ICCJ. Decizia nr. 792/2011. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 792 /20 12
Dosar nr. 270/89/2011
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 136 din 6 iulie 2011, Tribunalul Vaslui l-a condamnat pe inculpatul P.V. la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului, iar, în temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 17 decembrie 2010 la zi, respingând, cererile formulate de inculpat privind liberarea provizorie sub control judiciar sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.
Totodată, instanţa a luat act că nu există constituire de parte civilă din partea rudelor victimei P.V. şi l-a obligat pe inculpat să plătească minorilor P.N.C., şi P.C.V., prin curatorul P.M., suma de 100 RON, respectiv 140 RON, reprezentând prestaţii periodice până la împlinirea de către fiecare a vârstei de 18 ani, începând cu data de 15 decembrie 2010.
Au fost admise acţiunile civile formulate de Spitalul Clinic de Urgenţe „Prof. Dr. N.O." laşi şi Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vaslui, iar în temeiul art. 14 şi 346 C. proc. pen., art. 998 şi urm. C. civ. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. 72/2006, a fost obligat inculpatul să plătească suma de 2.059,21 RON Spitalului Clinic de Urgenţe „Prof. Dr. N.O." laşi şi suma de 801,00 RON Serviciului de Ambulantă Judeţean Vaslui, cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în fapt, că, în ziua de 14 decembrie 2010, după ce a consumat băuturi alcoolice, inculpatul a intenţionat să aprindă nişte tămâie într-o farfurie de tablă şi, întrucât victima P.V., soţia sa, nu a fost de acord, aruncând tămâia pe foc, acesta a luat o şipcă cu profil dreptunghiular, cu care a lovit-o pe victimă, care a fugit din casă.
În jurul orelor 22:00, victima a strigat la poarta martorei B.M., rugând-o să dea telefon la politie, deoarece inculpatul o bate şi i-a spart capul. Martora B.M. şi nora sa M.B. au îndrumat-o să se adreseze vecinului D.V., care are telefon, observând că, ulterior, la circa 10 minute, victima P.V. a intrat în curtea sa, de unde apoi s-au auzit ţipete puternice, care au încetat în scurt timp. Din declaraţiile minorilor celor doi soţi a rezultat că inculpatul a lovit repetat victima cu o bucată de draperie în drum, după ce aceasta a revenit acasă de la D.V., iar, după ce victima a căzut, a ridicat-o, trăgând-o de o mână, timp în care cei doi minori au fugit la domiciliul bunicului patern, P.D., văzând cele întâmplate între părinţii lor.
În dimineaţa zilei de 15 decembrie 2010, deşi inculpatul se afla în continuare în stare de ebrietate şi agitaţie psihomotorie, a constatat că victima P.V. era într-o stare gravă, astfel că l-a alertat pe S.I., condiţii în care a fost apelat serviciul de urgenţă „112", fiind astfel sesizate organele de poliţie şi trimisă o ambulanţă la faţa locului. La sosirea ambulanţei, inculpatul a adoptat o atitudine agresivă, a luat o furcă cu care a spart geamuri şi a încercat împiedecarea echipajului medical să preia victima, motiv pentru care a fost imobilizat şi dezarmat de consăteni.
Victima P.V. a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. N.O." laşi, unde a decedat în seara zilei de 15 decembrie 2010, orele 22:45. Între timp, inculpatul P.V. a fost internat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui, cu diagnosticul de bufeu agitaţie psihomotorie, fiind externat la data de 17 decembrie 2010, cu diagnostic de tulburare de personalitate de tip histrionic, emoţional instabil şi insuficienţă aortică congenitală.
Raportul medico-legal de necropsie din 21 ianuarie 2011 întocmit de Institutul de Medicină Legală laşi a concluzionat că moartea victimei P.V. a fost violentă şi s-a datorat comei cerebrale consecutive hematomului subdural emisferic stâng, hematomului intracerebral, contuziei grave cerebrale, complicată în evoluţie cu bronhopneumonie hipostatică; leziunile s-au putut produce prin lovire urmată de cădere, aspectul lezional pledând pentru lovire cu cca. 3-4 zile anterior decesului; între lovire şi deces există legătură directă de cauzalitate; cadavrul mai prezenta echimoze corporale (coapse, membre superioare) de date diferite, fără rol tanatogenerator, şi ar fi necesitat în caz de supravieţuire 2-3 zile de îngrijiri medicale; moartea datează din 15 decembrie 2010.
