ICCJ. Decizia nr. 662/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 662/2011
Dosar nr. 983/57/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2011
Asupra recursului penal de faţă:
Prin plângerea penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia sub nr. 292/P/2009 petiţionara H.L. a solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de numiţii I.V., I.M., B.I., B.C. şi P.N. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP)
În motivarea plângerii, dar şi în memoriile succesive adresate parchetului, petiţionara a reclamat că persoanele nominalizate îi perturbă liberul exerciţiu al dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea sa din B., împiedicând-o, între altele, să exercite atributul posesiei asupra acestuia.
În cadrul actelor premergătoare efectuate în cauză s-au consultat dosarele civile nr. 349/191/2006 şi nr. 728/191/2008 ale Judecătoriei Blaj, precum şi Dosarele nr. 620/57/2009 şi nr. 51/57/2010 ale Curţii de Apel Alba lulia, constatându-se următoare situaţie de fapt:
Petiţionara H.L. şi soţii B.M. şi C. se află de mai mulţi ani într-un litigiu civil privind proprietăţile lor învecinate înscrise în CF nr. AA Blaj, nr. top. XX şi, respectiv, CF nr. BB Blaj, nr. top. YY.
Aceste proprietăţi, aflate în prezent în posesia făptuitorilor, au origine comună, în trecut constituind o proprietate unică aparţinând antecesorului B.V. - avocat din B. şi soţiei sale V.D. care în 1960 au parcelat imobilul în două apartamente, cu terenul aferent, conform lucrărilor expertului K.A.
Ulterior, prin operaţii succesive translative de proprietate, cele două apartamente au ajuns în proprietatea familiilor H. şi B.
Soţii B. au cumpărat apartamentul în anul 2005 de la numitul I.G.V., în actul translativ de proprietate fiind consemnată existenţa unei servituti de trecere cu piciorul şi cu carul peste parcela aservită familiei H., prin respectivele menţiuni vânzătorul confirmând existenţa servitutii încă de la lotizarea iniţială din 1960.
Întrucât familia H. neagă existenţa acestei realităţi juridice, între cei doi proprietari au avut loc mai multe litigii civile, după cum urmează:
În Dosarul nr. 349/191/2006 al Judecătorie Blaj, familia B. a solicitat instanţei recunoaşterea servitutii de trecere şi obligarea familiei H. la eliberarea locului pentru exerciţiul dreptului de servitute. Acţiunea a fost admisă, hotărârea pronunţată fiind menţinută în apel şi recurs.
Contestaţia în anulare formulată de familia H. împotriva susmenţionatei hotărârii irevocabile a format obiectul Dosarului nr. 620/57/2009 al Curţii de Apel Alba Iulia aşi a fost respinsă ca neîntemeiată.
În Dosarul nr. 728/191/2008 al Judecătoriei Blaj, familia H. a chemat în judecată membrii familiei B. solicitând evacuarea lor din imobilul pe care aceştia din urmă îl deţin în proprietate. Prin aceeaşi acţiune, familia H. a contestat implicit titlurile de proprietate ale familiei B. şi ale antecesorilor lor.
Acţiunea a fost respinsă, hotărârea pronunţată fiind menţinută în apel şi recurs.
Contestaţia în anulare formulată de familia H. împotriva susmenţionatei hotărârii irevocabile a format obiectul Dosarului nr. 51/57/2010 al Curţii de Apel Alba Iulia şi a fost respinsă ca neîntemeiată.
În urma studierii dosarelor susmenţionate s-a constatat că în toate procesele în care a fost implicată, în toate fazele procesuale, familia B. a beneficiat de asistenţă juridică din partea avocatului P.N. din Baroul Sibiu.
Totodată, s-a constatat că, în cadrul mandatului primit, avocatul a redactat acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 349/191/2006 al Judecătoriei Blaj, a invocat excepţii, a depus întâmpinări, a formulat cereri în probaţiune şi concluzii, fără a comite acte materiale în legătură cu proprietatea familiei H.
Analizând activitatea desfăşurată de avocat prin prisma elementelor constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie, procurorul de caz a reţinut că infracţiunea ce a făcut obiectul cercetărilor presupune acte materiale efective de ocupare a unui imobil, în timp ce întreaga activitate desfăşurată de făptuitor a presupus doar exerciţiul legitim al profesiei sale, exerciţiul drepturilor procesuale neputând constitui infracţiunea de tulburare de posesie.
