ICCJ. Decizia nr. 1347/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1347/2012

Dosar nr. 3670/85/2010

Şedinţa publică din 27 aprilie 2012

Asupra recursului penal de faţă;

Analizând actele şi lucrările din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 103 din 23 mai 2011 Tribunalul Sibiu în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen. a condamnat inculpatul T.I. la pedeapsa de 1 an închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 alin. (1) C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiţionate.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din 03 august 2010.

În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului 1.200 lei cheltuieli judiciare (din care 500 lei în faza urmăririi penale).

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în noaptea de 30/31 iulie 2010 inculpatul T.I. (în calitate de agent şef adjunct la Poliţia Municipiului Sibiu – Compartimentul Siguranţă Publică şi Patrulare) împreună cu martorul I.G. (agent de Poliţie şi el) efectuau serviciul de patrulare când au observat pe strada Fraţii Grachi din Sibiu, pe zona carosabilă un autoturism parcat cu numere de înmatriculare provizorii. Agenţii de poliţie au sesizat că în acest autoturism se află trei persoane care ascultau muzică la un volum ridicat.

Inculpatul T.I., aflat la volanul autoturismului de poliţie a oprit lângă autoturism şi în continuare poliţiştii au procedat la identificarea posesorului autoturismului şi la controlul actelor acestui vehicul.

În timpul în care martorul I.G. s-a reîntors în interiorul maşinii de poliţie pentru a face verificări, inculpatul T.I. i-a solicitat deţinătorului autoturismului verificat – martorul L.R.L., să coboare din autoturism pentru a avea o discuţie.

În zona din spatele autoturismului inculpatul i-a comunicat martorului denunţător L.R.L. că numerele de înmatriculare ale autoturismului sunt expirate, motiv pentru care îi va întocmi dosar penal. Martorul a răspuns că maşina era parcată, astfel că nu i se poate întocmi dosar penal pentru conducere pe drumurile publice a unui vehicul cu numere false. În aceste condiţii inculpatul i-a propus martorului „să cadă la înţelegere”, solicitându-i acestuia numărul de telefon mobil pentru a-l contacta ulterior.

După 2-3 zile, martorul aflat la volanul autoturismului şi circulând pe străzile din mun. Sibiu a observat autoturismul poliţiei motiv pentru care a oprit pe strada Suru din Sibiu. Din autoturismul poliţiei a coborât inculpatul T.I., care cu acea ocazie i-a solicitat martorului „să-i dea nişte bani”. Martorul i-a comunicat că în acel moment nu are bani, dar i-a spus că îi va da suma de 100 de lei, sumă cu care inculpatul a fost în final de acord.

A doua zi în 03 august 2010, martorul s-a deplasat la organele de urmărire penală, unde a denunţat fapta agentului de poliţie T.I.

Tot la acea dată Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a dispus prin ordonanţă interceptarea provizorie pentru 48 de ore a convorbirilor telefonice ale inculpatului precum şi a convorbirilor din mediul ambiental, măsură confirmată prin încheierea nr. 42 din 05 august 2010 a Tribunalului Sibiu.

Întâlnirea dintre inculpat şi martorul denunţător a avut loc în data de 03 august 2010 în jurul orelor 21:00, când organul de urmărire penală a organizat şi prinderea în flagrant a inculpatului.

Cu ocazia întâlnirii, inculpatul a primit de la martorul denunţător L.R.L. suma de 100 de lei formată din două bancnote de câte 50 de lei, bancnote, despre care, anterior, prin proces-verbal organul de urmărire penală a consemnat seriile şi numerele acestora.

După ce a introdus în buzunar cele două bancnote, inculpatul a fost reţinut de către organul de anchetă, a fost urcat în autoturismul de poliţie, loc din care a aruncat pe carosabil cele două bancnote de câte 50 de lei.

În procesul-verbal de prindere în flagrant (filele 18-19 dos. urm. pen.) se menţionează că inculpatul nu a recunoscut că el ar fi aruncat cele două bancnote reprezentând 100 de lei.

Situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de fond a fost dovedită cu denunţul făcut de martorul L.R.L., procesul-verbal de redare a discuţiei purtate în mediul ambiental – în timpul organizării flagrantului – între inculpat şi denunţător, planşa foto, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice, declaraţiile martorilor, toate coroborate cu declaraţiile inculpatului.

Fiind audiat în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul T.I. a recunoscut că a primit de la denunţător suma de 100 lei însă a justificat acest gest ca urmare a faptului că anterior la data de 30 iulie 2010 cu ocazia primei întâlniri dintre inculpat şi denunţător, inculpatul i-a înmânat suma de 200 de lei în schimbul furnizării de informaţii de interes poliţienesc. Întrucât denunţătorul nu i-a furnizat aceste informaţii, susţine inculpatul că i-a solicitat acestuia restituirea sumei remisă anterior.

Reţinând că din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii de luare de mită, Tribunalul Sibiu a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa cu închisoare la individualizarea căreia a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Instanţa fondului a apreciat că scopul educativ şi coercitiv al pedepsei poate fi atins fără privare de libertate şi chiar fără executarea acestora, fapt pentru care a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal prevăzut de art. 363 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi inculpatul T.I.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul greşitei aplicări a pedepsei complementare cât şi pentru netemeinicie apreciind că pedeapsa aplicată inculpatului este prea blândă solicitând aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mare.

Inculpatul T.I. a criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul greşitei condamnări solicitând a se reţine că probele administrate în cauză nu fac dovada nevinovăţiei sale.

În subsidiar, inculpatul a solicitat a se aprecia că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Prin decizia penală nr. 135/A din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi inculpatul T.I. împotriva sentinţei penale nr. 103/2011 pronunţate de Tribunalul Sibiu în dosar penal nr. 3670/85/2010.

A desfiinţat sentinţa penală atacată, sub aspectul laturii penale, privind greşita aplicare a pedepsei complementare şi, procedând la o nouă judecată în aceste limite. A înlăturat dispoziţiile privind aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu în sumă de 50 lei, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Reţine instanţa de apel că doar apelul parchetului este întemeiat şi numai sub aspectul greşitei aplicări a pedepsei complementare pe care a înlăturat-o.

Cu privire la criticile formulate de inculpat a reţinut instanţa de apel că situaţia de fapt a fost bine stabilită de instanţa de fond, probele administrate în cauză dovedind vinovăţia inculpatului referitor la regimul sancţionator aplicat de instanţa de fond a reţinut Curtea de Apel Alba Iulia că pedeapsa aplicată inculpatului este în măsură să asigure suficiente garanţii asupra atingerii scopului preventiv şi educativ al pedepsei, însă cu privire la solicitarea inculpatului de a i se aplica o amendă administrativă reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 181 C. pen., calitatea în care a comis fapta ca şi circumstanţele reale ale comiterii faptei impunând concluzia că fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 3853 C. proc. pen., inculpatul T.I., din motivele scrise depuse la dosar şi susţinute oral de către apărătorul desemnat din oficiu pentru a apăra interesele inculpatului, rezultând că acesta se consideră nevinovat, fapt pentru care solicită achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Susţine în continuare inculpatul că i-a dat denunţătorului suma de 200 lei cu scopul de a-i furniza informaţii privitoare la traficanţii de droguri şi întrucât nu a obţinut datele necesare în acest sens, denunţătorul i-a restituit suma de 100 lei, moment în care a fost surprins de organele judiciare care au organizat flagrantul.

În susţinerea recursului inculpatul invocă cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

Critica adusă nu este fondată.

Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate prin prisma cazului de casare invocat conform art. 3856 alin. (2) C. proc. pen. potrivit căruia instanţa de recurs examinează cauza numai prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în majoritate că recursul declarat de inculpat nu este fondat urmând a-l respinge ca atare pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că situaţia de fapt a fost temeinic stabilită de instanţa fondului în baza unei analize atente şi obiective a întregului ansamblu probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, fapta reţinută în sarcina inculpatului a fost just încadrată juridic, în mod corect apreciind că în cauză sunt întrunite condiţiile pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că probele administrate în cauză fac dovada, mai presus de orice dubiu, a vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită constând în aceea că inculpatul T.I. având calitatea de agent de poliţie la I.P.J. Sibiu, a primit suma de 100 lei de la denunţătorul L.R.L. în scopul de a nu-i întocmi acestuia acte de constatare privind săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare.

