ICCJ. Decizia nr. 1193/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1193/2010
Dosar nr. 2429/1/2011
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 846 din 06 decembrie 2010,Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus printre altele: în temeiul dispoziţiilor art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul B.S. să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare, în temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) C. pen. raportat la art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale; în temeiul dispoziţiilor art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul M.G. să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare, în temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) C. pen., raportat la art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) şi lit. c) (dreptul de a fi administrator la societăţi comerciale) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel, inculpaţii B.S. şi M.G., apel care formează obiectul dosarului nr. 47273/3/2008 (115/2011) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
La termenul de judecată din data de 08 martie 2011, fixat pentru judecarea apelurilor, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpaţilor în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii B.S. şi M.G., au declarat recurs solicitând admiterea recursurilor, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti dată în încheierea atacată, constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
In cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a constatat că temeiurile de fapt şi de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv fapta inculpatului B.S., de a constitui un grup infracţional cu structură şi atribuţii bine determinate, în scopul comiterii infracţiunii de înşelăciune, şi fapta de a induce în eroare societăţile de leasing cu privire la existenţa bunurilor ce urmau a fi livrate prin crearea aparenţei existenţei acestora, fapte comise prin acte materiale repetate de acelaşi fel, contracte încheiate cu societăţile de leasing având ca obiect un număr de 28 de utilaje, prin care s-a produs un prejudiciu în valoare totală de 3.478.983, 35 Euro, precum şi fapta inculpatului M.G. de a constitui un grup infracţional cu structură şi atribuţii bine determinate, în scopul comiterii infracţiunii de înşelăciune, şi fapta de a induce în eroare societăţile de leasing cu privire la existenţa bunurilor ce urmau a fi livrate, prin crearea aparenţei existenţei acestora, fapte comise prin acte materiale repetate de acelaşi fel, (contracte având ca obiect 28 de utilaje), prin care s-a produs un prejudiciu în valoare totală de 3.478.983, 35 Euro, cât şi faptul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile pe care inculpaţii le-au săvârşit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care sunt învinuiţi inculpaţii, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
In acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Înalta Curte conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.S. şi M.G. împotriva încheierii din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 47273/3/2008 (115/2011).
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.S. şi M.G. împotriva încheierii din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 47273/3/2008 (115/2011).
Obligă recurentul inculpat B.S. la plata sumei de 125 lei, din care suma de 25 lei reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat M.G. la plata sumei de 200 lei, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 993/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1214/2010. Penal → |
|---|
