ICCJ. Decizia nr. 1600/2011. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1600/2011
Dosar nr.28798/3/2009
Şedinţa publică din 20 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 189 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 5221 C. proc. pen. a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnatul D.M.K..
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 500 RON, iar onorariul avocatului din oficiu s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin cererea formulată şi întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 Cod de procedură penală, condamnatul D.M.K. a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea cererii condamnatul a arătat că împotriva sa a fost emis un mandat de arestare european şi că este nevinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat.
În şedinţa publică din 2 martie 2010, instanţa din oficiu a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii cererii raportat la împrejurarea că măsura extrădării nu a fost executată.
Examinând cauza din prisma excepţiei invocată din oficiu, tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei ca inadmisibilă întrucât din adresa emisă de I.G.P.R. - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol a rezultat împrejurarea că D.M.K. a fost reţinut în Elveţia însă nu s-a acceptat extrădarea sa, dispunându-se punerea în libertate întrucât autorităţile elveţiene nu au putut determina dubla incriminare.
În condiţiile în care extrădarea condamnatului nu a avut loc, instanţa a apreciat cererea de rejudecare ca inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât, dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. au fost instituite ca şi un remediu procesual special menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de declaraţii în apărare şi de administrare de probe pe care a fost în imposibilitate să le facă în timpul primei judecăţi, în fond, ori, în condiţiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României se apreciază că acesta nu-şi va putea asigura o apărare eficientă.
Împotriva sentinţei penale a formulat apel condamnatul D.M.K., care a susţinut că sentinţa este nelegală şi netemeinică, întrucât motivarea instanţei în sensul că în lipsa sa din România solicitarea este inadmisibilă contravine scopului art. 522 C. proc. pen.
Petentul apreciază că România trebuie să garanteze o procedură penală adecvată drepturilor fundamentale, în special trebuie garantat dreptul la un proces echitabil cu respectarea dreptului la apărare printr-un avocat de încredere, iar condiţionarea rejudecării unui proces de prezenţa inculpatului sau a petentului în România nu este compatibil cu garanţiile şi drepturile enunţate.
Petentul a arătat că art. 522 C. proc. pen. nu condiţionează rejudecarea cauzei de executarea mandatului de extrădare. Totodată, petentul a arătat că, dacă textul nu se poate interpreta ca atare sau nu poate fi înlocuit, atunci este neconform cu Constituţia, din cauza faptului că lasă rejudecarea la aprecierea judecătorului şi condiţionează rejudecarea de prezenţa petentului în România, ceea ce constituie o discriminare.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată de condamnat, precum şi hotărârea penală, în raport de motivele de apel invocate de acesta, Curtea a constatat că apelul declarat de condamnat este nefondat.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a apreciat că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale este neîntemeiată, întrucât petentul nu a indicat care sunt textele din Constituţie cărora le-ar contraveni dispoziţiile art. 522 ind. 1 C. proc. pen., arătând numai că acestea instituie o discriminare deoarece condiţionează judecata de prezenţa petentului în România şi lasă judecata la aprecierea judecătorului.
Curtea a apreciat că această susţinere a petentului în sensul că art. 522 ind. 1 C. proc. pen. lasă judecata la aprecierea judecătorului este vagă şi nu conţine elemente suficiente pentru a fi luată în considerare ca şi o excepţie de neconstituţionalitate. Mai mult, afirmaţia petentului că "dacă textul nu se poate interpreta ca atare sau nu poate fi înlocuit atunci este neconform cu Constituţia" nu se referă, în realitate, la încălcarea vreunei norme constituţionale, ci la interpretarea ori modificarea acestuia, modificare ce nu poate avea loc prin soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.
Curtea a concluzionat că solicitarea petentului de sesizare a Curţii Constituţionale este neîntemeiată şi nu poate conduce decât la tergiversarea procedurii în apel, astfel că a respins-o ca atare.
Cu privire la fondul cauzei, potrivit art. 522 ind. 1 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, dispoziţiile art. 405 - 408, referitoare la procedura revizuirii, aplicându-se în mod corespunzător.
Instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei ca inadmisibilă, întrucât din adresa emisă de I.G.P.R. - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol a rezultat împrejurarea că D.M.K. a fost reţinut în Elveţia însă nu s-a acceptat extrădarea sa dispunându-se punerea în libertate deoarece autorităţile elveţiene nu au putut determina dubla incriminare, astfel că extrădarea condamnatului nu a avut loc, petentul nefiind prezent în faţa instanţei competente.
