ICCJ. Decizia nr. 1131/2012. Penal. Traficul de persoane (Legea 678/2001 art. 12). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1131/2012
Dosar nr. 405/85/2005
Şedinţa publică din 12 aprilie 2012
Prin sentinţa penală nr. 86 din 23 aprilie 2011, Tribunalul Sibiu, secţia penală a dispus faţă de inculpatul B.G. achitarea, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., pentru 2 infracţiuni de act sexual cu un minor în formă continuată, respectiv în formă simplă (părţi vătămate D.M. şi S.I.), 2 infracţiuni de trafic de minori (părţi vătămate D.M. şi S.I.), o infracţiune de perversiune sexuală în formă continuată şi încetarea procesului penal, în baza art. ll pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 pct. 1 lit. g) C. proc. pen., pentru infracţiunile de corupţie sexuală, de act sexual cu un minor în formă continuată (partea vătămată M.A.A.) şi de tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei de stat a României, cu consecinţa respingerii acţiunilor civile formulate de părţile civile S.I. şi M.A.A., a revocării măsurii arestării preventive luată faţă de inculpat şi a constatării prevenţiei de la 29 martie 2004 - 1 aprilie 2004.
De asemenea, tribunalul, a mai dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 pct. 1 lit. g) C. proc. pen., încetarea procesului penal faţă de inculpatul F.F.Z. pentru infracţiunea de tentativă la trafic de migranţi şi inculpata F.M.M. pentru infracţiunea de corupţie sexuală în formă continuată, restituirea către martorul M.A. a bunurilor ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuată în data de 18 martie 2004 la imobilului situat în Bucureşti, şi ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului din Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că declaraţia părţii vătămate D.M. din 18 martie 2004 şi plângerea penală formulată la data de 19 martie 2004, date sub imperiul tensiunilor psihice create de durata şi modul de efectuare a percheziţiei domiciliare, în lipsa apărătorului şi a părinţilor, în care a precizat că prima sa relaţie sexuală a avut-o, în primăvara anului 2002, cu inculpatul B.G., apar ca singurele mijloace de probă care sprijină acuzaţiile de act sexual cu un minor şi perversiune sexuală, în condiţiile în care aceasta înaintea declanşării urmăririi penale a arătat în mod constant că nu a întreţinut relaţii sexuale cu inculpatul, iar ulterior depunerii plângerii a retractat cele relatate, negând existenţa oricărei relaţii de natură sexuală cu acesta sau inculpata F.M.M., poziţie pe care şi-a menţinut-o şi în faza cercetării judecătoreşti.
În acest sens, s-a arătat că mama părţii vătămate, deşi iniţial a făcut o plângere la Poliţia Costineşti (29 iulie 2003), reclamând plecarea fiicei sale de la domiciliu la Bucureşti, unde a fost luată de yoghini, în cuprinsul declaraţiilor date pe parcursul procesului a revenit, precizând că şi-a dat acordul pentru transferul fiicei în capitală, fiind ajutată de prietenul ei R., precum şi că nu are cunoştinţă despre natura relaţiilor dintre aceasta şi inculpatul B.G. Martorele I.L. şi I.F., surorile părţii vătămate D.M., au arătat că yoghini au ademenit-o la Bucureşti, aceasta primind cadouri de la inculpaţii F.M.M. şi B.G., fără însă să poată oferi informaţii obţinute direct sau indirect despre natura relaţiei surorii lor cu inculpatul, ci doar exprimându-şi bănuiala că cei doi au întreţinut relaţii sexuale.
Nici declaraţiile martorilor I.M., S.V. (gazda părţii vătămate D.M.) şi L.R. (iubitul părţii vătămate D.M.) nu au confirmat acuzaţiile aduse inculpaţilor F.M.M. şi B.G., fiecare arătând că nu au cunoscut sau nu au constatat din modul în care se manifesta partea vătămată ca aceasta să aibă relaţii de natură sexuală cu inculpatul, relevantă fiind şi depoziţia martorului Ţ.G. care în perioada 2002- ianuarie 2003 a avut o relaţie de prietenie cu partea vătămată, fiind primul iubit şi apelat cu numele de G.