Concluziile medico-legale aproximează, prin aspectul lezional, vechimea leziunilor, fără a exista o certitudine cu privire la momentul producerii acestora, datele de anchetă indicând însă agresionarea repetată a victimei de către inculpat atât în perioada anterioară cât şi în seara de 14 decembrie 2010, concluziile medico-legale confirmând exercitarea de către inculpat, şi în zilele anterioare, de agresiuni asupra victimei care, aşa cum au declarat şi martorii, era frecvent violentată fizic de către inculpat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul P.V., criticând cuantumul prea mare al pedepsei aplicate în raport cu conduita sa bună înainte de săvârşirea infracţiunii.
Prin decizia penală nr. 175 din 10 noiembrie 2011, Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.V., a menţinut măsura arestării preventive a acestuia, cu deducerea corespunzătoare a prevenţiei, şi l-a obligat pe apelant la plata sumei 350 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat că prima instanţă a administrat legal şi a apreciat temeinic toate probele necesare aflării adevărului cu privire la faptă şi la persoana inculpatului P.V., stabilind corect situaţia de fapt şi vinovăţia acestuia în săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen., pentru care a aplicat o pedeapsă corect individualizată, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) Astfel, având în vedere natura, circumstanţele reale şi gravitatea deosebită a faptei (asupra soţiei sale, o femeie gospodină, preocupată de creşterea celor doi copii minori), urmarea acesteia, limitele de pedeapsă de la 5 la 15 ani închisoare, calitatea de infractor primar a inculpatului, dar şi conduita avută de acesta ulterior săvârşirii faptei, reţinându-se sub acest aspect atitudinea procesuală nesinceră, Curtea a considerat că aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mare cu doar doi ani faţă de minimul special prevăzut de lege este necesară pentru formarea unei noi atitudini a inculpatului faţă de valorile sociale ocrotite de norma penală, nefiind justificată solicitarea acestuia de reducere a cuantumului pedepsei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.V., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., recurentul a susţinut că, în mod greşit, a fost condamnat de instanţele inferioare pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen., întrucât faptei săvârşite îi lipseşte unul dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă, din actele dosarului nerezultând că a urmărit producerea rezultatului mai grav, respectiv decesul soţiei sale, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar, în rejudecare, achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. În subsidiar, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., recurentul inculpat a solicitat reducerea cuantumului pedepsei principale ce i-a fost aplicată, având în vedere comportamentul său corespunzător anterior săvârşirii faptei şi atitudinea procesuală parţial sinceră, împrejurări ce pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante.
Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, prin prisma cazurilor de casare anterior menţionate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul P.V. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Cu privire la eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.
În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute, niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Fără a relua sau a reface raţionamentele instanţelor de fond şi de apel realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpatul P.V., situaţia de fapt reţinută fiind în deplină concordanţă cu dovezile administrate, respectiv depoziţiile martorilor B.M., S.I., D.V., P.G., P.M., I.C. şi P.D., declaraţiile minorilor părţi vătămate P.N.C. şi P.C.V., procesele-verbale de cercetare la faţa locului încheiate de organele de poliţie la datele de 15 decembrie 2010 şi 1 6 decembrie 2010, raportul de necropsie medico-legală din 21 ianuarie 2011 întocmit de I.M.L. laşi, precum şi declaraţiile iniţiale ale inculpatului care, audiat fiind pe parcursul urmăririi penale, a recunoscut parţial comiterea faptei.
Toate aceste probe confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, iar aprecierile acestora şi concluziile la care au ajuns prin raţionament nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., căci, în caz contrar, s-ar ajunge la o reinterpretare şi reapreciere a probelor administrate, ceea ce ar fi în evidentă contradicţie cu dispoziţiile procesual penale anterior menţionate.
În consecinţă, pentru aceste motive, se constată că în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 38515 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
De altfel, un aspect important din acest punct de vedere îl reprezintă şi faptul că, deşi inculpatul a invocat cazul de casare menţionat, acesta nu a contestat în calea de atac a recursului situaţia de fapt reţinută de Tribunal şi de instanţa de apel, ci doar aprecierea instanţelor inferioare cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte sub aspectul laturii subiective, susţinând că nu a urmărit producerea decesului soţiei sale şi solicitând, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea sa pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.
Având în vedere criticile concrete formulate de recurent sub acest aspect, precum şi împrejurarea că solicitarea sa de achitare pune în discuţie latura subiectivă a infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte pentru care a fost condamnat în cauză, Înalta Curte le va analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., constatând că acesta nu este incident în speţă pentru următoarele considerente:
Astfel, solicitând achitarea sa pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., recurentul inculpat a susţinut că nu a urmărit producerea rezultatului mai grav, respectiv decesul soţiei sale, precum şi faptul că prezintă anumite afecţiuni neuropsihiatrice, care îi limitează posibilităţile de înţelegere şi previziune.
