ICCJ. Decizia nr. 267/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 267/2010
Dosar nr. 626/1/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 7 ianuarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 44797/3/2008 (16/2010), pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. şi de inculpaţii I.M., Z.I., G.D., R.C., M.C. şi B.C. împotriva sentinţei penale nr. 1024/F din 13 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 44797/3/2008, s-a luat în discuţie, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor I.M., Z.I., G.D., R.C. şi M.C.
Constatând că în cauză subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei masuri, fiind întrunite atât cerinţele art. 3002, cât şi ale art. 160b C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a acestora.
În termen legal, inculpaţii I.M., Z.I., G.D., R.C. şi M.C. au declarat recurs împotriva încheierii menţionate.
Inculpatul I.M., personal şi prin apărător a solicitat admiterea recursului, susţinând că trebuie să primeze prezumţia de nevinovăţie, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care este judecat. A mai susţinut că nu ştie pentru ce a fost condamnat, că nu există probe împotriva sa, fiind arestat de 1 an si 4 luni.
Inculpatul Z.I., personal şi prin apărător a susţinut că trebuie avută în vedere, în primul rând, prezumţia de nevinovăţie, fiind infractor primar şi a lăsat la aprecierea instanţei soluţionarea recursului.
Inculpatul G.D., personal şi prin apărător, a solicitat admiterea recursului şi judecarea sa în libertate, susţinând că nu prezintă pericol pentru ordinea publică, fiind fără antecedente penale şi are un copil minor în îngrijire aflat în prezent la mama sa, care este foarte bolnavă.
Inculpatul R.C., personal şi prin apărător, a solicitat judecarea în libertate, arătând că a susţinut constant că nu este autorul infracţiunilor pentru care este judecat, fiind arestat de 1 an şi 6 luni. A mai arătat că are 3 copii minori în îngrijire, iar soţia sa nu lucrează.
Inculpatul M.C., personal şi prin apărător, a solicitat admiterea recursului, arătând că este arestat de 1 an şi 2 luni, fără a exista probe împotriva sa.
Recursurile declarate de inculpaţi nu sunt fondate.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. „d" a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, la 7 ianuarie 2010 a constatat că nu au intervenit împrejurări noi care să modifice temeiurile care au determinat iniţial arestarea preventivă a inculpaţilor şi chiar dacă hotărârea de condamnare a acestora pronunţată pe fond de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, nu are caracter definitiv, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate acestora, în condiţiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO.
Astfel, se constată că instanţa de fond a condamnat pe inculpaţi, după cum urmează.
I.M.:
- pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 75 lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. la pedeapsa de 15 ani închisoare,
- pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la pedeapsa de 10 ani închisoare,
- pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), la pedeapsa de 15 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate, inculpatul, urmând să execute în final, pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.
Z.I.
- pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 75 lit. a) C. pen. la pedeapsa de 10 ani închisoare,
- pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute în final, pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
G.D.
- pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 75 lit. a) C. pen. la pedeapsa de 10 ani închisoare,
- pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute în final, pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
R.C.
- pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 75 lit. a) C. pen. la pedeapsa de 10 ani închisoare,
- pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, la pedeapsa de 10 ani închisoare.
- pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la pedeapsa de 3 ani închisoare
În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute în final, pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
M.C.
- pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 74 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 80 alin. (2) C. pen. la pedeapsa de 7 ani închisoare.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestora, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de circumstanţele personale ale inculpaţilor, precum şi de modalitatea de săvârşire.
Totodată, s-a ţinut seama de circumstanţele reale în care faptele au fost produse, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
Nu în ultimul rând s-a avut în vedere vătămarea adusă relaţiilor sociale, precum şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege, astfel că, instanţa, constatând legală şi temeinică măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţii I.M., Z.I., G.D., R.C. şi M.C. a dispus menţinerea stării de arest a acestora.
În mod corect instanţa a apreciat că măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi faptul că până în prezent a fost pronunţată o hotărâre în cauză.
Ca atare, încheierea pronunţată la 7 ianuarie 2010, este legală.
Pentru considerentele expuse, recursurile declarate de inculpaţii I.M., Z.I., G.D., R.C. şi M.C. nefiind fondate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse.
În baza art. 192 C. proc. pen. inculpaţii recurenţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii I.M., Z.I., G.D., R.C. şi M.C. împotriva încheierii din 7 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 44797/3/2008 (16/2010).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 189/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 270/2010. Penal → |
|---|
