ICCJ. Decizia nr. 731/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 731/2011
Dosar nr. 874/59/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 222/PI din 07 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. instanţa a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul H.C.A. împotriva rezoluţiei nr. 69/P/2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în 22 iunie 2010, menţinută prin rezoluţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nr. 743/11/2/2010 din 26 iulie 2010.
Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub numărul 874/59/2010 din 03 august 2010, petentul H.C.A. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei nr. 69/P/2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în 22 iunie 2010 şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva numitei HG, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, pentru săvârşirea faptelor care formează obiectul plângerii.
In motivarea plângerii petentul a arătat că a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în care a sesizat cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. de către soţia sa HG, avocat în cadrul aceluiaşi barou, constând în aceea că l-a indus în eroare pentru a-l determina să semneze contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său, situat în Bucureşti, Sector 3 şi să lase banii obţinuţi din vânzare în contul ei personal, sub pretextul că din banii respectivi urma să achiziţioneze un teren şi să construiască o casă, pentru ca mai apoi, prin mijloace frauduloase, să transfere banii prin diverse conturi, în baza unor contracte de împrumut fictive, încheiate cu fiul bonei copilului lor în scopul de a-şi însuşi toţi banii, după care a introdus acţiunea de divorţ şi a formulat împotriva sa mai multe plângeri penale încercând să îi însceneze săvârşirea mai multor infracţiuni.
Petentul a mai arătat că împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale a formulat în data de 01 iulie 2010 o plângere adresată Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, plângere trimisă prin poştă cu scrisoare recomandată înregistrată la Parchet în data de 05 iulie 2010, iar la data de 15 iulie 2010 a mai depus la dosarul nr. 69/2009 o înregistrare făcută de numita HG şi trimisă tatălui fostei contabile a societăţii, din care rezultă premeditarea faptelor de înşelăciune care fac obiectul plângerii, însă cu toate acestea, plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nu a fost soluţionată, iar termenul de 20 de zile în care Procurorul general trebuie să soluţioneze plângerea a expirat, petentul neavând cunoştinţă dacă înregistrarea anterior menţionată a fost redată de către procuror în temeiul art. 913 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că această înregistrare reprezintă un mijloc de probă legal în temeiul art. 916 alin. (2) C. proc. pen.
Petentul a mai arătat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată prin rezoluţia atacată este netemeinică şi nelegală, arătând că nu a fost audiat numitul C.G. pentru a se verifica dacă în realitate acesta i-ar fi împrumutat soţiei sale vreo sumă de bani, că s-ar impune redarea într-un proces-verbal de către procuror a înregistrării depuse de petent la Parchet în data de 15 iulie 2010 având în vedere că această înregistrate reprezintă un mijloc de probă legal, din această înregistrare rezultând premeditarea faptelor săvârşite, precum şi audierea de martori pentru a dovedi intenţia declarată a numitei HG, precum şi a petentului de a achiziţiona un teren în apropierea fabricii şi de a construi pe acest teren o casă din banii obţinuţi din vânzarea imobilului din Bucureşti.
Analizând plângerea formulată de petent, în raport cu actele depuse în cauză, respectiv dosarul nr. 69/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, lucrarea nr. 743/11/2/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, instanţa a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată la data de 16 februarie 2010 sub nr. 69/P/2010 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, petentul H.C.A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, a sesizat cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. de către soţia sa HG, avocat în cadrul aceluiaşi barou.
Persoana vătămată a precizat că s-a căsătorit cu făptuitoarea la data de 09 august 2006, ulterior achiziţionând împreună cu aceasta ca bun comun un imobil situat în Bucureşti, sector 3, contractul de cumpărare fiind autentificat sub nr. 542 din 29 martie 2007 la Biroul Notarului Public M.C.M. din Bucureşti.
