ICCJ. Decizia nr. 910/2011. Penal. Conflict de competenţă (pozitiv/negativ) (art. 43 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 910/2011
Dosar nr. 115/42/2011
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra conflictului de competenţă de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 22 din data de 25 ianuarie 2011, Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, a declinat în favoarea Curţii de Apel Ploieşti competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect „contestaţie în anulare" formulată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, intimat-condamnat fiind I.V.C.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu condamnatului, urmând a fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 5711/120/2010 la data de 11 noiembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a formulat contestaţie în anulare împotriva sentinţelor penale nr. 1122 din 14 septembrie 2005 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, în dosarul nr. 3464/2005 şi nr. 224 din 29 iunie 2010 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 3803,1/120/2009, privind pe condamnatul I.V.C., solicitând admiterea acesteia şi anularea sentinţei penale nr. 224 din29 iunie 2010, pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa, precum şi a mandatului de executare nr.491/2010 emis de aceeaşi instanţă.
În motivarea cererii s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 224 din 29 iunie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea de contopire pedepse formulată de către condamnatul I.V.C. cu privire la sentinţele penale nr. 1218 din 19 august2003 a Judecătoriei Sectorului VI Bucureşti şi nr. 1125 din 21 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, dispunând executarea pedepsei rezultante de 15 ani închisoare. A fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 491 din 09 septembrie 2010 pentru pedeapsa de 15 ani închisoare.
S-a mai arătat că prin adresa nr. Y/44095/PMDB/B din 14 iulie 2010 Penitenciarul Mărgineni a comunicat că aceleaşi sentinţe au mai fost contopite anterior prin sentinţa penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I-a penală, aplicându-se pedeapsa rezultantă de 15 ani, la care a fost adăugat un spor de doi ani, condamnatul urmând să execute o pedeapsă de 17 ani închisoare. A fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1691/2005, condamnatul aflându-se în executarea acestuia.
În aceste condiţii, s-a apreciat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa că în cauză există situaţia prev. de disp. art. 386 lit. d) C. proc. pen., hotărârea Tribunalului Dâmboviţa nr. 224 din 29 iunie 2010 fiind dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
S-a solicitat admiterea contestaţiei şi anularea ultimei hotărâri şi a mandatului de executare a pedepsei închisorii emis în temeiul acesteia.
Din analiza sentinţelor penale care au fost ataşate la dosarul cauzei, instanţa a constatat că prin sentinţa penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, în dosarul nr. 3464/2005 au fost contopite pedepsele aplicate condamnatului I.V.C. prin sentinţele penale nr. 1218 din 19 august2003 a Judecătoriei Sectorului VI Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 61 din 14 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi nr. 1125 din 21 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1678 din 25 martie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare, care a fost sporită cu 2 ani, în final condamnatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1691 din 29 noiembrie 2005.
Prin sentinţa penală nr. 224 din 29 iunie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea de contopire formulată de către condamnatul I.V.C. cu privire la aceleaşi sentinţe ce fuseseră contopite şi de către Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, prin sentinţa penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2585 din 19 aprilie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispunând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 491/2010 din 09 septembrie 2010.
Din referatul întocmit de către Compartimentul Executări Penale din cadrul Tribunalului Dâmboviţa a rezultat că sentinţa penală nr. 224 din 29 iunie 2010 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 3803,1/120/2009 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 871 din 08 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care s-a luat act de retragerea recursului declarat de către condamnat.
Constatând că prin cele două sentinţe penale rămase definitive a fost admisă aceeaşi cerere de contopire formulată de petentul-condamnat I.V.C. cu privire la aceleaşi pedepse, tribunalul a apreciat că este incident cazul prevăzut de disp. art. 386 lit. d) C. proc. pen. şi că instanţa competentă să se pronunţe asupra contestaţiei în anulare, conform disp. art. 389 alin. (2) C. proc. pen., este Curtea de Apel Ploieşti, întrucât, potrivit menţiunilor înscrise pe copia sentinţei penale nr. 224 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre de contopire este Curtea de Apel Ploieşti.
Ulterior, prin Decizia penală nr. 475 din 11 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 115/42/2011, a fost declinată competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
In baza art. 43 C. proc. pen., a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Procedându-se la analiza referitoare la natura juridică a cererii introduse de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că în cauză nu ne aflăm în prezenţa unei contestaţii în anulare, deoarece cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. se referă la hotărâri prin care să se fi soluţionat fondul cauzei, aspect care rezultă din interpretarea literală, dar şi din interpretarea teleologică a textului respectiv, în speţă fiind vorba despre intervenirea unui incident ivit în cursul executării.
Prin urmare, s-a apreciat că ne aflăm în prezenţa cazului prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. d) teza a II-a C. proc. pen., contestaţia la executare fiind de competenţa instanţei prevăzute de art. 460 alin. (6) din acelaşi cod, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând conflictul negativ de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. (7) C. proc. pen., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, în dosarul nr. 3464/2005 au fost contopite pedepsele aplicate condamnatului I.V.C. prin sentinţele penale nr. 1218 din 19 august2003 a Judecătoriei Sectorului VI Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 61 din 14 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi nr. 1125 din 21 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1678 din 25 martie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare, care a fost sporită cu 2 ani, în final condamnatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1691 din 29 noiembrie 2005.
Prin sentinţa penală nr. 224 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin Decizia penală nr. 871 din 08 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a admis cererea de contopire formulată de către condamnatul I.V.C. cu privire la aceleaşi sentinţe ce fuseseră contopite şi de către Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, prin sentinţa penală nr. 1122 din 14 septembrie 2005, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2585 din 19 aprilie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 491/2010 din 09 septembrie 2010.
Ca atare, prin cele două sentinţe penale rămase definitive a fost admisă aceeaşi cerere de contopire formulată de petentul condamnat I.V.C. cu privire la aceleaşi pedepse.
Înalta Curte reţine, însă, că această situaţie nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen., astfel cum a apreciat tribunalul, neaflându-ne în situaţia în care împotriva persoanei condamnate s-ar fi pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, în speţă fiind vorba despre un incident ivit în cursul executării, având în vedere împrejurarea că Tribunalul Dâmboviţa a pronunţat sentinţa penală nr. 224 din 29 iunie 2010 în timpul executării sentinţei penale nr. 1122 din 14 septembrie 2005, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, ambele hotărâri vizând contopirea aceloraşi pedepse.
Astfel fiind, în prezenta cauză se constată incidenţa dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. d) teza a II-a C. proc. pen., cererea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa având natura juridică a unei contestaţii la executare, a cărei soluţionare, în conformitate cu dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. pen., cade în competenţa instanţei prevăzute de art. 460 alin. (6) din acelaşi cod, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, aceasta fiind instanţa egală în grad instanţei de executare (Tribunalul Bucureşti), în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului, respectiv Penitenciarul Mărgineni.
Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 43 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind contestaţia la executare formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe condamnatul I.V.C., în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 872/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 970/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
