ICCJ. Decizia nr. 220/2011. Penal. Cerere de contopire a executării pedepselor (alte modificări de pedepse) (art.449 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 220/2011
Dosar nr. 9653/1/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 199 din 25 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca neîntemeiată cererea de conversiune a condamnării formulată de petentul condamnat S.C.I.
In baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul condamnat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 24 noiembrie 2009, sub nr. 11345/236/2009, petentul - condamnat S.C.I. a solicitat instanţei să dispună contopirea pedepselor ce i-au fost aplicate prin sentinţa penală nr. 85/2007 din 26 decembrie 2007 a Tribunalului de Instrucţie nr. 4 din Torrevieja, definitivă prin Hotărârea nr. 000021/2008 a Tribunalului Alicante, Spania, hotărâri ce au fost recunoscute prin sentinţa penală nr. 27 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, înlocuind dispoziţiile din legea spaniolă referitoare Ia cumulul aritmetic cu dispoziţiile din legea penală română privitoare la concursul de infracţiuni, prin conversiunea condamnării pronunţate în străinătate în raport cu aceste din urmă reglementări legale.
Prin sentinţa penală nr. 402 din 22 martie 2010, pronunţată în dosarul nr. 11345/236/ 2009, Judecătoria Giurgiu, având în vedere dispoziţiile obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 34/2009 a Înaltei Curţi de Justiţie,Secţiile Unite, a dispus, în temeiul art. 42 C. pen., declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă pe rolul căreia cererea petentului - condamnat a fost înregistrată sub nr. 11345/236/2009.
La termenul de judecată acordat în cauză, petentul - condamnat a reiterat cererea de conversiune a condamnării, invocând, în drept, art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma prevederilor art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, precum şi a Deciziei în interesul legii nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, instanţa de fond a apreciat că cererea de schimbare a condamnării formulată de petentul - condamnat S.C.I. este neîntemeiată, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 27 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi recunoscută sentinţa penală nr. 85/2007 din 26 decembrie 2007 a Tribunalului de Instrucţie nr. 4 din Torrevieja, definitivă prin Hotărârea nr. 000021/2008 a Tribunalului Alicante, Spania, dispunându-se transferul persoanei condamnate S.C.I. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 15 ani şi 6 luni închisoare. Totodată, s-a dedus din pedeapsă perioada executată de la 21 iulie 2005 la zi.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetăţean român, hotărârea care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracţiuni potrivit legii penale române, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de tâlhărie şi lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c), alin. (2)1 lit. a), b), c), C. pen. şi art. 189 alin. (2) C. pen. De asemenea, instanţa a apreciat că, în cauză, se impune continuarea executării pedepsei în România, iar nu conversiunea.
Prin sentinţa recurată, instanţa a constatat că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 din Legea nr. 302/2004, se referă la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni (respectiv sistemul cumulului juridic şi cel al cumulului aritmetic), instanţa română optând deja pentru continuarea executării pedepsei şi respectarea felului şi duratei acesteia, astfel că cererea condamnatului Cătălin Iulian a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, neexistând motive pentru a se dispune conversiunea condamnării.
În termen legal, petentul condamnat S.C.I. a declarat recurs împotriva sentinţei penale susmenţionate, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
În dezvoltarea scrisă a motivelor de recurs, petentul condamnat arată, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 9 parag. 3 din Legea nr. 76/1996 care stabileşte că executarea condamnării este guvernată de legea statului de executare. In consecinţă, întrucât faptele pentru care a fost condamnat petentul de către autorităţile spaniole sunt concurente, în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 33 şi art. 34 C. pen. român, pentru adaptarea executării pedepsei în conformitate cu legile statului de executare.
S-a mai susţinut de către petentul condamnat că motivarea soluţiei de respingere a cererii de contopire a pedepselor de către prima instanţă pe baza deciziei nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Î.C.C.J., Secţiile Unite, este nelegală, întrucât transferul său a avut loc anterior pronunţării acestei decizii, respectiv la data de 30 iunie 2009.
În concluzie, petentul condamnat a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, admiterea cererii de contopire a pedepselor aplicate prin sentinţa penală nr. 85/2007 din 26 decembrie 2007 a Tribunalului Alicante, Spania, recunoscută prin sentinţa penală nr. 27 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate precum şi din oficiu, conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că aceasta este legală şi temeinică, recursul fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, este reglementată prin Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983.
În dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare.
Art. 9 paragraful 1 lit. b) din Convenţie şi art. 144 alin. (1) din Legea nr. 30272004, permit autorităţilor competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare:
- fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, situaţie în care este obligatoriu a se respecta felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancţiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancţiune prevăzută de legislaţia statului de executare pentru aceeaşi infracţiune.
Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraf 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării statul de executare este legat de natura juridică şi durata sancţiunii, aşa cum rezultă ele din condamnare.
Convenţia acceptă totuşi, în paragraful 2 al art. 10, dacă natura sau durata acestei sancţiuni este incompatibilă cu legislaţia statului de executare sau dacă legislaţia acestui stat o impune, ca statul de executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancţiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracţiuni de aceeaşi natură.
