ICCJ. Decizia nr. 1402/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Infracţiuni la legea societăţilor comerciale (Legea nr. 31/1990). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1402 /20 14
Dosar nr. 4692/108/2012
Şedinţa publică din 22 aprilie 2014
Deliberând asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 151 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4692/108/2012, în baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus condamnarea inculpatului G.H.M. la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de stabilire cu rea credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat. S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 acelaşi inculpat a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală. S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., cu excepţia dreptului de alege, pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 272 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, acelaşi inculpat a fost condamnat la 1 an închisoare pentru infracţiunea de a se împrumuta sub orice formă, direct de la societatea pe care o administrează pentru datorii proprii.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. s-au contopit pedepsele, dispunându-se aplicarea pedepsei celei mai grele de 5 ani închisoare, fără aplicarea vreunui spor, care se executată în regim de detenţie, şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
S-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.B. SRL să plătească statului suma de 243 . 941 RON cu titlu de despăgubiri civile, actualizată cu majorări, dobânzi şi penalităţi până la plata efectivă a prejudiciului. S-au respins restul pretenţiilor civile.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut, în sinteză, că inculpatul, în calitate de administrator la SC T.B. SRL din localitatea Şiclău, judeţul Arad, în trimestrele 3 şi 4 ale anului 2007, a înregistrat în contabilitatea societăţii stornări fictive şi, de asemenea, a ridicat de la casieria societăţii suma de 1.437.905,13 RON, cu titlul de avansuri de trezorerie, fără a putea justifica cheltuirea acestor bani. Cercetările au fost demarate în urma sesizării Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Arad, ca urmare a efectuării unui control la societate, în perioada 05 februarie 2008 - 14 martie 2008, 05 aprilie 2008 - 17 aprilie 2008 şi 23 aprilie 2008. Controlul efectuat de către organele financiare a vizat perioada 07 aprilie 2007 - decembrie 2007. Organele de control au constatat că societatea, al cărei administrator este numitul G.H.M., a emis facturi de avansuri către clienţii săi, încasând contravaloarea acestora şi colectând T.V.A.-ul. Organele de control au mai constatat că decontarea facturilor s-a efectuat în mod eronat prin note contabile, folosindu-se în majoritatea cazurilor conturile 411 „clienţi”, respectiv 5.121 „conturi la bănci lei”. Organele financiare au constatat şi faptul că, ulterior inculpatul a stomat (anulat) facturile de avansuri, fără a comunica clienţilor un exemplar a acestora, şi fără a avea loc decontarea acestora între clienţi şi furnizori. Această împrejurare rezultă din controalele încrucişate efectuate la firmele cu care învinuitul a avut relaţii de colaborare. În cursul anului 2007, SC T.B. SRL din Şiclău, a efectuat activităţi de servicii în construcţii, pe bază de contract, cu diverşi beneficiari, printre care: SC I.A. SRL, SC G.P.S. SRL, SC A.C. SRL, SC I.E.G. SRL, SC G.P. SRL, SC L. SRL, SC A.C.O. SRL. Referitor la aceste colaborări, organele de inspecţie fiscală au constatat că SC T.B. SRL nu le-a putut prezenta în original contractele de prestări servicii, situaţia de lucrări, cu toate că acestea erau semnate de către prestator şi beneficiari. În finalul procesului-verbal întocmit de către organele financiare, se menţionează că inculpatul G.H.M. a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 8, art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 272 alin. (2) pct 3 din Legea nr. 31/1990 republicată. S-a mai arătat că manoperele efectuate de către acesta privind stornarea unor facturi fără a fi comunicate partenerilor săi, şi întocmirea de situaţii de lucrări fără legătură cu realitatea, au avut ca efect diminuarea T.V.A sumă care trebuia plătită statului. Raportul contabil menţionează în privinţa contractelor de prestări de servicii şi a situaţiilor de lucrări, că în privinţa societăţilor A.C., G.P.S., L. şi A.C.O. nu s-au întocmit şi semnat acte de prestări servicii şi nu s-au executat lucrări care să fie recunoscute de către acestea. În legătură cu facturile stornate (anulate), raportul menţionează că operaţiunea de stornare s-a efectuat în mod nejustificat din punct de vedere fiscal, menţionându-se în finalul acestui capitol că facturile emise de către inculpat şi menţionate în actul de control nu au fost plătite. Privind înregistrarea facturilor în contabilitate, au fost identificate câteva care nu figurează în evidenţele societăţii. Acestea sunt în număr de 6. Referitor la T.V.A., în intervalul 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2007, din situaţia facturilor în tocmită pentru clienţii menţionaţi în actul.de control, a rezultat suma de 15.935 RON, reprezentând TVA colectată, adăugându-se TVA aferentă facturilor stornate către clienţii SC A.C. SRL, (deoarece au fost încasate prin bancă) în valoare de 26.089 RON. La cele două sume urmează a se adăuga şi TVA aferentă facturii de stornare în tocmită pentru clientul SC I.E.G. SRL, care a fost de 10.844 RON. Raportat la acest client, TVA colectată este de 3.721 RON. Se concluzionează că societatea trebuia să colecteze şi să plătească suma de 45.763 RON reprezentând TVA-ul. Referitor la impozitul pe profit, aferent trimestrelor 3 şi 4 - anul 2007, aceasta a fost apreciat la 25.103 RON. În privinţa sumei de 1.492.939,19 RON, ridicată de la casieria firmei de către acesta, în raportul de expertiză se arată că a rămas de decontat suma de 13.970,19 RON.
