ICCJ. Decizia nr. 1288/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1288/2011
Dosar nr. 1111/35/2010
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1/PI din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul D.G. împotriva Rezoluţiei din 28 octombrie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 284/P/2010.
A fost obligat petiţionarul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că, la data de 11 noiembrie 2010 petiţionarul D.G. a formulat plângere împotriva Rezoluţiei nr. 248/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, solicitând desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la procuror în vederea continuării cercetărilor.
În motivele plângerii, petiţionarul arată că soluţia dată de parchet, de neînceperea urmăririi penale faţă de executorul judecătoresc M.B., era neîntemeiată, întrucât există indicii că intimatul a săvârşit infracţiunea de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen.
A fost ataşat Dosarul nr. 248/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, petiţionarul depunând acte în susţinerea plângerii.
Verificând rezoluţia atacată în baza actelor şi lucrărilor dosarului,cum şi a înscrisurilor depuse de petiţionar, curtea de apel a constatat că procurorul, în mod greşit, având în vedere concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, respectiv împrejurarea că semnăturile de pe contractul de vânzare-cumpărare nu aparţin numiţilor N.V. şi N.M., trecuţi ca vânzători în acel contract şi, prin urmare, sunt false, depunerea unei plângeri penale faţă de posesorul actului, respectiv în persoana numitului D.G., nu constituie o învinuire mincinoasă.
S-a stabilit că această plângere a avut la bază suspiciunea justificată a executorului judecătoresc cu privire la falsificarea unui asemenea act pentru împiedicarea efectuării evacuării şi finalizării silite asupra acelui imobil, astfel că nu poate fi reţinută în sarcina intimatului comiterea infracţiunii de denunţare calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen., întrucât nu poate fi reţinut caracterul mincinos al învinuirii, astfel că fapta nu există.
Cum în cauză nu sunt indicii în sensul comiterii de către intimat a faptelor reclamate, curtea de apel a constatat că plângerea formulată de petiţionar este neîntemeiată, aşa încât a respins-o în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) teza a II-a C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe, petiţionarul a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil.
Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală,de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor, între acestea regăsindu-se şi suprimarea unor căi de atac, cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunţate în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen.
În acest sens, potrivit art. 278 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluţionează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, este definitivă.
Aceste modificări au impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziţii tranzitorii, care se regăsesc în dispoziţiile art. XXIV.
În privinţa căilor de atac, singura normă tranzitorie se regăseşte în alin. (1) al art. XXIV, iar aceasta stabileşte cu claritate drept criteriu pentru aplicarea modificărilor prevăzute de lege, data pronunţării hotărârii ce se doreşte a fi atacată.
Acest criteriu corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, cât şi spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un instrument de simplificare şi accelerare a procedurilor, cu efecte imediate.
În consecinţă, constatând că în speţă sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 22 decembrie 2010, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, înalta Curte reţine că această hotărâre este definitivă, menţiune existentă de altfel atât în minuta, cât şi dispozitivul sentinţei atacate.
În această situaţie, întrucât petiţionarul a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte urmează a respinge ca inadmisibil recursul cu care a fost învestită, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., obligându-l totodată pe petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul petiţionar D.G. împotriva Sentinţei penale nr. 1/PI din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 martie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 121/2011. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 1342/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
