ICCJ. Decizia nr. 177/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 177/2010
Dosar nr. 1082/44/2009
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 178/F din 12 octombrie 2009 Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul C.S.(fiul lui T. şi R., născut la data de 17 iunie 1968 în Brăila, judeţul Brăila, domiciliat în Brăila, judeţul Brăila) împotriva rezoluţiei nr. 539/II/2/2009 a Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul la 100 lei, cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 539/II/2/2009 a Prim procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul C.S.
Pentru a pronunţa această soluţie s-au avut in vedere următoarele:
Prin plângerea formulată la data de 09 octombrie 2008, persoana vătămată C.S. a sesizat că la data de 01 octombrie 2008, orele 5.55, subinspectorul de poliţie M.I., de la S.I.C. al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Brăila, a pătruns fără drept în curtea imobilului său din Brăila, unde i-a agresat pe minorii C.C. şi C.B.
Persoana vătămată a susţinut că pătrunderea în imobil s-a făcut în baza unei autorizaţii de percheziţie, dar cu încălcarea orelor expres arătate în acea autorizaţie (6.30 - 20.00).
După efectuarea actelor premergătoare, prin rezoluţia nr. 374/P/2008 din 11 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de subinspectorul de poliţie M.I. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 250 alin. (1), (3) C. pen. şi art. 192 alin. (1), (2) C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (6) în referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S-a motivat, în esenţă, după descrierea situaţiei de fapt, că faptele sesizate nu există.
Împotriva rezoluţiei a formulat plângere, în termen legal, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., petentul C.S.
Acesta a susţinut că faptele sesizate există şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor sesizate.
A solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei şi începerea urmăririi penale faţă de subinspectorul de poliţie M.I. sub aspectul infracţiunilor sesizate.
S-a constatat că plângerea este întemeiată, dar pentru alte motive decât cele pentru invocate de petent.
S-a arătat că situaţia de fapt, care s-a conturat după efectuarea actelor premergătoare este următoarea:
Petentul C.S. era cercetat în Dosarul nr. 1335/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, aflat în curs de efectuare a urmăririi penale, la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Brăila.
În cursul efectuării actelor de urmărire penală în dosarul sus menţionat, s-a solicitat Tribunalului Brăila emiterea unei autorizaţii de percheziţie la domiciliul lui C.S., situat în Brăila.
Tribunalul Brăila a emis autorizaţia de percheziţie nr. 44 din 30 septembrie 2008, valabilă pentru o perioadă de 3 zile, între orele 6.30-20.00.
Subinspectorul de poliţie M.l., din cadrul S.I.C. al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Brăila, a fost desemnat să conducă efectivul de poliţişti şi jandarmi desemnaţi să efectueze percheziţia astfel autorizată. În dimineaţa zilei de 01 octombrie 2008, orele 5.55, întrucât la apelul efectuat prin soneria de la poarta imobilului nu s-a răspuns, în curtea imobilului s-a pătruns prin escaladarea gardului şi apoi prin deschiderea porţii de interior.
Lucrătorii de poliţie au imobilizat pe fiii petentului C.C. şi C.B., imobilizarea fiind necesară pentru buna desfăşurare a activităţii autorizate şi pentru a se evita atitudini violente ale acestora.
Lucrătorii de poliţie au precizat acestor persoane scopul percheziţiei după care această activitate a fost efectuată fără incidente în prezenţa unor martori asistenţi.
Pe timpul efectuării percheziţiei a sosit acolo şi soţia petentului, C.D., care a reclamat faptul că percheziţia s-a efectuat şi în sediul societăţii aflate în curtea aceluiaşi imobil, deşi autorizaţia nu prevedea acest lucru.
După încheierea percheziţiei, orele 11.15, a fost întocmit procesul-verbal care a fost semnat de toate persoanele prezente la efectuarea acestei activităţi, mai puţin de C.D., care a motivat că nu a asistat de la început.
Reţinând această situaţie de fapt, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunilor sesizate în baza unui temei juridic greşit: art. 10 lit. a) C. proc. pen. în loc de art. 10 lit. d) C. proc. pen.