Instanţa de fond a efectuat cercetarea judecătorească, procedând la ascultarea inculpatului (care însă a arătat că nu doreşte să dea declaraţii în faţa instanţei şi că menţine declaraţiile date în faza de urmărite penală), la audierea martorilor H.G.L., G.S.L., T.A., R.A., N.I. şi în baza art. 327 alin. (3) C. proc. pen., constatându-se imposibilitatea audierii martorilor C.G. şi C.C., s-a dat citire declaraţiilor acestora din faza de urmărire penală.
A mai arătat instanţa de fond că, la termenul de judecată din 04 februarie 2013, în raport de dispoziţiile O.G. nr. 71/2001, aprobată prin Legea nr. 198/2001, a admis cererea formulată de inculpat şi a dispus efectuarea unei expertizei fiscale, fiind desemnată doamna B.A. - consultant fiscal. La dosar, doamna consultant fiscal a depus un înscris prin a precizat că a studiat dosarul cauzei şi obiectivele stabilite de instanţă. Ulterior, prin înscrisul depus la instanţă la data de 01 martie 2013, doamna B.A. - expert desemnat - a făcut cunoscut faptul că a convocat părţile în data de 28 februarie 2013, convocare la care a fost prezent doar reprezentantul Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi, pentru că inculpatul şi partea responsabilă civiimente nu au fost prezenţi la convocare, s-a solicitat instanţei să dispună ca, în cel mai scurt timp posibil, să pună la dispoziţia acesteia documentele care fac obiectul dosarului şi în baza cărora se va efectua expertiza, precizând cuantumul avansului pentru expertiză la suma de 4.000 RON. În şedinţa publică din 01 aprilie 2013 instanţa a pus în vedere inculpatului ca, până la termenul următor de judecată, să facă dovada achitării avansului solicitat de expert în sumă de 4.000 RON şi să pună la dispoziţia doamnei expert documentele solicitate, ocazie cu care inculpatul, fiind prezent, a arătat că o parte dintre acestea le-a predat, urmând ca - până la 15 aprilie 2013 - să predea şi restul documentelor contabile necesare efectuării expertizei. În aceeaşi zi, după încheierea dezbaterilor, doamna expert a depus înscrisul, aflat la dosar, din care rezultă că la data de 28 februarie 2013, la convocare s-a prezentat doar reprezentantul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Arad, convocare după care a luat legătura telefonic cu avocatul inculpatului, cu rugămintea de a-i pune la dispoziţie documentele în vederea efectuării expertizei dispuse, dar fără rezultat. Ulterior, în data de 19 martie 2013, doamna expert a trimis o nouă convocare părţilor pentru data de 29 martie 2013, convocare la care a răspuns inculpatul, depunând însă o mică parte din documentele societăţii, acte necesare efectuării expertizei, stabilindu-se ca până la data de 15 aprilie 2013 să fie puse la dispoziţia expertului restul documentelor contabile. La data de 26 aprilie 2013, doamna expert contabil a depus la dosar un nou înscris prin care a încunoştiinţat instanţa de faptul că, la data fixată, respectiv 15 aprilie 2013, inculpatul nu s-a prezentat cu documentele contabile, astfel că - la data de 18 aprilie 2013 - expertul a trimis acestuia un e-mail prin care îi reamintea faptul că trebuia să-i pună la dispoziţie documentele solicitate până la data de 15 aprilie 2013, solicitare la care însă inculpatul nu a dat curs. La data de 24 aprilie 2013 doamna expert fiscal a luat legătura telefonic cu inculpatul, adresându-i rugămintea de a-i pune la dispoziţie documentele contabile necesare efectuării expertizei. În ziua următoarea, 25 aprilie 2013, inculpatul s-a prezentat cu o parte din documentele solicitate, documente pe baza cărora ar fi posibilă întocmirea raportului de expertiză, însă cu menţiunea expresă că există „unele rezerve având în vedere lipsa partidă a documentelor”.