Ca urmare, s-a apreciat că faptele avocatului P.N. nu realizează conţinutul infracţiunii de tulburare de posesie şi nici ale vreunei alte infracţiuni.
Pentru considerentele menţionate, prin ordonanţa din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de P.N., avocat în Baroul Sibiu, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP)
Prin aceeaşi ordonanţă, în temeiul art. 45 alin. (1) raportat la art. 42 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la numiţii I.G.V., I.M., B.I. şi B.C. şi declinarea soluţionării acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Blaj.
Ordonanţa din 31 mai 2010 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia care a confirmat soluţia adoptată în cauză prin rezoluţia din 22 iulie 2010 emisă în lucrarea nr. FF.
Nemulţumită de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, în termen legal, petiţionara H.L. s-a adresat cu plângere la instanţă, conform dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apei Alba Iulia, secţia penală, sub nr. 983/57/2010.
În motivarea plângerii, petiţionara a arătat că ordonanţa atacată conţine serioase aspecte de nelegalitate, în contextul disjungerii cauzei cu privire la numiţii I.G.V., I.M., B.I. şi B.C. şi a trimiterii acesteia Parchetului de pe lângă Judecătoria Blaj ignorându-se existenţa cazului de indivizibilitate prev. de art. 33 lit. a) C. proc. pen. şi a celui de conexitate prev. de art. 34 lit. c) C. proc. pen. Ca urmare, organele de anchetă au ignorat complexitatea cauzei şi nu a tratat-o ca pe un tot unitar, omiţând să constate astfel că, în speţă, conduitele de natură penală ale avocatului P.N. şi ale celorlalţi făptuitori au determinat adoptarea unor hotărâri judecătoreşti care îi lezează în mod iremediabil dreptul de proprietate.
Deopotrivă, petiţionara a criticat încadrarea juridică dată faptelor intimatului P.N., arătând că acţiunile avocatului nu pot fi circumscrise infracţiunii prev. de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP), ci infracţiunii de înşelăciune, pentru care, de altfel, a fost formulată plângerea penală.
În concluzie, petiţionara a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea ordonanţei emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la data de 31 mai 2010 în Dosarul nr. 292/P/2009 şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de făptuitorul P.N., avocat în Baroul Sibiu, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), cât şi faţă de numiţii I.G.V., I.M., B.I. şi B.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP)
Prin sentinţa penală nr. 129/2010 din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionara H.L. împotriva ordonanţei adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la data de 31 mai 2010 în Dosarul nr. 292/P/2009.
În considerentele acestei hotărâri, în urma analizării lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor noi prezentate, conform exigenţelor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., instanţa a constatat că soluţia de neurmărire penală dispusă de procurorul de caz este temeinică şi legală, faptele avocatului P.N. nerealizând conţinutul material al infracţiunii de tulburare de posesie şi nici ale vreunei alte infracţiuni, întrucât tulburarea de posesie presupune acte materiale efective de ocupare a unui imobil, în timp ce întreaga activitate a avocatului a presupus doar exerciţiul legitim al profesiei sale, exerciţiul drepturilor procesuale neputând constitui acte materiale de tulburare de posesie. În plus, nu există date şi elemente concrete care să stabilească legătura dintre exercitarea de către intimatul P.N., în calitatea sa de avocat a intimaţilor B., a prerogativelor mandatului cu care a fost împuternicit şi lezarea intereselor legitime ale petiţionarei.
S-a mai reţinut că nici criticile aduse de petiţionară soluţiei atacate sub aspectul pronunţării asupra unei alte infracţiuni decât cea sesizată a fi fost săvârşită de numitul P.N. (art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP) în loc de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)) nu sunt întemeiate întrucât, în cuprinsul ordonanţei atacate, eventuala activitate de natură penală a intimatului a fost verificată sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale tuturor infracţiunilor descrise în plângere.
Totodată, s-a apreciat că soluţia de disjungere pronunţată de procurorul de caz cu privire la făptuitorii G.V., I.M., B.I. şi B.C. este corectă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Blaj fiind unitatea de parchet competentă material şi teritorial să efectueze cercetări în cauză faţă de persoanele susmenţionate.