Analizând, însă, elementele constitutive ale infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte constată că, deşi reale, împrejurările invocate de recurent nu sunt de natură a conduce la achitarea sa în temeiul textelor de lege anterior menţionate, în mod corect instanţele inferioare pronunţând împotriva lui o soluţie de condamnare pentru comiterea respectivei infracţiuni. În acest sens, este de menţionat că, potrivit art. 183 C. pen., infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte se caracterizează, în plan subiectiv, prin aplicarea unor lovituri ori exercitarea de violenţe cauzatoare de suferinţe fizice cu intenţie şi producerea, din culpă, a unui rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat, ceea ce presupune că autorul, deşi a prevăzut acel rezultat, nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Aşadar, împrejurarea că, în cauză, inculpatul nu a urmărit moartea victimei nu este de natură să conducă la concluzia că nu sunt întrunite, sub aspect subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., astfel cum a susţinut acesta, tocmai lipsa intenţiei de a ucide victima atrăgând încadrarea juridică a faptei comise de recurent în respectivele dispoziţii legale şi nu în cele ale art. 174, 175 lit. c) C. pen., care încriminează înfracţiunea de omor calificat, săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate. Din probele dosarului, rezultă că inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri cu intenţia de a-i cauza o vătămare corporală, decesul acesteia fiind un rezultat praeterintenţionat, poziţie subiectivă ce caracterizează infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte pentru care a fost condamnat.
Referitor la afecţiunile psihice pe care le prezintă inculpatul, Înalta Curte, pe baza concluziilor raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 21 ianuarie 2011 întocmit de I.N.M.L „Mina Minovici" Bucureşti, constată că, într-adevăr, acesta suferă de tulburare organică de personalitate, cu deteriorare cognitivă incipientă pe fond toxietilic, însă, conform aceleiaşi lucrări medico-legale, are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care a fost cercetat, starea sa psihică precară fiind tocmai unul dintre elementele de care s-a ţinut seama la stabilirea poziţiei subiective cu care a acţionat şi la încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte şi nu în cea de omor calificat.
Având în vedere toate aceste aspecte anterior expuse, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cea de prim control judiciar, constată că sunt întrunite în cauză, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., astfel încât nu se impune achitarea inculpatului P.V. pentru săvârşirea respectivei infracţiuni, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.
2. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepsei cu închisoarea aplicată inculpatului, aspect în legătură cu care acesta a formulat critici în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că au fost avute în vedere de instanţele inferioare toate criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., iar, faţă de circumstanţele reale ale comiterii faptei şi circumstanţele personale ale inculpatului, s-a aplicat o sancţiune penală al cărei cuantum a fost corect individualizat, fiind orientat spre minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Este adevărat că recurentul inculpat nu are antecedente penale, însă, raportat la celelalte date ce caracterizează comportamentul său - consumator de băuturi alcoolice, cu o atitudine permanent agresivă faţă de soţia sa, pe care a agresat-o în repetate rânduri, atitudine pe care a manifestat-o şi la sosirea ambulanţei, când a spart geamurile locuinţei cu o furcă şi a încercat să împiedice echipajul medical să preia victima, Înalta Curte apreciază că această împrejurare nu este de natură să determine reducerea cuantumului pedepsei stabilită de instanţa de fond şi menţinută de cea de apel, fiind deja valorificată prin aplicarea unei sancţiuni penale al cărei cuantum a fost coborât spre minimul special stabilit de C. pen. pentru infracţiunea comisă. În acest sens, trebuie avut în vedere şi gradul de pericol social ridicat al infracţiunii săvârşite, dedus atât din limitele mari de pedeapsă şi urmarea produsă (moartea victimei), cât şi din împrejurările concrete în care faptele au fost comise, respectiv pe fondul consumului excesiv de alcool, prin aplicarea unor lovituri repetate victimei, soţia sa, cu corpuri contondente, în zone vitale ale corpului, în prezenţa copiilor minori, precum şi conduita manifestată de inculpat pe întreg parcursul procesului penal, încercând în permanenţă să denatureze adevărul şi să inducă în eroare organele judiciare.
Ca urmare, apreciind, pentru motivele anterior expuse, că pedeapsa aplicată în cauză a fost corect individualizată, fiind aptă să asigure reeducarea inculpatului şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., Înalta Curte constată că nu se impune reducerea acesteia, aşa cum a solicitat recurentul, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
În consecinţă, fată de toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. şi, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 175/2011 din 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 17 decembrie 2010 la 19 martie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 478/2011. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 1146/2011. Penal → |
|---|