Apărarea inculpatului în sensul că probele administrate în cauză nu fac dovada vinovăţiei sale nu este întemeiată şi nu poate determina adoptarea unei soluţii contrare celei pronunţate de instanţa fondului.

Denunţul formulat de martorul L.R.L. se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză respectiv redarea înregistrărilor în mediul ambiental, depoziţiile martorilor D.S.D., C.O.D., Ş.A. care au declarat în mod constant cum denunţătorul le-a relatat discuţiile avute cu inculpatul în care acesta i-a pretins suma de 100 lei pentru a nu întocmi actele de constatare ale infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice cu numere false de înmatriculare.

Pe parcursul urmăririi penale inculpatul nu a dat declaraţii în legătură cu fapta reţinută în sarcina sa afirmând doar că este nevinovat.

Inculpatul T.I. a fost audiat în faţa primei instanţe, ocazie cu care acesta a negat în continuare comiterea faptei şi a învederat că el i-a dat denunţătorului suma de 200 lei cu ocazia primei întâlniri din data de 30 iulie 2010 pentru ca acesta să-i ofere informaţii în legătură cu traficanţii de droguri.

Mai arată inculpatul că a refuzat să dea declaraţii la parchet datorită stării de emoţie şi a surescitării în care se afla precum şi la indicaţia apărătorului ales.

Reţine Înalta Curte, aşa cum de altfel în mod corect au reţinut şi instanţele inferioare că situaţia prezentată de inculpat cu ocazia audierii sale în faţa instanţei de fond nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză, fiind o simplă încercare a acestuia de a se apăra fără a aduce dovezi în sprijinul celor afirmate.

Înalta Curte relevă, conform probelor administrate în cauză că inculpatul nu se cunoştea cu denunţătorul, or, în aceste condiţii, a susţine că i-a oferit unui necunoscut, în miez de noapte suma de 200 lei în schimbul oferirii unor informaţii referitoare la traficul de stupefiante, bani ce proveneau din propriile venituri, nu reprezintă altceva decât o încercare neserioasă de a înlătura probele certe de vinovăţie existente la dosar.

De asemenea, susţinerea inculpatului în sensul că nu a adus la cunoştinţa organelor de urmărire penală această situaţie datorită stării de surescitare în care se afla datorită flagrantului, nu este reală cât timp inculpatul a adoptat aceeaşi atitudine pe tot parcursul fazei de urmărire penală şi chiar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, moment în care nu se mai punea problema existenţei unei stări de surescitare.

Or, în cazul în care situaţia prezentată de inculpat în faţa primei instanţe ar fi fost verosimilă, mai mult ca sigur că acesta ar fi uzat de toate probele care ar fi făcut dovada nevinovăţiei sale.

Este real că inculpatul a încercat să ofere susţinerilor sale o aparenţă de credibilitate propunând audierea martorului C.M.A. care a afirmat că în cadrul organelor de poliţie se uzitează asemenea metode de obţinere a informaţiilor, însă apreciază Înalta Curte că această probă nu este suficientă pentru a înlătura răspunderea penală a inculpatului, fiind în acelaşi timp puţin credibil ca un lucrător de poliţie să ofere bani din veniturile proprii pentru a obţine relaţii în legătură cu diverse fapte penale, situaţia prezentată de inculpat şi susţinută de martor fiind insuficientă pentru a determina pronunţarea unei soluţii favorabile inculpatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aminteşte că probele administrate în cauză dovedesc, mai presus de orice dubiu, că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii ce i se reţine în sarcină, toate apărările sale fiind făcute cu scopul de a fi absolvit de răspundere penală.