S-a apreciat că susţinerile petentului în sensul că percheziţia s-a efectuat cu încălcarea intervalului orar autorizat de judecător fiind reală.
Din procesul-verbal de percheziţie domiciliară a rezultat că această activitate s-a desfăşurat în intervalul orar 06.00 - 11.15, deci a început cu 30 de minute mai devreme decât ora autorizată de judecător - 06.30.
Acest fapt nu a fost considerat de natură a conduce automat la concluzia că în cauză s-a săvârşit un abuz atât timp cât din actele premergătoare efectuate nu a rezultat că s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei vătămate.
Intrarea în locuinţa persoanei vătămate s-a făcut în baza unei autorizaţii de percheziţie, astfel că nu s-a putut susţine că lucrătorii de poliţie nu au avut dreptul de a pătrunde în imobil.
S-a stabilit prin actele premergătoare efectuate în cauză că între imobilul pentru care exista autorizaţie de percheziţie şi dependinţa situată la nr. 23 şi în privinţa căreia persoana vătămată a susţinut că lucrătorii de poliţie nu aveau dreptul de a efectua percheziţie, nu existau delimitări vizibile, care să atragă atenţia că este vorba despre altă adresă, în ceea ce priveşte infracţiunea de purtare abuzivă sesizată de persoana vătămată din actele premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că folosirea forţei de către lucrătorii de poliţie a fost justificată pentru a înlătura comportamentul violent al celor doi minori şi pentru o bună desfăşurare a percheziţii autorizate „nefiind vorba de exercitarea unor acte de violenţă în sensul stabilit de legiuitor prinincriminarea infracţiunii".
Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere petentul C.S. solicitând începerea urmăriri penale faţă de subinspectorul M.I. sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 246 şi art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen.
În susţinerea plângerii petentul, prin apărător, a solicitat depunerea ca probă la instanţa de judecată a CD-ului privind imagini video asupra modului în care s-a efectuat percheziţia precum şi poze din care rezulta faptul că s-a percheziţionat şi un imobil pentru care nu exista autorizaţie.
Curtea a respins depunerea acestor probe la dosarul cauzei motivat de faptul că în conformitate cu dispoziţiile procedurale prev. de art. 2781 C. proc. pen., singura proba care se poate admite in faţa instanţei de judecată este proba cu înscrisuri.
Analizând cauza in raport de criticile invocate Curtea a reţinut următoarele:a) nu poate fi reţinută săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu deoarece organele de poliţie au pătruns în imobil în mod legal, în baza unei autorizaţii de percheziţie emise de judecător.
Faptul că s-a percheziţionat şi dependinţa situată la nr. 23, unde petentul a afirmat că ar fi sediul unei societăţi comerciale, nu a putut fi considerat un abuz fiind efectiv o eroare a organelor care au efectuat percheziţia, neexistând delimitări vizibile (exemplu existenţa unei firme la intrare din care să rezulte că era sediul unei societăţi comerciale) în condiţiile în care cele două imobile, mai precis imobilul percheziţionat şi dependinţa acestuia, fiind situate în aceeaşi curte şi foarte aproape una de cealaltă, organele de poliţie fiind astfel induse in eroare.
În plus, urmează a se constata şi faptul că deşi în imobil la momentul percheziţiei se aflau şi alte persoane, respectiv fiii petentului: C.C. şi C.B.(minori cu vârste cuprinse intre 16 şi 17 ani), precum şi numitul T.I., nici unul dintre aceştia nu au adus la cunoştinţa organelor care efectuau percheziţia că dependinţa situată la nr. 23 este un sediu de firmă.
Faţă de aceste considerente, datorită acestor elemente care au indus în eroare organele care au efectuat percheziţia, Curtea apreciază că nu a existat intenţia subinspectorului de poliţie M.I. de a săvârşi infracţiunea de abuz in serviciu cu ocazia percheziţionării acestei dependinţe.
b) la dosarul cauzei existau foarte multe elemente din care rezulta că persoanele pentru care s-a dispus percheziţia erau persoane periculoase, numitul C.S. fiind urmărit penal pentru săvârşirea mai multor infracţiuni cu grad ridicat de pericol, respectiv ameninţări, vătămări corporale, distrugeri, furturi, tâlhării, tentative de omor, şantaj, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, precum şi trafic de persoane, existând informaţii că acesta ar face parte dintr-o grupare infracţională organizată O. – B. – C. – Z.
