ICCJ. Decizia nr. 270/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 270/2010
Dosar nr. 531/1/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data de 12 ianuarie 2010, inculpatul M.M.D. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar motivând că sunt îndeplinite atât condiţiile admisibilităţii în principiu prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. cât şi condiţiile negative impuse de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
Analizând cererea formulată de inculpat, instanţa de fond a reţinut că inculpatul M.M.D. a fost arestat la data de 11 noiembrie 2009, prin încheierea penală nr. 2 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, menţinută prin Decizia nr. 3880 din 20 noiembrie 2009 a ÎCCJ (urmare a respingerii recursului inculpatului), temeiul arestării fiind cel prev. de art. 148 lit. f ) C. proc. pen.
S-a reţinut în esenţă, că inculpatul, avocat în cadrul Baroului Cluj şi practician în insolvenţă, în această din urmă calitate, a pretins la data de 05 noiembrie 2009 şi primit la 10 noiembrie 2009 de la denunţătorul C.D., administrator al SC D.P. SRL Cluj, suma de 1000 Euro în scopul întocmirii unui raport final în procedura lichidării societăţii denunţătorului, în aşa fel încât, să nu se procedeze ulterior la executarea silită a averii debitoarei.
Prin rechizitoriul din 30 noiembrie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte, de Casaţie şi Justiţie, DNA - Serviciul Teritorial Cluj, inculpatul M.M.D. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar la data de 7 decembrie 2009, în virtutea dispoziţiilor art. 300/1 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
Cât priveşte cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, Curtea apreciază că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 1602 C. proc. pen. liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani; liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Sunt îndeplinite în cauză, condiţiile de admisibilitate a unei astfel de cereri prevăzute de dispoziţiile legale în materie, atât condiţia pozitivă prev. de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., cât şi cerinţele negative înscrise în alin. (2) al aceluiaşi articol.
Astfel, infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul - luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 678/200G - este o infracţiune intenţionată pedepsită cu închisoarea ce nu depăşeşte 18 ani (limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt de la 3 la 12 ani), iar din examinarea pieselor dosarului de urmărire penală, nu rezultă date care să justifice temerea că, lăsat în libertate, acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau date din care să rezulte necesitatea împiedicării inculpatului de a săvârşi alte infracţiuni.
Reţine de asemenea instanţa de fond că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., faptul că atât legislaţia naţională cât şi cea europeană permit oricărui inculpat arestat preventiv să fie liberat provizoriu pe parcursul procedurii derulate împotriva lui, fiind invocate cauza Wemkoff contra Germaniei şi cauza Letellier contra Franţei.
Astfel, apreciază instanţa de fond că la acest moment al procedurii derulate împotriva inculpatului, nu mai există riscul tulburării ordinii publice în contextul în care reacţia publică la comiterea unor astfel de fapte şi aşteptările societăţii relativ la atitudinea organelor abilitate, şi-au găsit corespondent în modul ferm şi prompt de acţiune al autorităţilor judiciare, care în termen scurt a instrumentat urmărirea penală şi au trimis inculpatul în judecată aşa încât, deşi este vorba de o infracţiune gravă nu se mai impune în acest moment privarea de libertate a inculpatului.
La adoptarea soluţiei instanţa de fond a avut în vedere şi elementele pozitive de circumstanţiere ale inculpatului, respectiv lipsa antecedentelor penale, are domiciliul stabil, este bine integrat în societate, are doi copii minori în întreţinere.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Cluj criticând-o pentru netemeinicie, motivând că simpla îndeplinire formală a condiţiilor înscrise în art. 1602 C. proc. pen. nu determină admiterea de plano a cererii, aprecierea temeiniciei acesteia trebuind raportată la o serie de criterii cu referire directă atât la fapta dedusă judecăţii, cât şi la elementele ce circumstanţiază persoana inculpatului.
În raport de modul concret de comitere a faptei, de calitatea specială a acesteia de condiţionarea îndeplinirii ori neîndeplinirii atribuţiilor ce decurg în cadrul procedurii judiciare a insolvenţei de primirea unor sume de bani necuveniţi, se arată că este necesară reţinerea existenţei unei fapte de corupţie cu o gravitate sporită, fapt care atrage incidenţa temeiului de arestare prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
În sensul celor arătate, Parchetul solicită admiterea recursului, casarea încheierii şi pe fond respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.
Critica adusă nu este fondată.
Analizând încheierea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul declarat de parchet nu este întemeiat urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.
În cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de liberare provizorie sub control judiciar prevăzute de dispoziţiile art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. ca şi condiţia privind temeinicia cererii prevăzută de art. 1608 C. proc. pen. aşa cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.
Din probele dosarului nu rezultă date care să justifice presupunerea că inculpatul ar putea să săvârşească alte infracţiuni sau că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau prin distrugerea unor mijloace de probă ori alte modalităţi de alterare a adevărului care să facă astfel imposibilă punerea în libertate a acestuia.
Este adevărat că fapta comisă de inculpat este gravă, gravitate dată în special de calitatea în care inculpatul a comis fapta, însă această împrejurare nu poate determina, prin ea însăşi, menţinerea în stare de arest preventiv a inculpatului pe o perioadă lungă de timp fără a avea în vedere şi celelalte împrejurări care circumstanţiază atât fapta cât şi persoana inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (8) C. proc. pen. alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
În raport de aceste împrejurări avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune în acest moment procesual menţinerea în stare de arest preventiv a inculpatului, perioada de timp în care inculpatul a fost arestat, ca şi gradul de instruite a acestuia fiind în măsură să-l determine să realizeze că săvârşirea de fapte penale nu reprezintă un mod de viaţă.
De altfel, obligaţiile stabilite în sarcina inculpatului conform dispoziţiilor art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., vor contribui la adoptarea de către inculpat a unui comportament corect faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială, neexistând riscul ca acesta să se sustragă procesului penal sau să influenţeze negativ buna desfăşurare a procesului penal.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine, aşa cum de altfel în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, că elementele care circumstanţiază persoana inculpatului, coroborate şi cu celelalte aspecte invocate anterior, justifică liberarea provizorie sub control judiciar, neputând fi identificat, în acest moment procesual, vreun pericol pentru ordinea publică.
Vinovăţia inculpatului, gravitatea faptei ca şi modul de comitere a acesteia, urmează a fi avute în vedere la individualizarea pedepsei în cazul în care se va ajunge la condamnarea sa.
Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să respingă ca nefondat recursul Parchetului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Cluj împotriva încheierii din 13 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. 2103/33/2009, privind pe inculpatul M.M.D.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 267/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 296/2010. Penal → |
|---|
