ICCJ. Decizia nr. 2570/2010. Penal. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2570/2010
Dosar nr. 5109/1/2011
Şedinţa publică din 27 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Suceava la data de 04 mai 2011, petentul H.T.I. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, în raport de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul nr. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 16 mai 2011 petentul H.T.I., a depus la dosarul cauzei, prin registratura instanţei o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 2781 alin. (2) C. proc. pen. şi a art. 2781 alin. (10) şi (13) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, în raport de art. 21 şi art. 129 din Constituţia României şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
In motivarea în fapt a excepţiei invocate petentul a arătat că prin modificările Codului de procedură penală introduse prin Legea 202/2010 se încalcă dreptul cetăţenilor să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor cetăţeneşti, că procurorul nu soluţionează cauzele pe fond, acest atribut revenind magistratului judecător şi că nu se respectă dreptul la două grade de jurisdicţie.
Petentul H.T.I., deşi legal citat, nu s-a prezentat în instanţă pentru a susţine detaliat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate.
Curtea de Apel Suceava prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 3 iunie 2011, examinând cererea petentului de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate menţionate, a constatat că aceasta nu este admisibilă.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ:
a). starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b). activitatea legii, în sensul că, excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, în vigoare;
c). prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d). interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate; instanţa mai reţine că nu are competenţa examinării excepţiei de neconstituţionalitate, ci exclusiva pertinenţei sesizării Curţii Constituţionale cu această excepţie, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
Referitor la condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei, s-a reţinut că raportul cu aceasta trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Astfel, Decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea Decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.
Pentru a nu fi caracterizată ca un abuz de drept, menit să tergiverseze soluţionarea cauzei, ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să fie adecvată argumentului că textul invocat ca neconstituţional este în mod logic, în raport şi în contradicţie cu un articol din Constituţie.
Prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Fiind un impediment apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate reclamă justificarea unui interes procesual sau de ordin substanţial.
Drept urmare prin alin. (1) al art. 29 din Legea 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiţie şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, vizând constatarea că aceasta "are legătură cu soluţionarea cauzei".
In cazul în care judecarea cauzei, cu referire la soluţia ce se va da, nu depinde de dispoziţia legală a cărei constituţionalitate se solicită, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale se respinge, ca inadmisibilă, conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată.
S-a mai reţinut că în cererea depusă la dosar la data de 04 mai 2011, prin care se invocă excepţia de neconstituţionalitate a art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., precum şi în cererea depusă la dosarul cauzei la data de 16 mai 2011, prin care se invocă excepţia de neconstituţionalitate a art. 278 alin. (2)1 şi art. 2781 alin. (10) şi (13) C. proc. pen., în raport de art. 21 şi art. 129 din Constituţia României şi de prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia EDO nu sunt motivate în nici un fel, neargumentându-se prin ce anume se aduce atingere acestor texte.
Curtea de Apel Suceava a constatat că nu este îndeplinită condiţia imperativă de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzută de dispoziţiile art. 10 alin. (2) rap. la dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 republicată.
De altfel, excepţiile invocate nu au legătură cu cauza, în realitate criticându-se lipsa unor dispoziţii legale în sensul stabilirii unui conţinut dorit de autorul excepţiei, deci urmărindu-se de fapt modificarea legii procesual penale, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 992 şi determină inadmisibilitatea cererii.
Prin urmare, Curtea de Apel Suceava, constatând neîndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) Legea nr. 47/1992 republicată, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (6) din acelaşi act normativ, a respins cererea formulată de petent, de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 alin. (2)1 şi art. 2781 alin. (10) şi (13) C. proc. pen., ca inadmisibilă.
Împotriva încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 3 iunie 2011, pronunţată în dosarul nr. 299/39/2011 al Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs petentul H.T., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi sub nr. 5109/2/2011.
Înalta Curte, constată că recursul declarat de petiţionarul H.T. este tardiv.
În conformitate cu prevederile art. 3853 alin. (1) C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.
La data de 3 iunie 2011, Curtea de Apel Suceava a rămas în pronunţare cu privire la cererea formulată de petent, de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 alin. (2)1 şi art. 2781 alin. (10) şi (13) C. proc. pen., iar petentul a declarat recurs împotriva acestei încheieri la data de 06 iunie 2011 potrivit filei 2 dosar recurs.
Instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare, şi anume operativitatea şi are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale, şi pe de altă parte împiedică tergiversarea desfăşurării procesului penal, asigurând operativitatea acţiunilor cerute de justa soluţionare a cauzelor penale.
Dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. pen. reglementează consecinţele nerespectării termenului înăuntrul căruia inculpatul putea şi trebuia să-şi exercite dreptul procesual, sancţiune ce constă în pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul peremtoriu prevăzut de lege.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul H.T.I. împotriva încheierii din 3 iunie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 299/39/2011, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., recurentul petiţionar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul H.T.I. împotriva încheierii din 3 iunie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 299/39/2011.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2569/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2578/2010. Penal. Strămutare (art. 55 şi... → |
|---|