În raport de aceste elemente şi de informaţii ale organelor de urmărire penală din care rezultau indicii cu privire la un presupus comportament violent al persoanelor aflate în imobil în mod judicios subinspectorul de poliţie M.I., care a fost desemnat să conducă efectivul de poliţişti şi jandarmi desemnaţi să efectueze percheziţia şi-a luat măsuri de prevedere imobilizând pe fiii petentului C.C. şi C.B., care deşi minori datorită vârstelor acestora 16 şi 17 ani, puteau avea o atitudine violentă faţă de lucrătorii de poliţie.
În acest context s-a reţinut faptul că imobilizarea nu a fost permanentă (persoanele nu au fost încătuşate), e a fost temporară durând doar câteva minute cât s-a efectuat percheziţia corporală a acestora pentru a se constata dacă au sau nu arme asupra lor.
Deci, folosirea forţei de către lucrătorii de poliţie în acest context a fost justificată şi necesară pentru a se asigura o bună desfăşurare a percheziţiei autorizate, nefiind vorba de exercitarea unor acte de violenţă în sensul stabilit de legiuitor pentru incriminarea infracţiunii de purtare abuzivă.
Din actele dosarului a rezultat că unul dintre minori a suferit o leziune uşoară, conform certificatului medico-legal depus la dosarul cauzei, dar nu a existat nici o probă din care să rezulte că subinspectorul de poliţie M.I. i-ar fi provocat în mod direct această leziune. În acest context subinspectorul de poliţie M.I. conducea efectivul de poliţişti şi jandarmi desemnaţi să efectueze percheziţia autorizată, dar nu poate răspunde pentru o faptă săvârşită de unul din membrii echipei operative, membru rămas neidentificat.
Deoarece plângerea îl viza în mod direct pe subinspectorul de poliţie M.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă, prev. de art. 250 C. pen., s-a constatat că din probele administrate în cauză (declaraţii de martori, precum şi declaraţiile martorilor asistenţi aflate la filele 61-75 dosar urmărire penală) nu a rezultat că acesta ar fi lovit pe minorul C.C.
Eventual, petentul în calitate de părinte al minorului are posibilitatea formulării unei plângeri pentru identificarea persoanei care a lovit pe minorul C.C. cu ocazia efectuării percheziţiei, urmând ca organele de urmărire penală să procedeze în consecinţă, instanţa neputând fi sesizată în acest cadru procesual prev. de art. 2781 C. proc. pen., respectiv plângerea împotriva subinspectorului de poliţie M.I. cu soluţionarea acestei fapte.
c) din procesele verbale de percheziţie a rezultat că din domiciliul persoanei percheziţionate au fost ridicate mai multe bunuri, printre care arme albe (cuţite, topor, cuţit cu buton) precum şi bijuterii (fila 46 şi 50 dosar urmărire penală) dar acesta nu constituie un abuz în condiţiile în care ridicarea acestor bunuri s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, ele putând contribui la o bună soluţionare a cauzei în condiţiile în care petentul C.S. era cercetat atât pentru infracţiuni cu violenţă cât şi pentru infracţiuni de şantaj şi trafic de persoane existând, deci, dubii cu privire la provenienţa acestor bunuri de valoare.
d) În mod judicios Parchetul a constatat că percheziţia a început cu 30 minute mai devreme decât ora autorizată de judecător dar nu poate duce la concluzia automată că în cauză s-a săvârşit un abuz atâta timp cât din declaraţiile martorilor asistenţi şi din procesele verbale de percheziţie nu a rezultat că s-ar fi cauzat vreo vătămare intereselor legale ale persoanelor vătămate.