În atare împrejurări, văzând poziţia procesuală a inculpatului care - în ciuda numeroaselor solicitări - nu a depus documentele necesare efectuării expertizei contabile, precum şi faptul că nu a achitat avansul reprezentând onorariul de expert, instanţa de fond a revenit asupra administrării acestei probe.
În final, se arată în sentinţa atacată că, din ansamblul materialului probator administrat în faza de urmărire penală, cât şi în mod contradictoriu, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, în faţa primei instanţe, s-a reţinut situaţia de fapt descrisă anterior, confirmând şi încadrarea juridică a faptelor.
La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei comise, precum şi persoana inculpatului. În privinţa persoanei inculpatului, instanţa de fond a reţinut vârsta acestuia, având 31 ani la data comiterii faptei, nivelul de instruire şcolară ca absolvent de studii superioare, împrejurarea că are loc de muncă, are un copil minor în întreţinere. De asemenea, s-a reţinut faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale. În opinia judecătorului instanţei de fond, atitudinea sfidătoare avută de inculpatul G.H.M. pe întreg parcursul procesului penal, prin neasumarea răspunderii pentru cele săvârşite, prin încercarea de a obstrucţiona înfăptuirea justiţiei (prin nedepunerea tuturor documentelor necesare efectuării expertizei dispusă de instanţă, prin neplata avansului onorariului de expert), unită cu împrejurarea că nu a manifestat cel mai mic regret faţă de fapta comisă, îndreptăţeşte convingerea că reeducarea acestuia nu poate fi realizată decât prin aplicarea unei pedepse corespunzătoare. S-a apreciat că executarea pedepsei prin privare de libertate este singura în măsură să asigure atât scopul coercitiv, de exemplaritate, cât şi cel educativ, în vederea îndreptării atimdinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa viitoare.
În cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de art. 15 C. proc. pen., Directia Generală a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, s-a constituit parte civilă cu suma de 263.543 RON formată din 243.941 RON TVA stabilit suplimentar şi 19.602 RON majorări de întârziere calculate până la data de 23 aprilie 2008. S-a solicitat obligarea inculpatului G.H.M. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.B. SRL la plata acestei sume.
Reţinând vinovăţia inculpatului pentru fapte cauzatoare de prejudiciu, în baza art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. şi O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.B. SRL, să plătească statului suma de 243.941 RON cu titlu de despăgubiri civile, actualizată cu majorări, dobânzi şi penalităţi până la plata efectivă a prejudiciului. S-au respins restul pretenţiilor civile ca neîntemeiate.
Instanţa de fond, a mai arătat, cu referire la prima expertiză efectuată în faza de urmărire penală - realizată de expertul contabil V.E., şi că potrivit hotărârii nr. 13 din 19 martie 2008 a Camerei consultanţilor fiscali publicată în M. Of. nr. 270/07.04.2008 prin care s-au aprobat Normele pentru realizarea de expertize fiscale la solicitarea instanţelor judecătoreşti, organelor de cercetare penală, organelor fiscale sau altor părţi interesate, la Capitolul I pct. 2 în care se arată că expertizele fiscale pot fi efectuate numai de către persoanele prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 71/2001 aprobată şi modificată prin Legea nr. 198/2002 cu modificările şi completările ulterioare de membrii ai Camerei consultanţilor fiscali înscrişi în registrul consultanţilor fiscali, iar potrivit alin. (2) expertizele fiscale judiciare pot fi făcute doar de către persoane fizice, iar conform listei consultanţilor fiscali persoane fizice activi la 27 februarie 2010, expertul V.E. nu figurează printre persoanele care au şi calitatea de consultant fiscal, nefiind astfel abilitat în conformitate cu normele legale să efectueze expertizele fiscale, - că nu poate acorda relevanţă concluziilor acesteia. De asemenea, a menţionat, în privinţa expertizei efectuată în urma dispoziţiilor instanţei prin sentinţa penală nr. 122/2010 a Judecătoriei Chişineu Criş, că aceasta a fost efectuată de acelaşi expert contabil V.E., fiind doar contrasemnată de consultantul fiscal P.B., în baza aceloraşi documente, concluziile fiind diferite; având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că expertiza s-a realizat exclusiv pe baza înscrisurilor existente la dosarul cauzei, s-a menţionat că - în aceste condiţii - concluziile acesteia nu sunt concludente pentru soluţionarea cauzei.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpatul G.H.M. şi partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
S-a constatat că apelul declarat de inculpatul G.H.M. nu a fost motivat în scris, ci doar oral în ziua judecăţii de către apărătorul din oficiu al acestuia, care a solicitat admiterea apelului şi, pe fond, achitarea inculpatului.
