ICCJ. Decizia nr. 1392/2011. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1392/2011
Dosar nr. 6491/2/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 6 din 12 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 6491/2/2010 (1949/2010) s-a respins ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de petentul condamnat P.I. împotriva Sentinţei penale nr. 41 din 22 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 1189/2/2007.
A fost obligat contestatorul la plata sumei de 300 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul avocatului din oficiu s-a dispus să se avanseze din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 19 iulie 2010 sub nr. 6491/2/2010, condamnatul P.I. a contestat executarea Sentinţei penale nr. 41 din 22 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În motivarea contestaţiei, petentul a arătat că prin sentinţa pe care înţelege să o conteste pe această cale, a fost recunoscută o hotărâre de condamnare a sa la pedeapsa de 15 ani închisoare, hotărâre pronunţată de instanţele judiciare spaniole, fără ca instanţele din România să aibă în vedere împrejurarea că această pedeapsă este un rezultat al cumulului aritmetic şi nu al cumulului juridic prevăzut de Codul penal român; prin urmare, petentul a solicitat aplicarea acestui principiu, în sensul contopirii pedepselor stabilite de instanţa spaniolă, conform art. 33 lit. a) şi art. 33 lit. b) C. pen. român.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că, prin Sentinţa penală nr. 293 din 14 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală -, a respins ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat P.I., motivat de aspectul că prin Sentinţa penală nr. 4 din 11 ianuarie 2008 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1484 din 22 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa română s-a pronunţat cu privire la cererea de contopire a pedepselor şi, în temeiul art. 449 C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea de contopire a pedepsei închisorii aplicate petentului prin sentinţa instanţei spaniole, întrucât o cerere având acelaşi obiect a fost soluţionată definitiv, existând autoritate de lucru judecat.
Sentinţa penală nr. 293 din 14 noiembrie 2008 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 314 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu reţinerea motivării instanţei de fond.
Ulterior, petentul a formulat o altă cerere, cu acelaşi obiect, - respectiv diminuarea cuantumului pedepsei de 15 ani închisoare aplicată de Judecătoria nr. 14 din Valencia prin Sentinţa penală nr. 22/2005 şi recunoscută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală prin Sentinţa penală nr. 41 din 22 februarie 2007, prin aplicarea principiului cumulului juridic la pedepsele componente, în loc de cel aritmetic din dreptul penal spaniol. Faţă de această împrejurare, Curtea a constatat că există autoritate de lucru judecat, cauza fiind anterior soluţionată definitiv.
Această a doua cerere a fost soluţionată prin Sentinţa penală nr. 68 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, (fiind respinsă ca inadmisibilă plângerea) rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2196 din 10 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de P.I.
Aşadar, problema conversiunii aplicate de instanţele judiciare spaniole petentului P.I. - condamnatul înţelegând prin aceasta înlocuirea sistemului cumulului aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracţiuni concurente, prevăzut de legislaţia spaniolă cu sistemul cumulului juridic aplicabil în legislaţia română - a făcut obiectul mai multor hotărâri judecătoreşti (nr. 4 din 11 ianuarie 2008, 293 din 14 noiembrie 2008, 68 din 17 martie 2009, 52 din 25 februarie 2010 ale Curţii de Apel Bucureşti), toate rămase definitive prin respingerea recursurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Indiferent de denumirea pe care petentul-condamnat a atribuit-o cererilor sale - contopire, conversiune, contestaţie în anulare sau la executare - obiectul respectivelor cereri este acelaşi şi vizează aceeaşi finalitate: contopirea pedepselor aplicate de instanţa spaniolă pentru a se ajunge la o pedeapsă rezultantă inferioară celei de 15 ani la care a fost condamnat şi în a cărei executare se află în prezent, în fapt, petentul fiind nemulţumit de cuantumul acestei pedepse.
Aşa fiind, constatând că P.I. a formulat cereri repetate, având acelaşi obiect şi urmând aceeaşi finalitate, Curtea - în acord şi cu Decizia nr. 36 din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulat de acesta.
Împotriva sentinţei a declarat recurs condamnatul P.I., critica vizând greşita respingere ca inadmisibilă a contestaţiei la executare formulate, faţă de împrejurarea că pedeapsa pe care o are de executat - de 15 ani închisoare -, stabilită prin hotărârea pronunţată de autorităţile judiciare spaniole şi recunoscută de instanţele din România este consecinţa aplicării regulilor cumulului aritmetic care nu este prevăzut de legislaţia penală română. În consecinţă, recurentul a solicitat aplicarea regulilor de la concursul de infracţiuni reglementat de art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate de condamnat, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În mod corect, instanţa de fond a constatat că cererile repetate formulate de condamnat, indiferent de denumirea pe care a atribuit-o acestora - contopire, conversiune, executare - au acelaşi obiect şi vizează aceeaşi finalitate, şi anume contopirea pedepselor stabilite de Judecătoria nr. 14 Valencia prin Sentinţa penală nr. 22/2005, recunoscută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală. prin Sentinţa penală nr. 41 din 22 februarie 2007, prin aplicarea principiului cumulului juridic reglementat de Codul penal român la pedepsele componente, în loc de cel aritmetic din dreptul penal spaniol, împrejurare faţă de care există autoritate de lucru judecat, cauza dedusă judecăţii fiind anterior soluţionată definitiv.
În acest sens s-a făcut referire la Sentinţa penală nr. 293 din 14 noiembrie 2008, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de contestatorul-condamnat P.I., cu motivarea că prin Sentinţa penală nr. 4 din 11 ianuarie 2008, definitivă prin Decizia penală nr. 1484 din 22 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa română s-a pronunţat cu privire la cererea de contopire a pedepselor şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 449 C. proc. pen. a respins ca neîntemeiată cererea de contopire a pedepsei închisorii aplicată prin hotărârea instanţei spaniole, întrucât o cerere având acelaşi obiect a fost soluţionată definitiv, existând autoritate de lucru judecat.
Ulterior pronunţării Deciziei penale nr. 314 din 29 ianuarie 2009, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de condamnat împotriva Sentinţei penale nr. 293 din 14 noiembrie 2008, acesta a formulat o nouă cerere cu acelaşi obiect, şi anume, diminuarea cuantumului pedepsei de 15 ani închisoare stabilită de instanţele spaniole, prin aplicarea cumulului juridic la pedepsele componente în loc de cumulul aritmetic prevăzut în dreptul penal spaniol. Această a doua cerere a fost respinsă ca inadmisibilă prin Sentinţa penală nr. 68 din 17 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2196 din 10 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins ca nefondat recursul formulat de condamnat.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, precum şi Decizia în interesul legii nr. 36 din 14 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, publicată în M. Of., nr. 414/22.06.2010, prin care s-a statuat că cererile repetate de revizuire şi, respectiv, contestaţie la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de contestatorul condamnat P.I.
Potrivit prevederilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-contestator va fi obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.I. împotriva Sentinţei penale nr. 6 din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul-contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1409/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1209/2011. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