Concluziile raportului de constatare-evaluare efectuat de psiholog în cursul urmăririi penale au fost combătute de opiniile exprimate în faza de judecată de alţi specialişti, sens în care s-a arătat că în lipsa contactului direct cu subiecţii evaluaţi, simpla analizare a însemnărilor părţii vătămate D.M. nu poate conduce la ideea că aceasta era aservită inculpatului, ci denotă o imaginaţie bogată a acesteia.
S-a mai constata că obiectele şi casetele ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare aparţin martorului M.A., situaţie în care nu mai poate fi acreditată ideea existenţei unei legături între aceste bunuri şi practicile presupus a fi desfăşurate de inculpaţi şi partea vătămată D.M., precum şi că autorizarea interceptărilor telefonice având loc anterior începerii urmăririi penale, procesele verbale de redare nu pot constitui mijloc de probă în condiţiile art. 63 C. proc. pen.
Totodată, s-a mai reţinut că frecventarea, în anul 2001, de către partea vătămată D.M. a vilei inculpatului B.G. situată în Costineşti, unde diferite persoane întreţineau relaţii sexuale, ocazie cu care inculpatul îi oferea diverse cadouri şi mutarea acesteia la Bucureşti în anul 2002, nu se circumscriu elementului material alternativ al laturii obiective a infracţiunii de trafic de minori, lipsind, de altfel, actele de violenţă, ameninţare sau constrângere necesare pentru existenţa unei asemenea fapte penale.
Referitor la infracţiunea de perversiune sexuală s-a constatat inexistenţa acestei fapte, cu atât mai mult cu cât, nu s-a făcut dovada condiţiei săvârşirii faptei în public sau a producerii de scandal public, având în vedere că potrivit rechizitoriului actele de perversiune sexuală s-ar fi realizat în imobilul locuit de partea vătămată şi inculpata F.M.M.
În ceea ce priveşte infracţiunile de corupere sexuală (partea vătămată D.M.) s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale faţă de inculpatul B.G., respectiv inculpata F.M.M., faptele fiind din anul 2002, dispoziţie legală ce a fost reţinută şi pentru infracţiunea de act sexual cu un minor în formă continuată, parte vătămată M.A.A. - inculpatul B.G., întrucât activitatea infracţională reclamată s-a desfăşurat în perioada ianuarie-noiembrie 2000, precum şi pentru cea de tentativă la trecere frauduloasă a frontierei de stat a României acelaşi inculpat (faptă din 28 martie 2004).
S-a mai constatat că declaraţia părţii vătămate S.I., dată în faza de urmărire penală privind presupusa infracţiune de act sexual cu un minor, rămâne izolată, ea neputând fi coroborată cu alte probe administrate în cauză, în condiţiile în care martorul cu identitate protejată M.V. a revenit printr-o declaraţie autentică dată în faţa unui notar din Danemarca asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală, arătând că acestea au fost dictate de organele de anchetă, iar depoziţiile martorilor R.A., B.D., D.M., F.E., P.I., prezenţi la întâlnirea inculpatului cu partea vătămată, nu confirmă susţinerile acesteia.
Sub aspectul infracţiunii de trafic de minori s-a apreciat că inculpatul B.G. nu a exercitat vreo acţiune de determinare, de încercare prin ameninţări, violenţe, constrângere, fraudă sau înşelăciune, a părţii vătămate S.I. de a se deplasa sau de a se muta la Bucureşti, aceasta venind în capitală din proprie iniţiativă pentru a-şi căuta sora şi nici nu a găzduit-o, atâta timp cât martori audiaţi în cauză, prezenţi la întâlnirea dintre cei doi, au arătat că a fost vorba despre o vizită de aproximativ 45 minute.