În motivarea apelului declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad s-a solicitat instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor şi a popririi asigurătorii asupra conturilor inculpatului şi a părţii responsabile civilmente până la concurenţa sumei de 243.941 RON.
Prin decizia penală nr. 191/A din 03 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul G.H.M., fiind însă admis apelul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad în sensul că desfiinţând, în parte, sentinţa atacată, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor şi a popririi asigurătorii asupra conturilor inculpatului şi părţii responsabile civilmente, până la concurenţa sumei de 243.941 RON, actualizată cu majorări, dobânzi şi penalităţi. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond, în baza întregului material probator administrat, a reţinut în mod corect situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectiv aceea că, în sinteză, inculpatul G.H.M., în calitate de administrator al SC T.B. SRL, a întocmit, în repetate rânduri, mai multe contracte de prestări servicii, situaţii de lucrări şi stornări de facturi, fără a fi efectuate prestările de servicii şi fără a fi comunicate partenerilor săi, întocmirea şi înregistrarea în evidenţa tehnico-operativă şi contabilă a acestor documente având ca efect diminuarea sumei TVA-ului de plată, respectiv denaturarea TVA-ului de rambursat. De asemenea, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că inculpatul G.H.M. ar fi ridicat din contul 542 „avansuri de trezorerie” suma de 1.437.905,13 RON, motivând acest gest prin aceea că ar fi cumpărat un teren agricol în suprafaţă de 3,59 ha situat în localitatea Şiclău, acesta fiind vândut de inculpat către G.F. (mama inculpatului) pentru suma de 1.343.000 RON, preţ mult prea ridicat faţă de preţul pieţei în zona respectivă, iar suma nejustificată ridicată de inculpat a fost de 94.905,13 RON, contul menţionat mai sus prezentând un sold debitor în suma de 1.437.905,13 RON, aspect care a rezultat din balanţa de verificare încheiată pe anul 2007 pentru societatea T.B. SRL.
În opina instanţei de apel, cererea inculpatului de achitare nu are nicio bază juridică în condiţiile în care s-a constatat indubitabil că faptele sale întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a condamnat, fapte pe care inculpatul nu le-a recunoscut, însă prezumţia de nevinovăţie a fost răsturnată prin întregul material probator existent în cauză din care a rezultat vinovăţia sa. De altfel, arată instanţa de apel că inculpatul - în apel - nu a fost adus niciun element probatoriu suplimentar în favoarea acestei cereri de achitare, nu a fost motivată în fapt şi în drept soluţia de achitare şi nu a fost mentionat niciun temei de d rept al soluţiei achitării, astfel că, în final, a concluzionat că această solicitare este una fără fundament juridic.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de apel a apreciat că este legală şi temeinică deoarece instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social al infracţiunilor, modalitatea şi împrejurările comiterii faptelor, prejudiciul creat bugetului de stat, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, care nu are antecedente penale, dar şi faptul că în cursul procesului penal a avut o atitudine procesuală nesinceră, astfel că pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare este de natură să conducă la reeducarea inculpatului, pedeapsa aplicată urmând a fi executată în regim de deţinere.
