ICCJ. Decizia nr. 1735/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1735/2011
Dosar nr. 476/59/2011
Şedinţa publică din 28 aprilie 2011
Asupra recursului penal de faţă , în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 125/PI din 15 aprilie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 476/59/2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins cererea de liberare sub control judiciar formulată de inculpatul T.P., reţinându-se, în esenţă, că deşi, pedeapsa stabilită de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetat nu depăşeşte 18 ani închisoare, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă date din care să rezulte că o dată pus în libertate ar săvârşi alte infracţiuni, cererea nu este întemeiată în raport de natura şi gravitatea faptelor, modalitatea de comitere a infracţiunilor, timpul foarte scurt scurs de la luarea măsurii arestării preventive şi de faptul că nu au fost audiaţi toţi martorii, împrejurare de natură a justifica temerea că inculpatul odată pus în libertate ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi şi martori.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul T.P. solicitând cercetarea sa în stare de libertate cu impunerea restricţiilor ce decurg din controlul judiciar întrucât lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
Analizând încheierea recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul T.P. (lucrător vamal) este cercetat pentru infracţiunile de luare de mită în formă continuată şi aderarea la un grup infracţional organizat constituit din lucrători de poliţie de la Punctul de Frontieră M., lucrători vamali din cadrul biroului Vamal şi alte persoane implicate în introducerea frauduloasă de ţigări în ţară.
Astfel, în calitate de lucrător vamal la biroul Vamal M., în perioada octombrie-noiembrie 2010, inculpatul T.P. a primit, în mod repetat, foloase necuvenite în cuantum de 1.800 euro pentru a nu îşi îndeplini atribuţiile de serviciu, permiţând prin activitatea derulată, pătrunderea pe teritoriul ţării de mărfuri de contrabandă, acţionând organizat alături de alţi colegi (lucrători vamali şi poliţişti de frontieră).
Inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea de şedinţă din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, constatându-se incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 143 raportat la art. 681 C. proc. pen. şi ale art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege, aşa cum corect a constatat prima instanţă, acesta find sub puterea unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Cu toate că actele şi lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul T.P. ar săvârşi alte infracţiuni sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul administrat în încercarea de a zădărnicii adevărul, cererea de liberare sub control judiciar nu este întemeiată.
Îndeplinirea condiţiilor impuse nu conduce automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât pe lângă vocaţia legală a inculpatului T.P. de a formula oricând în cursul procesului o cerere de liberare provizorie, vocaţie ce se analizează prin prisma dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se examinează şi oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) şi (8) C. proc. pen., instanţa având, astfel, posibilitatea de a admite cererea sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu serveşte scopului recunoscut de legea procesual penală.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului T.P. nu pot fi ignorante cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunţându-se în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, este adevărat că inculpatul T.P. beneficiază de circumstanţe personale favorabile, însă aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea reprezenta cerinţe obligatorii pentru angajare, exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu făcând posibilă tocmai săvârşirea presupuselor fapte penale reţinute în sarcina acestuia, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii - natura infracţiunilor săvârşite, gradul de pericol social concret al acestora, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii (inculpatul, făcând parte dintr-un grup infracţional organizat constituit în vederea trecerii frontierei a unor produse de contrabandă, a primit, în calitate de lucrător vamal, în mai multe rânduri, sume de bani cu titlu de foloase necuvenite pentru a-şi îndeplini necorespunzător atribuţiile de serviciu), frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracţiuni şi urmările negative pe care le produce lipsind de orice eficienţă controlul de frontieră şi încurajând fenomenul de criminalitate transfrontalieră. În plus, chiar dacă a recunoscut faptele ce-i sunt imputate, iar anumite persoane cercetate, în alte dosare, pentru un număr mai mare de acte materiale şi care au primit foloase necuvenite în cuantum valoric superior se află deja în liberate, nu justifică şi eliberarea inculpatului faţă de stadiul actual al cercetărilor, care implică audierea unor martori.
Or, faţă de toate aceste aspecte, în mod justificat Curtea, a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.P. [prin prisma dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.] nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens constituindu-l şi timpul scurt scurs de la momentul luării arestării preventive a inculpatului (aproape 2 luni). Se are în vedere faptul că la soluţionarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului şi de prelungire, s-a statuat că scopul prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi atins în alt mod decât prin luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive a acestuia, iar de la aceste momente procesuale (situate aproape în timp) nu au intervenit niciun fel de schimbări care să justifice atingerea acestui scop altcumva, respectiv prin liberarea provizorie a acestuia.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul T.P.
În raport de soluţia ce se va pronunţa, instanţa îl va obliga pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat T.P. împotriva încheierii nr. 125/PI din 15aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 476/59/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2155/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1332/2011. Penal → |
|---|