În legătură cu infracţiunea de trafic de migranţi, s-a constatat că inculpaţii B.G. şi F.F.Z. au fost depistaţi în incinta clădirii vămii din Nădlac, imobil care nu este situat pe teritoriul Ungariei, acţiunea inculpatului fiind întreruptă de intervenţia organelor poliţiei vamale, împrejurare atrage incidenţa dispoziţiilor care reglementează tentativa, cu consecinţa constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, aducându-i critici de netemeinicie sub aspectul greşitei achitări a inculpatului B.G. pentru infracţiunile de trafic de minor, de act sexual cu un minor şi perversiune sexuală, precum şi de nelegalitate în ceea ce priveşte schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii formei de tentativă a infracţiunii de trafic de migranţi.
S-a susţinut, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus achitarea inculpatului B.G. pentru infracţiunea de act sexul cu un minor, dându-se preeminenţă probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti în detrimentul celor de la urmărire penală, sens în care le-a înlăturat în totalitate, fie ca urmare a revenirii unor părţi vătămate sau martori asupra declaraţiilor iniţiale, fie ca urmare a administrării altor probe, în condiţiile în care dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. pen. statuează că probele nu au o valoare dinainte stabilită.
În ceea ce priveşte infracţiunile de trafic de minori s-a arătat că au fost comise în modalitatea recrutării şi găzduirii minorelor D.M. şi S.I. în scopul exploatării sexuale, profitând de autoritatea pe care o avea inculpatul B.G. asupra lor.
În plus, din probele administrate a rezultat că inculpatul F.F.Z. a săvârşit infracţiunea de trafic de migranţi în formă consumată, iar nu tentată, fiind surprins de organele de poliţie în timp ce îl îndruma şi călăuzea pe coinculpat pe drumul de intrare în ţară la graniţa cu Ungaria.
Prin Decizia penală nr. 5/A din 14 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat apelul parchetului, reţinând, în esenţă, că soluţia de achitare a inculpatului B.G. pentru cele două infracţiuni de act sexual cu un minor se întemeiază pe probele administrate în cauză, întrucât instanţa de fond, respectând dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. pen., a înlăturat declaraţiile date de partea vătămată D.M. la datele de 18 martie 2004 şi 19 martie 2004 în condiţiile în care atât în depoziţiile anterioare, cât şi în cele ulterioare, partea a prezentat o cu totul altă stare de fapt, negând constant consumarea unor relaţii de natură sexuală cu inculpatul.
În acelaşi sens, s-a constatat că declaraţiile martorilor D.T. (mama părţii vătămate), I.L. şi I.F. (surorile părţii vătămate) şi I.M. nu confirmă consumarea unor relaţii sexuale între inculpatul B.G. şi partea vătămată D.M., iar depoziţia martorei S.V. nu relevă aspecte care să susţină acuzarea, aceasta arătând, încă din faza de urmărire penală că partea vătămată D.M. a locuit, în perioada august - septembrie 2003, împreună cu inculpata F.M. într-un apartament închiriat de martoră, timp în care cele două au fost vizitate de un tânăr care le aducea mâncare, dar şi de inculpatul B.G. de trei sau patru or, însă vizitele acestuia nu erau mai lungi de 30 minute.
În acelaşi sens, s-a mai reţinut că declaraţiile martorilor cu identitate atribuită „M.V.", „P.C.", „R.L." sunt infirmate chiar de susţinerile părţii vătămate D.M., or relatarea unor aspecte legate de viaţa intimă a persoanei de către terţi, în contextul în care persoana vizată neagă o atare situaţie, ridică dubii privind veridicitatea celor relatate.
Referitor la interceptările convorbirilor telefonice s-a constat că în mod corect au fost înlăturate de la aprecierea materialului probator, fiind vorba despre probe administrate nelegal, întrucât acestea nefiind de clasificate nu s-a putut proceda la verificarea legalităţii imixtiunii organelor de urmărire penală în viaţa privată a persoanelor ascultate, evidenţiindu-se, astfel, nereguli atât din perspectiva dreptului intern, cât şi din cea a jurisprudenţei europene potrivit căreia procurorul nu prezenta suficiente garanţii pentru a autoriza a atare imixtiune în viaţa privată, în lipsa oricărui control anterior sau posterior al unui magistrat independent.