Referitor la regimul sancţionator stabilit de instanţa fondului şi menţinut de instanţa de prim control judiciar, reţine Înalta Curte că acesta corespunde exigenţelor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) fiind apt să contribuie la reeducarea inculpatului în sensul adoptării unei atitudini corecte în raport de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

Natura faptei comise, modalitatea de comitere a faptei, calitatea în care inculpatul a comis fapta, aceea de agent şef adjunct la Poliţia Municipiului Sibiu, lipsa antecedentelor penale ca şi poziţia de nesinceritate adoptată pe parcursul procesului penal, sunt împrejurări ce au fost avute în vedere de instanţa de fond care i-a aplicat inculpatului o sancţiune penală aptă să conducă la atingerea scopului pedepsei astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 52 C. pen.

Este adevărat că suma ce a constituit obiectul infracţiunii de luare de mită este una modică însă acest aspect, alături de celelalte date pozitive ce caracterizează persoana inculpatului au fost avute în vedere de instanţa de fond care a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante cu consecinţa aplicării unei sancţiuni într-un cuantum redus dispunând ca modalitate de executare suspendarea condiţionată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen.

Nu în ultimul rând reţine Înalta Curte că inculpatul a fost sancţionat de 8 ori pentru săvârşirea unor abateri disciplinare în perioada în care a acţionat ca lucrător de poliţie, astfel încât apreciază că nu pot fi identificate împrejurări care să facă posibilă aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca, în majoritate, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să respingă ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.I. împotriva deciziei penale nr. 135/ A din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 27 aprilie 2012.

OPINIE SEPARATĂ

Apreciez că în cauză se impune achitarea inculpatului T.I. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) în referire la art. 181 C. pen. întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni pentru următoarele considerente:

Caracterul penal al faptei este înlăturat dacă fapta concretă nu prezintă gradul de pericol necesar al unei infracţiuni.

Pericolul social al infracţiunii, stabilit în abstract de legiuitor în momentul incriminării faptei trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârşită, pentru a caracteriza fapta respectivă ca infracţiune.

Este posibil ca în concret fapta săvârşită, deşi formal să îndeplinească toate trăsăturile pentru a fi caracterizată ca infracţiune, adică este prevăzută de legea penală, este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, dar pericolul social să nu evidenţieze o periclitare a valorilor sociale ocrotite, să fie minim, să nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune.

Cu alte cuvinte este posibil, ca în concret fapta săvârşită să fie lipsită de importanţă prin pericolul social minim pe care-l prezintă, iar pentru combaterea ei, nu este necesară aplicarea unei pedepse. În astfel de situaţii, când pericolul social concret al faptei săvârşite este minim, când nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune - este înlăturat caracterul infracţional al faptei şi pe cale de consecinţă este înlăturată şi răspunderea penală. Cum însă, la incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare printre altele şi pericolul social ce-l reprezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiţii fapta concretă nu are gradul de pericol social necesar al unei infracţiuni.

În art. 18 C. pen. se prevede că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni".

Prin aceste dispoziţii, aşa cum am arătat mai sus se stabileşte pentru organul de aplicare a legii sarcina de a stabili pe baza unor criterii legale prevăzute în art. 181 alin. (2) C. pen. dacă fapta săvârşită prezintă sau nu gradul de pericol social necesar pentru caracterizarea acesteia ca infracţiune.

Când pericolul social concret nu este suficient pentru caracterizarea faptei ca infracţiune, caracterul penal al faptei este înlăturat, iar făptuitorului i se aplică o sancţiune cu caracter administrativ prevăzută de art. 91 C. pen.

Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, potrivit art. 181 C. pen. este o faptă lipsită în mod vădit de importanţă, concluzie ce rezultă din atingerea minimă adusă valorilor ocrotite de legea penală şi din conţinutul ei concret.

Aşadar, fapta prevăzută de legea penală lipsită de pericol social are ca trăsături caracteristice o atingere minimă adusă valorii sociale ocrotite penaliceşte şi prin aceasta reliefează o lipsă vădită de importanţă.