Faţă de aceste considerente Curtea a apreciat că rezoluţia de respingere a plângerii este legală şi temeinică şi, pe cale de consecinţă, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul C.S.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, petiţionarul C.S. a declarat recurs, fără a se prezenta la instanţă pentru a-l susţine şi fără a depune motivele de recurs la dosarul cauzei.
Examinând recursul declarat de petiţionar sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat.
Astfel, instanţa de fond, în baza materialului probator aflat la dosarul cauzei, a constatat că rezoluţia contestată este legală şi temeinică, intimatulsubinspector de poliţie M.I., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 246 şi art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen. şi-a exercitat atribuţiile de serviciu cu respectarea dispoziţiilor legale.
Înalta Curte, a apreciat că nu se poate reţine în sarcina intimatului săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 246 şi art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen. art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Pe de altă parte, deşi petiţionarul a arătat, în concret, în ce constă vătămarea adusă intereselor sale, însă nu a produs probe în dovedirea acestora, trebuie precizat că nu orice eventuală încălcare a dispoziţiilor procedurale cu ocazia desfăşurării activităţii intimatului subinspector de poliţie, angajează răspunderea penală a acestuia, ci doar dacă se dovedeşte reaua - credinţă cu care acţionează acesta în scopul prejudicierii intereselor unei persoane, ceea ce nu este cazul în speţă, lipsind latura subiectivă/obiectivă a infracţiunilor reclamate.
În speţă, petiţionarul nu a indicat elemente pe baza cărora să se poate identifica reaua - credinţă cu care a acţionat intimatul în scopul prejudicierii intereselor sale, cu prilejul efectuării percheziţiei, care a fost dispusă cu prilejul efectuării actelor de urmărire penală în dosarul în care petiţionarul era urmărit penal,solicitându-se Tribunalului Brăila emiterea unei autorizaţii de percheziţie la domiciliul lui C.S., situat în Brăila.
Tribunalul Brăila a emis autorizaţia de percheziţie nr. 44 din 30 septembrie 2008, valabilă pentru o perioadă de 3 zile, între orele 6.30-20.00.
Subinspectorul de poliţie M.l., din cadrul S.I.C. al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Brăila, a fost desemnat să conducă efectivul de poliţişti şi jandarmi desemnaţi să efectueze percheziţia astfel autorizată. În dimineaţa zilei de 01 octombrie 2008, orele 5.55, întrucât la apelul efectuat prin soneria de la poarta imobilului nu s-a răspuns, în curtea imobilului s-a pătruns prin escaladarea gardului şi apoi prin deschiderea porţii de interior.
De asemenea, din actele şi lucrările dosarului a rezultat că intimatul cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), s-a reţinut că nu s-au conturat indicii de natură infracţională. Din procesele verbale de percheziţie a rezultat că din domiciliul persoanei percheziţionate au fost ridicate mai multe bunuri, printre care arme albe (cuţite, topor, cuţit cu buton) precum şi bijuterii (fila 46 şi 50 dosar urmărire penală) dar acesta nu constituie un abuz în condiţiile în care ridicarea acestor bunuri s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, ele putând contribui la o bună soluţionare a cauzei în condiţiile în care petentul C.S. era cercetat atât pentru infracţiuni cu violenţă cât şi pentru infracţiuni de şantaj şi trafic de persoane existând, deci, dubii cu privire la provenienţa acestor bunuri de valoare. Totodată, în mod corect s-a reţinut că în mod judicios Parchetul a constatat că percheziţia a început cu 30 minute mai devreme decât ora autorizată de judecător dar acest fapt nu poate duce la concluzia automată că în cauză s-a săvârşit un abuz atâta timp cât din declaraţiile martorilor asistenţi şi din procesele verbale de percheziţie nu a rezultat că s-ar fi cauzat vreo vătămare intereselor legale ale persoanelor vătămate.
Aşadar, pentru toate aceste considerente, apreciind că soluţia pronunţată în cauză este legală, temeinică şi corect motivată în fapt şi în drept, văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (3) din acelaşi cod va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.S. împotriva sentinţei penale nr. 178/F din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2240/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 18/2010. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