S-a mai arătat că ulterior, persoana vătămată şi făptuitoarea au hotărât să vândă imobilul, lucru realizat în anul 2007, vânzarea fiind autentificată sub nr. 487 din 27 iulie 2009 la Biroul Notarului Public S.M. din Bucureşti, preţul vânzării fiind de 80.000 Euro din care vânzătorii au încasat suma de 10.000 Euro (5.000 Euro avans şi 5.000 Euro cash la data vânzării), iar suma de 75.000 Euro s-a achitat prin transfer bancar la B.R.D. G.S.G., sucursala Brătianu, într-un cont deschis pe numele făptuitoarei. După acest moment, făptuitoarea a transferat banii în contul altei persoane, iar apoi treptat a scos diferite sume de bani pe care le-a cheltuit, fără a le investi într-un imobil ce urma să fie cumpărat în localitatea Sălbăgel, jud. Timiş şi pe care trebuia edificată o construcţie din banii respectiv.
Persoana vătămată H.C.A. a apreciat că fapta soţiei sale, HG, de a o determina să semneze contractul de vânzare-cumpărare din 2009, prin inducerea în eroare, în sensul că banii urmau să primească destinaţia unei investiţii în localitatea Sălbăgel, jud. Timiş, iar apoi a folosit banii obţinuţi din vânzare în alte scopuri, profitând de faptul că au fost depuşi într-un contul personal al făptuitoarei, constituie infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
Prin rezoluţia nr. 69/P/2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la data de 22 iunie 2010, în temeiul art. 209 alin. (3) şi (4) C. pen., rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de HG - avocat în cadrul Baroului Bucureşti, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
Pentru a da această soluţie, în urma cercetărilor efectuate, s-a reţinut că, dacă la cumpărarea imobilului disputat în cauză a participat numai făptuitoarea HG la vânzarea imobilului au fost prezenţi ambii soţi H., persoana vătămată dându-şi acceptul ca banii să intre într-un cont personal al soţiei sale, acest lucru făcându-l în deplină cunoştinţă în cauză.
Reţinându-se dispoziţiile art. 35 alin. (1) C. fam., conform cărora: „Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele", iar alin. (2) precizează că: „Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ" doar pentru imobile legea impunând consimţământul expres al acestuia, cu ocazia înstrăinării sau grevării, s-a constatat că prezumţia creată de lege este aplicabilă statutului juridic pe care soţii H. îl aveau la momentul în care făptuitoarea a folosit în diferite scopuri suma de bani rezultată din vânzarea imobilului.
S-a constatat că faptul că relaţiile dintre cei doi soţi s-au degradat, ajungându-se în situaţia divorţului sau chiar a unei acţiuni de constatare a nulităţii căsătoriei (aceasta din urmă introdusă de persoana vătămată), nu este de natură a răsturna prezumţia legală, cei doi soţi având posibilitatea de a dezbate eventuala împărţire de bunuri în faţa instanţei de judecată unde îşi vor argumenta pretenţiile materiale.
S-a apreciat de către procuror că este vorba de un conflict de familie în care se vor dezbate, pe lângă problemele de existenţă a căsătoriei, situaţia minorului şi împărţirea bunurilor şi în aceste condiţii, nu s-a putut concluziona că făptuitoarea a realizat o inducere în eroare a persoanei vătămate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aceasta cu atât mai mult cu cât, raportat la calitatea persoanei vătămate, de avocat din cadrul Baroului Bucureşti, pregătirea profesională şi experienţa de viaţă sunt de natură de a împiedica o inducere în eroare.
Împotriva acestei soluţii, a formulat plângere petentul H.C.A. la data de 01 iulie 2010, solicitând infirmarea rezoluţiei emisă în dosarul nr. 69/P/2010 privind pe HG, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, faţă de care au fost efectuate acte premergătoare sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., considerând că rezoluţia procurorului este netemeinică, iar fapta descrisă în plângere prezintă elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Prin rezoluţia dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la data de 26 iulie 2010 în dosarul nr. 743/11/2/2010, a fost respinsă plângerea formulată de petentul H.C.A., ca neîntemeiată.