Este adevărat că textul art. 522 ind. 1 C. proc. pen. nu prevede în mod expres că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în prezenţa condamnatului, însă nu trebuie pierdut din vedere scopul pentru care au fost instituite dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., respectiv, ca şi un remediu procesual special menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de declaraţii în apărare şi de administrare de probe pe care a fost în imposibilitate să le facă în timpul primei judecăţi, în fond. Or, în condiţiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, tribunalul a apreciat în mod just că acesta nu-şi va putea asigura o apărare eficientă, astfel că rejudecarea cauzei este complet lipsită de eficienţă.
De altfel, deşi petentul a invocat apărarea ineficientă şi necesitatea de a fi reprezentat de un apărător de încredere, Curtea a constatat că acesta nu şi-a desemnat un apărător ales în prezenta procedură, pentru petent prezentându-se apărător din oficiu, desemnat de instanţa de fond, aceeaşi situaţie existând şi în cursul apelului, deşi petentul apelant a fost citat la domiciliul ales din străinătate în timp util şi a semnat personal de primirea citaţiei. Mai mult, instanţa de apel a acordat un al doilea termen, pentru a desemna apărător din oficiu pentru petentul apelant, şi pentru acest al doilea termen petentul primind citaţia şi semnând personal de primire.
În plus, Curtea a constatat că prima instanţă nu este obligată, potrivit art. 522 ind. 1 C. proc. pen., să procedeze la rejudecarea cauzei, ci trebuie să verifice dacă o asemenea cerere este întemeiată, în speţă să verifice dacă persoana condamnată a cunoscut existenţa procesului, dacă a avut sau nu posibilitatea să se apere sau se află în culpă procesuală.
Inculpatul nu a indicat care sunt motivele pentru care solicită rejudecarea cauzei (altele decât faptul că se solicită extrădarea sa şi încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către instanţa de recurs), nu a precizat dacă a fost în imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei, în concluzie care sunt temeiurile pentru care solicită rejudecarea fondului de către autorităţile române.
Pentru aceste considerente instanţa de apel a apreciat că se impune prezenţa petentului în faţa instanţei competente potrivit art. 522 ind. 1 C. proc. pen., pentru ca acesta să indice motivele cererii şi, dacă este cazul, să poată face dovada împrejurărilor ce l-au împiedicat să se prezinte în faţa instanţei de fond şi să se apere în mod eficient.
Referitor la susţinerile petentului în sensul că soluţionarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut loc cu încălcarea gravă a procedurii penale române şi a principiilor de drept, Curtea a constatat, pe de o parte, că această ipoteză nu constituie motiv de rejudecare a cauzei conform art. 522 ind. 1 C. proc. pen., iar pe de altă parte că, din lectura dosarului cauzei nu rezultă încălcări ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în recurs, deoarece la termenul la care a avut loc judecata în recurs, pentru apelant s-a prezentat apărătorul ales, iar inculpaţii prezenţi au fost audiaţi nemijlocit de instanţa de judecată în recurs.
În condiţiile în care petentul nu a indicat motivele pentru care apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 522 ind. 1 C. proc. pen. şi nu a făcut dovada judecăţii în lipsă în accepţiunea acestui text de lege, s-a concluzionat că în mod corect prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă.
În consecinţă, instanţa de apel, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen. formulată de condamnat, iar potrivit art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul declarat de condamnat împotriva Sentinţei penale nr. 189 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
Împotriva deciziei a declarat recurs condamnatul D.M.K. care reiterând criticile invocate în apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a susţinut că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de rejudecare a cauzei, contravine scopului dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen.
Recurentul a arătat că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. deoarece instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de suspendare a executării pedepsei de 5 ani închisoare la care a fost condamnat în lipsă prin Decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără ca această instanţă să-i fi dat posibilitatea să-şi exercite drepturile procesuale fundamentale, în special să dea declaraţii şi să participe activ la dezbateri. A mai susţinut recurentul că România trebuie să garanteze oricărei persoane dreptul la un proces echitabil cu respectarea dreptului la apărare, iar condiţionarea rejudecării unui proces de prezenţa inculpatului în România nu este compatibilă cu scopul procedurii prevăzute în art. 5221 C. proc. pen., şi contravine Constituţiei.
Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate care în drept se încadrează în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., cât şi din oficiu în conformitate cu prevederile art. 3859 alin. ultim din acelaşi cod, Înalta Curte constată că este tardiv recursul formulat împotriva dispoziţiei din decizie privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi nefondat recursul declarat împotriva celorlalte dispoziţii din Decizia atacată.
Potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 177/2010, încheierea prin care instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile.
Decizia penală nr. 124 pronunţată la data de 8 iunie 2010 prin care curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5221 C. proc. pen. a fost comunicată recurentului condamnat la data de 9 iulie 2010, iar recursul a fost formulat la 19 iulie 2010, cu mult peste termenul de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 modificată, mai sus invocat.