Înscrisurile ridicate la percheziţie, provenind de la partea vătămată D.M. şi situaţia intrărilor şi ieşirilor acesteia din ţară pentru a participa la conferinţele şi simpozioanele organizate în străinătate, nu confirmă comiterea infracţiunii de către inculpat B.G., în contextul în care partea vătămată a negat întreţinerea unor asemenea raporturi, iar martorii D.A. şi L.R. au susţinut că fiecare participant suporta costurile aferente deplasărilor.
S-a mai reţinut că raportul de evaluare psihologică a fost întocmit de psihologul T.B. pe baza documentelor furnizate de organele de urmărire penală, fără a exista un contact direct între evaluatorul şi persoana vizată, iar concluziile acestuia au fost combătute în cursul cercetării judecătoreşti prin opiniile altor specialişti, în acord cu dispoziţiile art. 66 alin. (2) C. proc. pen., care conferă inculpatului dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor care îl incriminează.
În ceea ce priveşte infracţiunea de act sexual cu un minor, presupus a fi comisă în dauna părţii vătămate S.U. în luna aprilie 2003, s-a constatat că, deşi în faza de urmărire penală susţinerile părţii vătămate au fost confirmate de martorul cu identitate atribuită „M.V.", în cursul cercetării judecătoreşti declaraţiile acestuia au fost retractate prin înscrisul autentic, iar martorii R.A., B.D., D.M., F.E., P.T., P.I., parte din ei prezenţi la întâlnirea dintre aceasta şi inculpat nu au sesizat aspecte de natura celor relatate de partea vătămată, situaţie în care în lipsa altor probe care să susţină acuzaţia nu se poate reţine vinovăţia inculpatului.
S-a mai apreciat că în lipsa probelor care să confirme comiterea infracţiunii de act sexual cu un minor, nu se poate reţine nici exercitarea unor acte de perversiune sexuală asupra părţii vătămate D.M.
Referitor la infracţiunile de trafic de minori (părţi vătămate D.M. şi S.U.), s-a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei acţiunilor certe de recrutare, respectiv găzduire în scopul exploatării sexuale, în condiţiile în care partea vătămată D.M. s-a stabilit în Bucureşti din proprie iniţiativă, având acordul mamei sale pentru transferul şcolar şi a locuit în imobilul proprietatea martorei D.C. în schimbul unui împrumut acordat acesteia, iar partea vătămată S.I. s-a deplasat în capitală pentru a-şi căuta sora şi vizita făcută la imobilul str. Sergent Turturică nu are semnificaţia unei găzduiri din partea inculpatului B.G.
De asemenea, Curtea a reţinut că din economia dispoziţiilor art. 71 din OUG nr. 105/2001, astfel cum a fost modificate prin Legea nr. 39/2003, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a sancţiona ca infracţiune de sine stătătoare inclusiv efectuarea unor acte premergătoare activităţii infracţionale propriu-zise, cum ar fi organizarea activităţilor de trecere frauduloasă a frontierei de stat, respectiv îndrumarea sau călăuzirea unor persoane în acest scop. Însă, în cauză, dat fiind că acţiunea inculpatului F.F.Z. a fost întreruptă de intervenţia poliţiei vamale, fapta acestuia de a încerca să-l călăuzească pe coinculpat în vederea trecerii frontierei îmbracă forma tentativei, care se pedepseşte.