In dreptul intern, art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 permite conversiunea sau schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanţa străină sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. In această situaţie, prin hotărâre judecătorească se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare şi nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
Din economia dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că durata pedepsei la care face referire art. 146 trebuie raportată la maximul general al pedepsei prevăzută de art. 53 C. pen. cât şi la maximul special al pedepsei prevăzute de norma incriminatoare română în care se încadrează fapta sancţionată în statul de condamnare.
In speţă, petentul S.C.I. a fost condamnat de instanţele spaniole la două pedepse de câte 6 ani închisoare pentru comiterea a două infracţiuni de sechestrare de persoane şi la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat cu intimidare de persoane, aplicându-se o pedeapsă totală de 15 ani şi 6 luni închisoare, ca urmare a cumulului aritmetic al sancţiunilor penal potrivit legii spaniole. Aşa cum corect a observat şi prima instanţă această pedeapsă nu depăşeşte maximul general, de 30 de ani închisoare prevăzut de art. 53 alin. (1) pct. b) C. pen. român şi nici limite maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română, respectiv de art. 34 alin. (2) C. pen., adică totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.
De asemenea, potrivit codului penal român, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) este pedepsită cu închisoarea de la 7 la 15 uni, iar infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c), alin. (2)1 lit. a), b), c), cu închisoarea de la 7 la 20 de ani, astfel că niciuna dintre pedepsele privative de libertate aplicate de instanţele spaniole nu depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea penală română.
Prin urmare, atât felul sancţiunii penale aplicate, aceea cu închisoarea, cât şi durata acesteia sunt compatibile cu legislaţia română, astfel că în mod temeinic şi legal a apreciat instanţa de fond că nu se impune modificarea pedepsei.
Prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 din Legea nr. 302/2004, se referă explicit şi exclusiv Ia incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia română, iar nu Ia incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni (respectiv sistemul cumulului juridic şi cel al cumulului aritmetic),
Soluţia primei instanţe este în acord şi cu Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, dată în interpretarea prevederilor art. 146 din Legea nr. 302/2004, prin care s-a stabilit că în soluţionarea cererilor având ca obiect conversiune condamnării, instanţa trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de Codul penal român.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte a considerat că referirea instanţei de fond la această decizie este corectă, fiind dată anterior sesizării instanţei cu cererea de conversiune a condamnării şi având caracter obligatoriu pentru instanţe, potrivit art. 414/2 alin. (3) C. proc. pen.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., prin Decizia nr. 4024 din 11 noiembrie 2010, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul condamnat S.C.I.
Împotriva deciziei nr. 4024 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a formulat contestaţie în anulare contestatorul S.C.I., invocând dispoziţiile art. 386 lit. a), b), d) C. proc. pen., fiind unele din cazurile în care poate fi exercitată această cale extraordinară de atac, motive dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen.
A susţinut că judecarea recursului în faţa Înaltei Curţi la data de 11 noiembrie 2010, s-a făcut în lipsa sa, contestatorul aflându-se în stare de arest într-un penitenciar în Spania.
A mai susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 449 C. proc. pen. pedeapsa pronunţată poate fi modificată deoarece se poate constata pe baza unei hotărâri definitive concursul de infracţiuni precum şi combinat cu dispoziţiile art. 458 C. proc. pen. deoarece a intervenit o lege penală nouă, cu aplicarea art. 12, art. 14 şi art. 15 C. pen.
A mai solicitat în cerea sa contopirea pedepselor, conform dispoziţiilor art. 33, art. 34, art. 35 şi art. 36 C. pen., pentru infracţiunile concurente având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României privind tratatele internaţionale.
Înalta Curte reţine că pentru a fi admisibilă în principiu o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei hotărâri penale definitive, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile enumerate în art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv contestaţia să fie făcută în termenul prevăzut de lege, motivul invocat să fie dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în susţinerea contestaţiei să fie depuse ori să se invoce dovezi care sunt la dosarul cauzei.
Contestatorul a invocat, formal, dispoziţiile art. 386 lit. a), b), d) C. proc. pen.
Or, la data de 11 noiembrie 2010, când s-a pronunţat Decizia nr. 4024 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5214/2/2010, recurentul condamnat S.C.I., a fost prezent la dezbateri, aflat în stare de arest, conform menţiunilor cuprinse în practicaua deciziei, acordându-i-se dreptul de a pune concluzii în ultimul cuvânt, fiind asistat de apărător desemnat din oficiu..
Totodată, în contestaţia în anulare formulată, contestatorul a prezentat generic parcurgerea căilor procesuale ale prezentei cauze, exprimându-şi nemulţumirea faţă de modul de soluţionare a cauzei solicitând contopirea pedepselor pentru infracţiunile concurente stabilite în sarcina sa, invocând de fapt motivele care au format obiectul recursului soluţionat prin Decizia atacată cu prezenta contestaţie în anulare şi nicidecum motive care ar trebui invocate în calea extraordinară de atac a unei contestaţii în anulare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele invocate de contestator, nu fac parte din textele incidente pentru a fi admisibilă această cale extraordinară de atac aşa cum prevăd cazurile de contestaţie enumerate expres şi limitativ în art. 386 C. proc. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.C.I. împotriva deciziei penale nr. 4024 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 5214/2/2010.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2143/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 247/2011. Penal. Cerere de liberare provizorie... → |
|---|