În aceeaşi ordine de idei s-a apreciat că, în lipsa unei legături între acţiunile avocatului P.N. care a atras competenţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia şi acţiunile clienţilor săi, nu se poate reţine existenţa cazului de indivizibilitate invocat de petiţionară - art. 33 lit. a) C. proc. pen. şi nici a celui de conexitate prev. de art. 34 lit. c) C. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel Alba lulia a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarei.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiţionara H.L.
În cuprinsul motivelor scrise de recurs depuse la dosarul cauzei, petiţionara a reiterat argumentele expuse în cuprinsul plângerilor anterioare, învederând, subsecvent prezentării modalităţii de derulare a celor două litigii civile cu familia B. şi a nemulţumirilor provocate de soluţiile pronunţate, că elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune reclamată în sarcina intimatului P.N., „concretizate în eroare, doi şi violenţă" sunt prezente în hotărârile abuzive ale celor două instanţe civile, formând cu ajutorul intimatului „cauză falsă".
În cadrul aceloraşi motive, criticând punctual considerentele hotărârii atacate, petiţionara a arătat că acuzaţiile aduse avocatului şi celorlalţi făptuitori se probează cu autorizaţia de construcţie emisă pe numele soţilor B. care dovedeşte nulitatea absolută a actului lor de proprietate în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de servitute contestat de petiţionară.
În acest sens, s-a arătat că prin decizia nr. 422/2008 a Curţii de Apel Alba lulia, soţii B. au fost împroprietăriţi, „folosind drept pretext un drept de servitute abuziv care trebuia radiat conform legii, din oficiu, dar menţinut, a favorizat o cauză falsă";.
Totodată, s-a arătat că autorizaţia de construcţie emisă pe numele familiei B., contractul de vânzare-cumpărare deţinut de soţii B. care este lovit de nulitate absolută şi planul cadastral constituie tot atâtea dovezi ale vinovăţiei făptuitorilor care prin abuz de drept au blocat accesul petiţionarei la o parte importantă a proprietăţii acesteia.
În cuprinsul aceloraşi motive a fost criticată şi dispoziţia instanţei de obligare a petiţionarei la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se, pe de o parte, că partea nu poate fi considerată a fi căzută în pretenţii, întrucât instanţa de fond este cea care nu a motivat adecvat hotărârea, sens în care s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., iar pe de altă parte, că suma stabilită este exagerată, cuantumul cheltuielilor judiciare fiind stabilit prin lege la nivelul de 40 RON, iar nu 240 RON.
Recurenta petiţionară, deşi legal citată, nu s-a prezentat în faţa instanţei de recurs pentru a formula apărări.
Examinând cauza în raport de criticile formulate în cuprinsul motivelor scrise de recurs, dar şi din oficiu, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Din actele dosarului rezultă că în urma unui litigiu civil cu numiţii B.I. şi B.C., prin sentinţa civilă nr. 97/2008 pronunţată de Judecătoria Blaj în Dosarul nr. 349/191/2006, petiţionara H.L. a fost obligată să respecte dreptul de servitute de trecere cu piciorul şi cu carul al reclamaţilor - proprietari ai fondului dominant înscris în CF nr. BB Blaj oraş nr. top. YY, servitute stabilită asupra fondului aservit - proprietatea petiţionarei şi a familiei acesteia.
Prin aceeaşi hotărâre, membrii familiei H. au fost obligaţi să predea soţilor B. chei de la poarta de acces la terenul pe care se exercită servitutea, în caz contrar, proprietarii fondului dominant fiind autorizaţi să înlocuiască încuietoarea pe cheltuiala familiei H. şi să predea acesteia trei rânduri de chei.
Căile de atac ordinare şi extraordinare exercitate de petiţionară împotriva acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate.
Nemulţumită de soluţia sus-menţionată, petiţionara şi familia acesteia au chemat în judecată pe soţii B., contestând titlurile de proprietate ale familiei B. şi ale antecesorilor lor şi solicitând evacuarea acestora din imobilul pe care îl deţin în proprietate.
Acţiunea a fost respinsă, ca nefondată, soluţia fiind menţinută în apel şi recurs.
Împotriva acestei ultime hotărâri, petiţionara a exercitat şi calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare care a fost, de asemenea, respinsă.