Astfel, s-a considerat că nu a fost desfăşurată nici o activitate de inducere în eroare cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului bun comun. Reţinându-se că potrivit plângerii penale, pretinsa înşelăciune ar consta în faptul că ulterior încheierii contractului şi încasării preţului într-unui din conturile familiei al cărui titular este soţia, s-ar fi întocmit un contract fictiv de împrumut (simulat), pentru ca HG să justifice scoaterea sumei de 75.000 Euro din cont, s-a observat că şi în ipoteza în care acest contract de împrumut ar fi fictiv, nu sunt incidente dispoziţiile art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), care presupun inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, respectiv inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.
Conform art. 35 alin. (1) şi 2 C. fam., s-a reţinut că soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele şi oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, prezumţie relativă, care poate fi răsturnată doar pe calea unei acţiuni civile.
Examinând cauza, prin prisma dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., instanţa de fond a reţinut că rezoluţia contestată este temeinică şi legală, reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (3) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune „inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate".
Din aceste prevederi rezultă că inducerea sau menţinerea în eroare trebuie să fie anterioară sau concomitentă încheierii sau executării contractului şi să constituie motivul/cauza pentru care s-a încheiat/ executat acesta, ceea ce nu este situaţia în speţă. Astfel, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 487 din 27 iulie 2009 de Biroul Notarului Public S.M., petentul H.C.A. şi intimata HG au vândut apartamentul nr. 56 situat în Bucureşti, sector 3, număr cadastral 555/56, înscris în cartea funciară nr. 58014 Bucureşti cu preţul de 80.000 Euro; în contract menţionându-se că preţul a fost achitat după cum urmează: 5.000 Euro la data semnării antecontractului autentificat sub nr. 459/09 iulie 2009, 5.000 Euro cash, iar diferenţa de 70.000 Euro prin transfer bancar în contul deschis pe numele vânzătorilor la BRD Group Societe Generale, sucursala Brătianu.
Astfel, intenţia de a înşela şi manoperele de inducere în eroare trebuiau să existe la data vânzării imobilului; iar, în contractul de împrumut despre care se pretinde că este simulat, petentul nu este parte.
Mai mult, eventualele afirmaţii ale intimatei care conduc la concluzia că intenţiona să-1 deposedeze pe petent de bunuri trebuie interpretate în sensul obţinerii majorităţii bunurilor comune cu ocazia desfacerii căsătoriei, situaţie apărută mult după vânzarea imobilului. Raportat la actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, instanţa a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada că intimata ar fi indus în eroare pe petent prin prezentarea ca adevărată a unei fapte nereale, astfel încât soluţia de netrimitere în judecată a apreciat-o legală şi temeinică. Pe de altă parte, formulând plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul nu a administrat probe, în raport cu care să se poată stabili o altă situaţie de fapt.
In ce priveşte faptul că nu a fost redată într-un proces verbal înregistrarea depusă de petent şi nu a fost audiat martorul C.G. pentru a dovedi care erau intenţiile părţilor cu privire la utilizarea banilor încasaţi ca preţ, instanţa a apreciat că nu se impune administrarea acestora în raport cu aspectele anterior expuse.
Împotriva sentinţei penale nr. 222/PI din 07 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, a declarat recurs petentul H.C.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 874/59/2010.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este legală şi temeinică, iar recursul petentului este nefondat.
Prin motivele de recurs depuse la dosarul cauzei petiţionara M.M. a solicitat admiterea plângerii formulate, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi a rezoluţiei pronunţată de procuror şi dispunerea efectuării de cercetări complete în vederea tragerii la răspundere a acesteia.
