ICCJ. Decizia nr. 403/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.403/2010
Dosar nr. 1099/36/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
A. Prin sentinţa penală nr. 122/P din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul T.P. împotriva rezoluţiei din data de 11 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, în dosarul nr. 404/P/2008, fiind obligat petentul la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotârî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele.
1. Prin plângerea înregistrată la această instanţă, petentul a solicitat desfiinţarea rezoluţiei nr. 253/II/2/2009 din 30 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, prin care s-a respins ca neîntemeiată plângerea sa împotriva rezoluţiei nr. 404/P/2008, dată la 11 iulie 2009 de aceeaşi unitate de parchet, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii G.C. şi A.F.N., inspector de poliţie şi respectiv agent de poliţie.
În motivarea plângerii, petentul a susţinut că cei doi poliţişti, cu ocazia întocmirii procesului-verbal din data de 28 iulie 2009, au consemnat date nereale, respectiv că petentul nu a fost urmărit în timp ce se deplasa singur spre hotelul Lido (aşa cum a făcut dovada), că era însoţit de o femeie blondă şi nu a fost acostat în holul hotelului Lido, ci în grupul sanitar al acestuia.
2. Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa nr. 404/P/2008, dată la 11 iunie 2009, în baza art. 228 alin. (4) şi (6) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii G.C. şi A.F.N., pentru infracţiunile prevăzute de art. 250 alin. (3) şi (4), art. 289 alin. (1), art. 291 şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Procurorul a reţinut, în esenţă, că intimaţii G.C. şi A.F.N. - lucrători de poliţie în cadrul B.C.C.O.C Constanţa se aflau într-o misiune ordonată şi organizată şi, fiind îmbrăcaţi civil, şi-au declinat calitatea faţă de petent; că leziunile prezentate de petent s-au produs în momentul în care s-a încercat imobilizarea acestuia, urmare opunerii şi încercării de a se sustrage; procesul-verbal de constatare din data de 28 iulie 2007 întocmit de cei doi intimaţi atestă cele sesizate direct şi nemijlocit, petentul refuzând să-l semneze; în cauză nu există probe sau indicii de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală, care să antreneze răspunderea penală a lucrătorilor de poliţie.
3. Plângerea formulată în baza art. 278 C. proc. pen. a fost respinsă prin rezoluţia nr. 253/11/2/2009 din 30 iulie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta.
4. Investită cu plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale formulată de petent, instanţa de fond a reţinut că, la data de 28 iulie 2007, şeful adj. al BCCO Constanţa, L.C.V., a organizat o misiune de supraveghere în staţiunea Mamaia, a zonelor cu potenţial de risc pe linia traficului şi consumului de droguri, printre acestea aflându-se şi clubul „La Mania". Pentru acţiune au fost repartizaţi şi inspectorul de politie G.C. şi agentul de politie A.F.N., care supravegheau inclusiv hotelul Lido. În jurul orelor 6,00, cei doi lucrători de politie l-au observat pe petentul T.P. deplasându-se de la clubul „La Mania" spre parcarea hotelului Lido, având un comportament agitat. Cei doi poliţişti l-au urmărit şi, cum la intrarea în hotelul Lido, petentul s-a oprit discutând cu o persoana de sex feminin, cei doi lucrători de politie s-au apropiat de el, şi-au declinat calitatea şi i-au cerut să se legitimeze.
Petentul T.P. a fugit către grupul sanitar al hotelului şi imediat lucrători de politie au plecat în urmărirea lui, somându-l să stea pe loc, însă petentul a pătruns în grupul sanitar. Petentul a încercat să-i lovească pe cei doi lucrători de politie, devenind violent, iar aceştia au încercat să-l imobilizeze, producându-şi astfel cu toţii vătămări corporale. Cum petentul s-a opus în continuare violent şi întrucât avea asupra sa un pliculeţ în care s-a constatat a fi cocaină, au intervenit şi alţi lucrători de politie, care au fost alertaţi de situaţia creată, în cele din urmă reuşindu-se imobilizarea şi încătuşarea petentului.
După plecarea petentului, cei doi lucrători de politie au rămas în holul hotelului Lido unde au redactat procesul verbal de constatare, de faţă fiind şi lucrătorul de poliţie B.A. În procesul verbal s-au consemnat, în prezenta martorilor asistenţi, doar împrejurările în care s-a procedat la imobilizarea petentului, faptul că cei doi lucrători se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu cât şi împrejurarea că asupra petentului s-a aflat un pliculeţ ce conţinea cocaină.
S-a mai reţinut că vătămările corporale suferite de petent au fost produse ca urmare a opunerii violente a acestuia care, deşi a înţeles că trebuia să se supună somaţiei poliţiştilor, a plecat de la locul respectiv din dorinţa de a încerca să arunce pliculeţul de cocaină pe care îl avea asupra sa.
Ulterior, petentul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, soluţie definitivă prin respingerea recursului potrivit deciziei penale nr. 191 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În concluzie, prima instanţă a reţinut că întrucât procesul verbal de constatare întocmit de cei doi lucrători de poliţie atestă situaţii reale, chiar dacă petentul a refuzat să semneze, în cauza nu există probe sau indicii de săvârşire a unei fapte prevăzută de legea penală care să atragă răspunderea penala a făptuitorilor.
B. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a motiva în scris sau oral recursul.
Examinând recursul declarat de petent sub toate aspectele, conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.
Instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în faza actelor premergătoare, a analizat situaţia de fapt apreciind, în mod corect, că activităţile desfăşurate de intimaţii - lucrători în cadrul B.C.C.O Constanţa în exercitarea sarcinilor de serviciu, nu constituie infracţiunile prev. de art. 250 alin. (3) şi (4), art. 289 alin. (1), art. 291 şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) În plus, Înalta Curte constată că acţiunea lucrătorilor de poliţie, de imobilizare a petentului, s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale, iar folosirea forţei fizice de către aceştia a fost justificată, în acord cu prevederile art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi a celor cuprinse în Manualul de bune practici de intervenţie, aprobat prin Dispoziţia nr. 643 din 5 decembrie 2005 a IGPR, în raport de împrejurările în care s-a realizat acţiunea şi pe fondul comportamentului violent al petentului.
Fără a relua situaţia de fapt, prezentată detaliat în sentinţa primei instanţe, se impune precizarea că procesul-verbal de constatare întocmit de cei doi intimaţi în împrejurările arătate, nu cuprinde menţiuni nereale iar omisiunea relevării unor aspecte din derularea ulterioară a acţiunii se datorează faptului că intimaţii nu au avut cunoştinţă despre ele, fiind vorba de acţiuni realizate în paralel de alţi poliţişti, în absenţa intimaţilor, cărora nu le-au fost aduse la cunoştinţă pentru a fi înserate în procesul verbal.
Referitor la examinarea leziunilor prezentate de intimaţi la data de 28 iulie 2007 de către personalul de la unitatea de primiri urgenţe a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, s-a reţinut în mod justificat că documentele intitulate fişe de primire urgenţe sunt reale, fiind eliberate de această unitate medicală iar folosirea lor ulterioară este legală.
Ca atare, Înalta Curte constată că rezoluţia atacată şi sentinţa primei instanţe, care a menţinut-o, sunt legale şi temeinice întrucât faptele săvârşite de către intimaţi nu sunt prevăzute de legea penală.
În consecinţă, pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul T.P. împotriva sentinţei penale nr. 122/P din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 129/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 407/2010. Penal → |
|---|