Considerând că prin hotărârile susmenţionate, familia sa a fost deposedată ilicit de proprietatea unui bun afectat de servitute de trecere, petiţionara H.L. a formulat plângeri penale împotriva magistraţilor judecători care au soluţionat cauzele civile în diferite faze procesuale, acuzându-i de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Deopotrivă, petiţionara a formulat plângere penală şi împotriva părţilor cu care s-a judecat în respectivele cauze civile, numiţii I.V., I.M., B.I. şi B.C. şi a avocatului familiei B. – P.N., solicitând cercetarea lor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tulburare de posesie şi înşelăciune constând în aceea că „au întocmit acte nule de proprietate pe care le-au folosit în instanţă";, obţinând în acest fel soluţii favorabile, dar nelegale, care au avut ca efect deposedarea familiei Herţia de o parte din terenul aferent imobilului proprietatea sa.
Caracterul generic al acuzaţiilor aduse intimaţilor din prezenta cauză, dar şi argumentele expuse în cuprinsul plângerii penale iniţiale, a celor subsecvente, precum şi în cuprinsul motivelor de recurs, conduc la ideea că esenţa nemulţumirilor petiţionarei sunt hotărârile judecătoreşti nefavorabile obţinute în litigiile civile derulate cu soţii B., demersurile judiciare penale ale petiţionarei vizând, în concret, reexaminarea cauzelor civile care au fost soluţionate potrivnic ei.
În acest context, petiţionara neindicând în cuprinsul plângerii fapte concrete ale avocatului P.N. care să poată fi circumscrise elementului material al infracţiunii de înşelăciune, se constată că activitatea juridică desfăşurată de avocat, ca mandatar al soţilor B., în cadrul procedurilor judiciare cu familia H., nu reprezintă o inducere în eroare în sensul prevăzut de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), aşa cum corect s-a reţinut şi în considerentele hotărârii atacate.
Orice persoană implicată într-o procedură judiciară, în interes personal sau ca mandatar al unei părţi, are dreptul de a prezenta observaţiile sale cu privire la susţinerile adversarului, de a le contesta şi demonstra lipsa lor de temeinicie, motivaţiile formulate fiind supuse controlului instanţei care decide în cauză pe baza probelor administrate.
Faptul invocat de petiţionară, neconfirmat de cercetările preliminare efectuate în cauză, în sensul că avocatul ar fi depus în dosarele civile susmenţionate anumite acte lovite de nulitate absolută şi că în acest fel ar fi determinat pronunţarea unor hotărâri nelegale, nu constituie înşelăciune întrucât nu există inducere în eroare în situaţia folosirii unui înscris falsificat într-o procedură judiciară menită să valorifice drepturile constatate prin respectivul înscris.
Inducerea în eroare, ca acţiune de realizare a laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, nu se poate săvârşi prin intermediul instanţei, ci trebuie realizată în mod direct şi nemijlocit asupra cocontractantului.
Cum între făptuitor şi petiţionară nu au existat relaţii contractuale, Înalta Curte constată că nu există indicii care să susţină pretinsa activitate infracţională a intimatului P.N.
Toate aceste elemente au fost corect reţinute şi evaluate de prima instanţă care prin hotărârea pronunţată a confirmat rezoluţia de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public faţă de intimatul P.N.
În raport de limitele investirii instanţei în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. care vizează exclusiv verificarea soluţiei de netrimitere în judecată dată de procuror, Înalta Curte nu va analiza criticile formulate de petiţionară cu privire la soluţia de disjungere dispusă prin ordonanţa atacată.
În ceea ce priveşte criticile privind nelegala obligare a petiţionarei, în fond, la plata cheltuielilor judiciare către stat, Înalta Curte constată lipsa lor de temeinicie prin raportare la dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. care stabilesc că iniţiatorul demersului judiciar este obligat să suporte cheltuielile judiciare în situaţia respingerii cererii formulate.
Cu privire la acelaşi aspect, se constată că este în atributul judecătorului să aprecieze asupra cuantumului cheltuielilor judiciare ocazionate de judecarea unei anumite cauze, neexistând anumite plafoane legale în raport de care să se facă această evaluare.
În consecinţă, nefiind fondate criticile formulate de recurenta petiţionară şi cum nu se constată existenţa altor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara H.L.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta petiţionară la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara H.L. împotriva sentinţei penale nr. 129/2010 din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală.
Obligă recurenta-petiţionară la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 740/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 642/2011. Penal → |
|---|