Instituţia prevăzută în art. 181 C. pen. are un caracter general în sensul că este aplicabilă în principiu în cazul tuturor faptelor prevăzute de legea penală indiferent de natura lor şi de pedeapsa prevăzută pentru ele astfel încât simpla referire la faptul că inculpatul T.I. este cercetat pentru o faptă de corupţie nu trebuia să atragă de plano condamnarea acestuia aşa cum s-a întâmplat în speţa de faţă.

Înlăturarea caracterului penal al faptei prevăzute de legea penală ca urmare a constatării lipsei de pericol social concret are loc cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

Prevederea condiţiilor în care o faptă prevăzută de legea penală nu are caracter penal asigură cadrul legal în care organele de aplicare a legii penale evaluează pericolul social concret cu evitarea arbitrariului, subiectivismului, abuzurilor.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social - potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (2) C. pen. - se ţine seama de: modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit de făptuitor, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de persoana şi conduita făptuitorului.

Criteriile prevăzute în lege se folosesc împreună pentru a stabili gradul de pericol social al faptei comise şi necesitatea ori inutilitatea pedepsei în cazul concret.

Modul şi mijloacele de săvârşire pot reliefa un pericol social concret suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, când au fost folosite mijloacele de săvârşire periculoase (explozii, otrăvirea apei ori a alimentelor care urmează să fie servite mai multor persoane) ori prin numărul mare de acte comise.

După scopul urmărit de făptuitor pericolul social poate fi scăzut când fapta a fost comisă pentru satisfacerea unei trebuinţe (cumpărarea unui medi¬cament pentru cineva bolnav din familie cu banii sustraşi din gestiune). Când infracţiunea a fost comisă pentru înlesnirea ori acoperirea altei infracţiuni, pericolul social de data aceasta este ridicat şi suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune.

Împrejurările în care fapta a fost comisă sunt relevante pentru cunoaşterea pericolului social al acesteia şi al periculozităţii făptuitorului. Dacă fapta a fost comisă în împrejurări agravante (noaptea ori profitând de situaţia creată de o calamitate, pericolul social este ridicat, iar fapta poate fi infracţiune. Dimpotrivă fapta comisă în împrejurări nefavorabile pentru făptuitor (o suferinţă, starea de ebrietate în care a ajuns întâmplător etc.) pot reliefa un pericol social scăzut.

După urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce. Când prin faptă s-a produs un prejudiciu foarte mic, cum este cazul şi în speţa de faţă, fapta după acest criteriu nu are pericolul social suficient al unei infracţiuni. Dacă prin faptă s-ar fi putut produce prejudicii mari, fapta are pericolul social al unei infracţiuni.

Persoana şi conduita făptuitorului este examinată de asemenea pentru a stabili gradul de pericol social al faptei comise de acesta. Se ţine seama fără îndoială de atitudinea făptuitorului înainte de săvârşirea faptei, după săvârşirea acesteia, de antecedentele penale, de orice circumstanţe personale ale acestuia.

Ori pornind de la aceste criterii, obligatorii pentru instanţă în aprecierea gradului de pericol social concret al faptei, apreciez ca aceste dispoziţii se regăsesc în situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului si probată pe deplin aşa încât condamnarea inculpatului in sensul celor dispuse de ambele instanţe este una netemeinică şi nu se impunea din întreaga economie a actelor si lucrărilor dosarului.

Conduita socială bună invocată în apărare de către inculpat prin apărător de asemenea este justificată, în favoarea inculpatului pledează un întreg lanţ de circumstanţe reale si personale care susţin soluţia de achitare solicitată de inculpat.

Individualizarea pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât şi prin punctul de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului. În această manieră se realizează şi scopul pedepsei, cel de prevenţie generală şi specială.

Cu atât mai mult în cazul infracţiunilor de corupţie trebuie avute în vedere în egală măsură persoana infractorului şi respectiv, reintegrarea şi reeducarea sa socială, cât şi dimensiunea fenomenului infracţional şi aşteptările societăţii faţă de mecanismul justiţiei penale pentru a realiza o proporţionalitate reală între cele două aspecte, pentru că nu ideea aplicării unor pedepse exemplare cu efect intimidant este cea care dă valoare procesului în sine, ci aplicarea unor pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat cât şi pentru societate.

