ICCJ. Decizia nr. 753/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 753/2011
Dosar nr.945/49/2010
Şedinţa publică din 25 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 254/PI din 18 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 945/59/2010, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., s-a respins plângerea formulată de petenta N.A. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 256/P/2010, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată petenta la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de 30 august 2010, petenta N.A. a formulat plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale adoptată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 256/P/2010.
În motivarea plângerii, petenta a reclamat comiterea de către avocata C.R. a infracţiunii de înşelăciune constând în faptul că în calitate de avocat, la termenul de judecată din 25 septembrie 2009 a depus în copie o factură pentru suma de 9.520 RON, sumă pe care a solicitat-o cu titlu de cheltuieli de judecată.
Petenta a mai susţinut că modalitatea în care a procedat intimata este nelegală întrucât pe de o parte, trebuia să încaseze onorariul de la client şi apoi să îl recupereze în cadrul cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte, nu a depus la dosarul cauzei chitanţa în original.
Prin rezoluţia din 2 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara dată în Dosarul penal nr. 256/P/2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimata C.R. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.
Plângerea formulată de petentă împotriva rezoluţiei sus-menţionate a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 879/II/2/2010 din 12 august 2010 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Analizând legalitatea şi temeinicia rezoluţiei de netrimitere în judecată adoptată de procuror raportat la ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că petenta N.A. a formulat contestaţie în anulare împotriva unei decizii civile şi împotriva unei încheieri pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, iar la termenul de judecată din 25 septembrie 2009 avocatul C.M., care l-a asistat pe intimatul M.Z., a depus la dosar factura fiscală din 23 septembrie 2002 eliberată de către S.C.A. "C.A." pentru onorariul de avocat în sumă de 9.250 RON. Acest onorariu a fost menţionat în contractul de asistenţă juridică din 23 septembrie 2009 încheiat între societatea de avocatură şi intimat şi reprezenta contravaloarea prestaţiilor avocaţiale ale societăţii în procesul civil având ca obiect contestaţie în anulare.
Potrivit art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), infracţiunea de înşelăciune presupune sub aspectul laturii obiective o acţiune de inducere în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Transpunând aceste dispoziţii legale în speţa de faţă, instanţa a apreciat că nu se poate reţine că intimata C.R. a săvârşit vreo acţiune care să poată constitui element material al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, întrucât solicitarea avocatului M.Z. a fost aceea de a obliga partea adversă, în situaţia în care i se va respinge demersul procesual, la plata cheltuielilor de judecată. Factura fiscală depusă la dosar nu face dovada plăţii, dovadă care se face prin chitanţă, care a fost ulterior emisă şi care urma a fi luată în calcul de către instanţă la stabilirea cheltuielilor de judecată.
A reţinut instanţa de fond că în mod just s-a apreciat de către procuror că nu este întrunită latura obiectivă a acestei infracţiuni, fiind corect stabilit şi cadrul procesual al plângerii penale formulate expres împotriva intimatei C.R..
Deşi în dosarul Curţii se află cererea avocatei C.R. formulată în cuprinsul notelor de şedinţă prin care se solicită obligarea petentei la plata onorariului de avocat în cuantum de 1.000 RON, instanţa a reţinut că această solicitare este neîntemeiată întrucât nu există la dosar contractul de asistenţă juridică pentru a se putea concluziona că suma de 1.000 RON a fost achitată de intimată pentru avocatul A.M. în vederea susţinerii intereselor sale procesuale în acest dosar.
În consecinţă, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. s-a respins plângerea formulată de petenta N.A. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 256/P/2010.
Împotriva sentinţei a declarat recurs petiţionara N.A. solicitând trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimata C.R. şi faţă de numitul C.M. pentru comiterea infracţiunii de tentativă la înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi 2 C. pen. A mai solicitat petiţionara ca instanţa de recurs să oblige organul de urmărire penală să procedeze la audierea sa şi la administrarea probelor cu care înţelege să facă dovada vinovăţiei intimatei.
Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1).
Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurentă, că în mod corect procurorul care a adoptat rezoluţia de netrimitere în judecată împotriva căreia petiţionara a formulat plângere, a reţinut incidenţa cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi anume că infracţiunea de înşelăciune nu există.
Înşelăciunea, astfel cum este incriminată în art. 215 alin. (1) C. pen. presupune sub aspectul elementului material al laturii obiective o acţiune de inducere în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Alin. (2) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), incriminează înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
Factura fiscală din data de 23 septembrie 2009 emisă de S.C.A. "C.A." în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu partea pe care a reprezentat-o în proces M.Z., depusă de avocatul C.M. în Dosarul nr. 899/57/2009 al Curţii de Apel Alba Iulia având ca obiect contestaţia în anulare formulată de recurentă împotriva unei decizii civile şi a unei încheieri pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia nu face dovada plăţii onorariului de avocat. O asemenea dovadă, de regulă, se face prin chitanţe, împrejurare faţă de care se poate concluziona că nu a existat niciun risc de inducere în eroare a instanţei în faţa căreia C.M. a depus factura fiscală sus-menţionată şi a solicitat obligarea părţii adverse - în speţă a recurentei petiţionare - dacă va cădea în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată şi a onorariului de avocat în sumă de 9.250 RON.
De altfel, la data de 26 ianuarie 2010 când a fost încasată suma de 9.250 RON de la numitul M.Z., a fost eliberată chitanţa nr. X, înscris ce urmează a fi avut în vedere de către instanţă la stabilirea cheltuielilor judiciare (în prezent judecarea procesului fiind suspendată).
Prin urmare, în mod corect procurorul a apreciat că nu se poate identifica în atitudinea intimatei C.R., avocat în cadrul Baroului Timiş, nicio acţiune care să poată constitui element material al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, împrejurare faţă de care solicitarea recurentei de a se dispune trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale nu poate fi primită.
În ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că procurorul trebuia să efectueze cercetări şi faţă de avocatul C.M., Înalta Curte constată că în mod corect a fost apreciată de procuror ca nejustificată, deoarece deşi petiţionara avea cunoştinţă despre faptul că susnumitul a depus factura la dosarul cauzei, în plângerea penală formulată a solicitat în mod expres, efectuarea de cercetări numai faţă de avocata C.R..
În consecinţă, reţinând că hotărârea instanţei de fond prin care s-a menţinut rezoluţia de netrimitere în judecată împotriva căreia petiţionara N.A. a formulat plângere în temeiul art. 2781 C. proc. pen. este legală şi temeinică, recursul declarat de aceasta se va respinge ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petiţionară va fi obligată la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara N.A. împotriva Sentinţei penale nr. 254/PI din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 februarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 569/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 794/2011. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