Prin urmare, declararea recursului peste termenul prevăzut de lege atrage respingerea acestuia ca tardiv introdus în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Referitor la celelalte critici aduse deciziei, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate.
Potrivit art. 5221 alin. (1) C. proc. pen., "în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului".
Alin. (2) al textului de lege sus-menţionat prevede că "dispoziţiile art. 405 - 408 se aplică în mod corespunzător".
Interpretarea corectă din punct de vedere gramatical şi sistematic a sintagmei "judecate şi condamnate în lipsă" conţinută în dispoziţia legală sus-menţionată nu poate fi decât aceea care include în sfera de aplicare, exclusiv, pe inculpaţii condamnaţi, care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii (atât la judecată şi pronunţarea în primă instanţă, cât şi la judecata în apel şi recurs, în măsura în care au fost exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).
Pe de altă parte, este adevărat că din textul art. 5221 C. proc. pen., astfel cum este redactat, nu rezultă în mod expres că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în prezenţa condamnatului însă, având în vedere că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare, Înalta Curte constată contrar celor susţinute de recurent şi în acord cu concluzia la care au ajuns instanţa de fond şi de prim control judiciar că în condiţiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, cererea formulată de acesta de a se dispune rejudecarea cauzei este lipsită de utilitate funcţională, nu poate să producă efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie în cazul respectiv.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât în motivele de recurs depuse în scris la dosar, recurentul a susţinut că a fost condamnat de instanţa de recurs, după ce în prealabil a fost achitat, de către instanţa de fond şi de cea de apel fără a se fi procedat la ascultarea sa şi la reaudierea martorilor, hotărârea de condamnare fundamentându-se exclusiv pe probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond.
Recurentul condamnat nu se află în situaţia persoanei extrădate în România deoarece aşa cum rezultă din Adresa nr. din 22 ianuarie 2010 a Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol - acesta a fost reţinut în Elveţia în perioada 19 noiembrie 2009 - 20 noiembrie 2009 după care a fost eliberat deoarece autorităţile elveţiene nu au putut determina dubla incriminare, împrejurare faţă de care Înalta Curte constată că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii formulată de recurent, dispusă de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de prim control judiciar este legală şi temeinică.
Mai mult, aşa cum a reţinut şi instanţa de prim control judiciar, recurentul nu a arătat care sunt motivele pentru care solicită rejudecarea cauzei (altele decât faptul că se solicită extrădarea sa şi încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale), nu a precizat dacă a fost în imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei care a dispus condamnarea, în concluzie, care sunt temeiurile pentru care solicită rejudecarea cauzei de către instanţele de judecată din România.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., acesta este incident, între altele, atunci când instanţa nu s-a pronunţat " ... asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului".
Este adevărat că în cererea de apel, recurentul a solicitat suspendarea executării pedepsei de 5 ani închisoare la care a fost condamnat în cauza a cărei rejudecare o solicită, cerere asupra căreia instanţa de prim control judiciar avea obligaţia să se pronunţe în situaţia în care constata că soluţia ce se impunea a fi pronunţată de instanţa de fond era aceea de admitere a cererii de rejudecare formulată de condamnat. Numai în această situaţie, instanţa urmând procedura de rejudecare prevăzută în art. 405 - 408 C. proc. pen. astfel cum dispune art. 5221 C. proc. pen. poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii.
Prin urmare, în cauză nu-şi găseşte aplicabilitatea cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., cum greşit a susţinut recurentul.
În ce priveşte neconstituţionalitatea art. 5221 C. proc. pen., aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, recurentul nu a indicat care sunt textele din Constituţia României cărora le-ar contraveni aceste prevederi legale, împrejurare faţă de care se constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale.
Susţinerea recurentului în sensul că art. 5221 C. proc. pen. lasă judecata la aprecierea judecătorului nu este suficientă pentru a fi calificată ca şi o excepţie de neconstituţionalitate, iar afirmaţia că "dacă textul nu se poate interpreta ca atare sau nu poate fi înlocuit atunci este neconform cu Constituţia" nu se referă la încălcarea vreunei norme constituţionale, ci la interpretarea acesteia, interpretare ce cade în sarcina judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei şi nu a judecătorului de la Curtea Constituţională.
În consecinţă, Înalta Curte apreciind neîntemeiate criticile aduse de recurent deciziei pronunţate de instanţa de apel, şi neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca tardiv recursul declarat de condamnatul D.M.K. împotriva dispoziţiei din Decizia penală nr. 124 din 8 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi ca nefondat recursul declarat de acelaşi condamnat împotriva celorlalte dispoziţii din decizie.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 20 aprilie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1545/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1687/2011. Penal → |
|---|