Analiza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) este obligatorie şi trebuie făcută cumulativ, având în vedere faptul că primele două criterii – dispoziţiile părţii generale ale Codului penal şi limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia – vizează legalitatea operaţiunilor de individualizare judiciară – astfel încât trebuie insistat deopotrivă şi asupra celorlalte criterii şi anume gravitatea faptei săvârşite, persoana făptuitorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Gradul de pericol social al faptei săvârşite nu trebuie analizat în detrimentul celorlalte criterii de individualizare, iar simpla constatare a gradului de pericol social generic crescut al infracţiunilor de corupţie nu trebuie să reprezinte o motivare a mecanismului de individualizare judiciară a pedepsei ce urmează să fie aplicată, ci impune obligaţia analizării gradului de pericol social concret alături de analiza celorlalte criterii de individualizare.

Pentru a se putea aprecia în mod concret gravitatea faptei şi pentru a se realiza o justă individualizare a pedepsei este necesar a se raporta fapta dedusă judecăţii la sistemul general de valori acceptat de societate şi care ar trebui să se reflecte în hotărârea pronunţată. De asemenea este important a se analiza conţinutul concret al faptei, acţiunea sau inacţiunea concretă, mijloacele folosite, urmarea imediată şi în egală măsură caracterul şi importanţa obiectului infracţiunii, caracterul şi importanţa urmărilor acesteia, prejudicial efectiv produs care trebuie să se reflecte în conţinutul hotărârii judecătoreşti evaluarea gravităţii faptei nu se poate realiza în absenţa unei analize serioase a vinovăţiei infractorului, a atitudinii psihice a acestuia faţă de fapta comisă şi urmările produse.

În speţă, inculpatul T.I. în calitate de agent şef adjunct la Poliţia Municipiului Sibiu – Compartimentul Siguranţă Publică şi Patrulare - a pretins şi primit de la denunţătorul L.R.L. suma de 100 de lei în vederea neîndeplinirii unor acte ce intrau în sfera atribuţiilor sale de serviciu (constatarea infracţiunilor de conducere pe drumuri publice a unui autoturism cu numere false de înmatriculare).

Apreciez în raport de cele arătate că în cauză trebuia să se ţină seama că gravitatea concretă a faptei este influenţată şi de mobilul şi scopul acesteia, precum şi de finalitatea actului de corupţie, respectiv fără a nega sau minimaliza gradul de pericol social concret al faptei prin prisma calităţii deţinută de inculpat şi a modalităţii şi mijloacelor concrete de săvârşire, nu trebuia ignorat nici cuantumul insignifiant al sumei pretinse şi acceptate cu titlu de mită (100 lei), precum şi circumstanţele reale şi personale ale acestuia, aspecte care au fost înlăturate în totalitate, ba chiar au fost folosite ca şi aspecte ce conferă faptei un caracter grav, înlăturându-se într-un mod inechitabil celelalte circumstanţe.

Persoana infractorului este un alt criteriu de individualizare judiciară a pedepselor care trebuie să corespundă şi să fie adecvate şi proporţionale faţă de fiecare inculpat, raportat la periculozitatea socială a acestuia şi trăsăturile sale specifice care îi definesc personalitatea şi care alcătuiesc practic cumulul de circumstanţe care nu pot fi ignorate, circumstanţe care trebuie acordate în considerarea persoanei sale şi din altă perspectivă, respectiv calitatea sa de agent de poliţie, conduită profesională bună anterior comiterii faptei şi un comportament riguros şi ireproşabil, compatibil cu atribuţiile şi rolul său în ocrotirea ordinii de drept şi care nu trebuie minimizate în alegerea sancţiunii ce apreciez că trebuia aplicată astfel încât soluţia de achitarea a acestuia întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni este una justă de natură să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpatului prin caracterul retributiv al pedepsei aplicate şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate.

← ICCJ. Decizia nr. 1409/2012. Penal. Traficul de influenţă...		ICCJ. Decizia nr. 4125/2012. Penal. Contestaţie la executare... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: