ICCJ. Decizia nr. 1131/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1131/2010
Dosar nr. 166/59/2010
Şedinţa publică din 30 iunie 2010
Asupra contestaţiei la executare de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 12 februarie 2010 sub nr. 166/59/2010, condamnatul O.N. a solicitat ca din pedeapsa în a cărei executare se află să fie dedusă perioada de timp în care s-a aflat în arest în Italia, respectiv din data de 12 februarie 1998 până la data de 29 ianuarie 2010, când a fost extrădat în România.
Prin sentinţa penală nr. 66/PI din 08 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 166/59/2010 de către Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus în baza art. 42 C. pen., declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 19 martie 2010 sub număr dosar 166/59/2010.
Instanţa a constatat că petentul solicită, prin cererea formulată, lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 3955 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin această din urmă hotărâre, instanţa supremă a admis cererea de transfer a persoanei condamnate O.N. şi a dispus deducerea din pedeapsa dată spre executare a intervalului 8 iunie 2001 - 3 februarie 2009 . Or, petentul susţine că deducerea privării de libertate din străinătate trebuia să vizeze perioada 12 februarie 1998-29 ianuarie 2010.
În acest condiţii, Tribunalul Timiş a apreciat că solicitarea petentului se circumscrie cazului de contestaţie la executare prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., soluţionarea ei fiind de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea. Deşi hotărârea care se execută nu a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci de instanţele din Italia, dispoziţia de deducere a perioadei executate a fost luată de Înalta Curte, împrejurare în care s-a apreciat că tot acestei instanţe îi revine şi competenţa soluţionării prezentei contestaţii la executare.
În consecinţă, prin sentinţa penală nr. 190/PI din 19 aprilie 2010, Tribunalul Timiş a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând cauza cu care a fost investită, Înalta Curte constată că soluţionarea acesteia nu intră în competenţa sa materială.
Prin decizia penală nr. 3955 din 26 noiembrie 2009 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin care s-a casat în totalitate sentinţa penală nr. 29 din 23 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală) s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind cererea de transferare a condamnatului O.N. şi s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale din 28 februarie 2002 a Curţii de Apel Salerno, nr. 9/2001 care reformează sentinţa penală din 09 decembrie 1999 a Tribunalului din S.C., rămasă definitivă la data de 02 februarie 2005, şi a sentinţei penale nr. 34/2001 RG a Curţii de Apel cu Juraţi din Salerno, care reformează sentinţa penală din 01 iunie 2001 a Curţii de Apel cu Juraţi din Salerno, rămasă definitivă la data de 12 februarie 2003, prin care condamnatul O.N. a fost condamnat la pedeapsa de 24 ani, 4 luni, 10 zile închisoare şi 105.379,96 euro amendă şi s-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei. De asemenea, s-a dedus din pedeapsă perioada executată de condamnat din data de 08 iunie 2001 la 03 februarie 2009.
Prin cererea formulată, din arestul I.P.J. Timiş, unde se află şi în prezent încarcerat, condamnatul O.N. a solicitat ca din pedeapsa a cărei executare se află, să fie dedusă perioada de timp în care s-a aflat în arest în Italia, respectiv de la 12 februarie 1998 la 29 ianuarie 2010, când a fost extrădat în România.
Cererea sa corespunde cazului de contestaţie la executare prev. de art. 461 lit. d) C. proc. pen., astfel că instanţa competentă să o soluţioneze este instanţa de executare sau instanţa egală în grad în a cărei rază teritorială se află locul de detenţie, potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (2) raportat la art. 460 alin. (1) şi (6) C. pen.
Instanţa de executare este instanţa care a judecat cauza în fond şi care are obligaţia ca la rămânerea definitivă a hotărârii, să emită mandatul de executare şi să urmărească modul de aplicare a acestuia.
În cazul contestatorului O.N., hotărârile de condamnare au fost pronunţate de instanţe străine, iar recunoaşterea acestora a revenit spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, care s-a pronunţat prin sentinţa penală nr. 29 din 23 februarie 2009; această din urmă sentinţă a fost casată prin decizia penală nr. 3955 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a dispus recunoaşterea hotărârilor Statului Italian şi transferarea persoanei condamnate în România, precum şi deducerea perioadei executate de la 8 iunie 2001 la 26 noiembrie 2009.
Pronunţarea acestei hotărâri nu conferă Înaltei Curţi statul de instanţă care a pronunţat hotărârea ce se execută şi nici pe acela de instanţă de executare.
Hotărârea penală străină îşi păstrează caracterul de extraneitate şi nu este convertită în hotărâre a însăşi autorităţii judiciare române.
La rândul ei, Curtea de Apel Bucureşti nu devine instanţă ordinară de executare a hotărârilor prin care se recunosc hotărârile altor state şi se dispune transferarea persoanelor condamnate, în sensul art. 418, art. 449 alin. (2) şi art. 461 alin. (2) C. proc. pen. deoarece, existând norme speciale în procedura transferului persoanelor condamnate în alt stat, în această materie nu au aplicabilitate normele generale referitoare la competenţa soluţionării contestaţiei la executare sau alte modificări de pedepse.
Rezultă, deci, că soluţionarea contestaţiei la executare este determinată de normele generale care reglementează această instituţie juridică, competenţa de a soluţiona cererea de modificare a pedepsei revenind instanţei corespunzătoare care, potrivit legii române, ar fi judecat cauza în primă instanţă şi în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate (în sensul acestei concluzii a se vedea recursul în interesul legii nr. 34 din 14 decembrie 2009 al Secţiilor Unite).
Din conţinutul mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 39/2009 din 10 august 2009, emis de Curtea de Apel Bucureşti, rezultă că faptele condamnatului, reţinute de instanţele italiene, sunt acelea de trafic de droguri şi aderare la asociaţii criminale organizate care au corespondent în legislaţia română în prevederile art. 2 din Legea nr. 143/2000 şi art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Instanţa română competentă să judece cauze care au ca obiect acest tip de infracţiuni este potrivit prevederilor art. 27 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., tribunalul, astfel că, în speţă, condamnatul fiind încarcerat în Penitenciarul Timişoara, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la executare din acest dosar este Tribunalul Timiş.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va trimite cauza având ca obiect contestaţia la executare formulată de condamnatul O.N., Tribunalului Timiş, spre competentă soluţionare.
Văzând şi dispoziţiile art. 42 C. proc. pen., art. 192 alin. (3) şi art. 189 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Trimite cauza având ca obiect contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat Olaru Nicolae la Tribunalul Timiş, spre competentă soluţionare.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 120 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1100/2010. SECŢIA PENALA. Plângere... | ICCJ. Decizia nr. 1132/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