Din actele premergătoare în cauza ce au format obiectul dosarului penal nr. 69/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara rezultă că nu s-au identificat fapte sau împrejurări care să contureze existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), şi (5) C. pen. pretins săvârşită de către intimata HG
Împrejurarea că intimata HG în calitate de soţie a petentului H.C.A. cu acordul acestuia au vândut apartamentul, bun comun, şi banii din vânzarea acestuia au fost transferaţi tot cu acordul ambilor soţi într-un cont pe numele intimatei, fiind apoi transferaţi în alte conturi nu poate determina întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), şi (5) C. pen.
Judecând plângerea, instanţa de fond a verificat rezoluţia dată de procuror pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, analizând amănunţit toate împrejurările şi aspectele sesizate de petent, modul în care ele se regăsesc în dovezile efectuate şi concluziile stabilite de organele de urmărire penală.
In mod corect a stabilit instanţa de fond că în ce priveşte modul în care intimata ar fi cheltuit suma de bani virată în cont şi existenţa unui contract de împrumut simulat nu se poate ajunge la concluzia că intimata a săvârşit infracţiunea de înşelăciune.
Înalta Curte mai constată că atât petentul cât şi intimata în calitate de soţi au fost de acord cu vânzarea imobilului şi transferul banilor rezultaţi din vânzare în contul intimatei ca urmare a consimţământul comun a ambelor părţi, acord de voinţă care este necesar şi totodată suficient în vederea formării oricărui contract, chiar în materie civilă, în cazul în care nu s-ar avea în vedere dispoziţiile dreptului familiei părţile dispunând de comun acord de autonomie de voinţă la momentul încheierii acestui angajament, asumându-şi totodată de comun acord şi efectele ce decurg din nerespectarea celor prestabilite.
Neînţelegerile ulterioare apărute între părţi, respectiv soţii H.C.A. - petent - şi HG - intimata, ca urmare a unei eventuale nerespectării a angajamentului prestabilit între aceştia, nu pot genera o răspundere penală în sensul dispoziţiilor codului penal, în sarcina vreuneia dintre părţi, existând căi de atac reglementate de norma dreptului civil în caz de neînţelegere pe cale amiabilă a părţilor.
Norma juridică civilă prevede că încheierea unei convenţii fiind guvernată de principiul libertăţii contractuale, părţile pot să determine, prin voinţa lor, clauzele contractuale şi efectele pe care acestea urmează să le producă, conform unei cauze morale şi licite. Convenţia astfel încheiată se impune părţilor întocmai ca legea, având caracter obligatoriu, iar nu facultativ.
Prevederile art. 1073 C. civ., capitolul VII al Codului civil „despre efectele obligaţiilor" stabilesc regula de principiu potrivit căreia creditorul are dreptul de a urmări şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat sau de a cere daune interese în caz de neexecutare.
Or, finalitatea acestui text C. civ. presupune tocmai realizarea drepturilor legale ale creditorului prin determinarea debitorului de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui contract încheiat între părţi.
Că intimata s-a folosit, pentru vânzarea apartamentului şi de transferul banilor rezultaţi din vânzare în contul personal, de acordul de voinţă liber consimţit al petentului nu poate genera reţinerea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune în sensul dispoziţiilor art. 215 alin. (1), (2), (3), şi (5) C. pen. şi anume acţiunea de inducere în eroare, săvârşită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate în sarcina intimatei.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte retine că soluţiile adoptate de către procuror, în virtutea dispoziţiilor art. 275 - art. 278 C. proc. pen., respectiv de neînceperea urmăririi penale faţă de HG în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), şi (5) C. pen. întrucât fapta nu există s-a făcut cu respectarea acestor dispoziţii, petentul înţelegând să valorifice criticile şi nemulţumirile faţă de acestea, prin exercitarea unui control judiciar efectuat de instanţa competentă.
Înalta Curte constată că nu au fost încălcate texte de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale recurentului petent.
Respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.C.A. împotriva sentinţei penale nr. 222/PI din 07 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
In baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul petent la cheltuieli judiciare către stat conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.C.A. împotriva sentinţei penale nr. 222/PI din 07 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 491/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 803/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