Pentru similitudine, şi fapta inculpatului B.G. a rămas în forma tentativei.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea hotărârilor atacate, cu consecinţă pronunţării unei soluţii de condamnare, în rejudecare, sens în care în motivele dezvoltate s-a arătat că achitarea inculpatului B.G. pentru infracţiunile faţă de care nu a intervenit prescripţia reprezintă o gravă eroare de fapt, întrucât probele administrate în cursul urmăririi penale au fost în mod nejustificat înlăturate, ţinându-se seama exclusiv de cele din faza cercetării judecătoreşti, deşi potrivit normelor procesual penale probele nu au valoare dinainte stabilită.
În plus, s-a mai arătat că hotărârile pronunţate sunt nelegale şi din perspectiva faptului că s-au întemeiat pe probe extrajudiciare, dând cu titlu de exemplu declaraţia notarială depusă la dosar în faţa primei instanţe de către martorul cu identitate protejată „M.V.", prin care au fost retractate susţinerile făcute organelor de anchetă.
S-a mai solicitat condamnarea inculpatului F.F.Z. pentru infracţiunea de trafic de migranţi, întrucât în mod nelegal a fost schimbată încadrarea juridică reţinându-se tentativa, deşi activitatea de îndrumare sau călăuzire întreprinsă de acesta constituie acte de executare în forma consumată.
Deşi, cu privire la inculpatul B.G., parchetul a invocat doar cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în raport motivele de recurs dezvoltate înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va examina calea de atac şi prin prisma cazului de casare reglementat de pct. 172 a aceluiaşi articol.
Examinând hotărârile atacate atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind fondat recursul parchetului pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 385 pct. 17 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii.
În concret, atât instanţa de fond, cât şi cea de prim control judiciar au înlăturat, în mod nejustificat, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, apreciind că aceste probe au fost administrate nelegal. Pe de o parte, prima instanţă a constatat că interceptările convorbirilor telefonice au fost realizate în faza actelor premergătoare şi ca urmare nu constituie probe în sensul art. 63 C. proc. pen., iar pe de altă parte instanţa de apel, deşi nu şi-a însuşit acest punct de vedere, le-a înlăturat din examinarea materialului probator pe motiv că autorizaţiile de interceptare emise în baza legii siguranţei naţionale sunt documente clasificate, având caracter de secret de stat, fără însă a face demersuri în vederea declasificării acestora.
De asemenea, judecătorii fondului şi ai instanţei de control judiciar cu încălcarea principiilor fundamentale care guvernează desfăşurarea judecăţii, consacrate de art. 289 C. proc. pen., respectiv oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea, au valorificat o declaraţie notarială dată în Danemarca de martorul cu identitate protejată „M.V.", cu consecinţa înlăturării depoziţiei din faza de urmărire penală. Procedând în acest mod, s-au nesocotit şi dispoziţiile procesual penale care reglementează modalităţile speciale de ascultare a martorilor cu identitate protejată, printre altele instanţele fiind în imposibilitatea obiectivă de a verifica identitatea reală a persoanei care a dat declaraţia extrajudiciară, inclusiv motivele care au justificat retractarea depoziţiilor din faza de urmărire penală.
În plus, în acord cu principiul dreptului la un proces echitabil consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, transpus şi în legislaţia naţională şi prin raportare la motivele de recurs ale parchetului care prin criticile formulate tind la o soluţie de condamnare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a dispune măsuri pozitive pentru a clarifica aspectele cu caracter esenţialmente faptic invocate prin calea de atac şi pentru a le oferi inculpaţilor posibilitatea de a se apăra, respectând astfel drepturile lor procesuale. În acest sens, s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului condamnând România în Cauzele Spînu, Mircea şi Dănilă pentru violarea art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţie.
Având în vedere cele expuse, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. d) C. proc. pen. şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, urmează a admite recursul parchetului, a casa hotărârile atacate şi a reţine cauza spre rejudecare.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 5/A din 14 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa penală nr. 86 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Sibiu, secţia penală şi dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs.
Fixează termen la 24 mai 2012 ora 15:00 cu citarea părţilor.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1130/2012. Penal | ICCJ. Încheierea nr. 123/2012. Penal. Conflict de competenţă... → |
|---|
