, prin Ordonanţa din 6 iunie 2003 a fostului P.N.A., aflată în vol. II al dosarului de urmărire penală, fila 214.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Cu recurs.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 15 iulie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 1368/2009. Penal. Plângere împotriva...  ICCJ. Decizia nr. 1489/2009. Penal. Traficul de minori (Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1380/2009. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Fond