În final, cu privire la latura civilă a cauzei, s-a reţinut, din constatările efectuate de către organele de control fiscal, că a rezultat faptul că prejudiciul creat bugetului de stat este în cuantum de 243.941 RON, la care se adaugă majorări, dobânzi şi penalităţi de întârziere până la plata efectivă a prejudiciului, sumă care urmează a fi plătită de către inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.B. SRL Siclău, judeţul Arad, şi că instanţa de fond în mod judicios nu a ţinut cont la stabilirea cuantumului sumelor datorate bugetului de stat de expertiza întocmită de expertul V.E. S-a apreciat că este necesară instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor şi conturilor inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente până la concurenţa sumei cu care s-a constituit parte civilă în cauză Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, întrucât din probele dosarului rezultă că prejudiciul care urmează a fi recuperat este unul deosebit de mare, respectiv de 243.941 RON, la care se adaugă majorări, penalităţi de întârziere şi dobânzi până la data plăţii efective.
Împotriva ambelor hotărâri inculpatul G.H.M. a declarat prezentul recurs, cererile şi concluziile apărării şi acuzării fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Prealabil examinării pe fond a recursului inculpatului, Înalta Curte apreciază necesare unele precizări, mai ales în legătură cu exercitarea drepturilor şi garanţiilor sale, aspecte la care acesta a făcut referire, constatându-se următoarele:
- judecarea cauzei la instanţa de fond, inclusiv cercetarea judecătorească, s-a desfăşurat pe parcursul a 11 termene de judecată;
- cu excepţia primelor 4 termene de judecată, la care însă au fost soluţionate decât aspecte formale ale cauzei penale, respectiv chestiuni prealabile (cererea inculpatului de amânarea judecării pentru angajarea unui avocat ales, citarea în proces a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, aducerea la cunoştinţa inculpatului a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. anterior şi cererea inculpatului de amânare a judecăţii pentru a examina aceste dispoziţii legale, consemnarea poziţiei procesuale a inculpatului de respingere a procedurii simplificate de judecată prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. anterior, consemnarea poziţiei procesuale a acestuia în sensul că se prevalează de „dreptul la tăcere” în faţa instanţei de fond, admiterea cererii avocatului ales de amânare a judecăţii pentru studierea dosarului şi pregătirea apărării), fiind asistat de un avocat desemnat din oficiu întrucât inculpatul nu şi-a angajat el însuşi un avocat, acesta - ulterior, începând cu adrninistrarea probatoriului - a beneficiat de asistenţa juridică a unui avocat ales;
- inculpatul, asistat de avocatul ales, a avut posibilitatea de a se confrunta cu martorii, de a le pune acestora întrebări; s-a luat act că unul dintre martori, aşa cum a menţionat şi inculpatul, a decedat;
- cu acordul inculpatului şi a avocatului său, constatându-se imposibilitatea obiectivă de audiere în instanţă a martorilor C.C. (decedat) şi C.G. (imposibilitate de localizare) s-a dat citire declaraţiilor acestora de la urmărirea penală (încheierea din 04 decembrie 2013);
- la solicitarea inculpatului şi avocatului său ales, instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize financiare, fiind stabilite de comun acord (apărare, acuzare şi instanţă) obiectivele acesteia (încheierea din 04 februarie 2013); de asemenea, instanţa a stabilit, printr-o procedură aleatorie, expertul care ar fi trebuit să efectueze expertiza financiară; nu rezultă din încheierea menţionată dacă inculpatul a solicitat participarea unui expert-pârte;
- conform procedurii judiciare standard, inculpatul - care solicitase administrarea mijlocului de. probă - a fost de acord să achite onorariul expertului, într-o primă etapă un onorariu parţial/provizoriu, iar în final întreaga sumă, şi să pună la dispoziţia expertului desemnat toate înscrisurile pe care el şi avocatul său le considerau necesare, relevante şi cu valoare probatorie pentru stabilirea existenţei/inexistenţei ori a întinderii prejudiciului;
- după ce expertul desemnat a studiat dosarul cauzei, şi constatând volumul mare de activitate impus de actele şi lucrările dosarului, precum şi multitudinea obiectivelor stabilite pentru raportul de expertiză, potrivit procedurii standard, a stabilit şi solicitat un onorariu provizoriu, plătit în avans, în sumă de 4.000 RON (cuantum care nu a fost apreciat ca nerezonabil de către instanţă având în vedere complexitatea cauzei penale şi multitudinea obiectivelor expertizei ce urma a se efectua);
- în continuarea procedurii standard de pregătire a documentaţiei necesare efectuării expertizei financiare, expertul desemnat a convocat, în mai multe rânduri, atât pe inculpat, cât şi pe celelalte părţi, solicitând în mod repetat, inclusiv prin demersuri personale faţă de inculpat, să primească toate înscrisurile pe care el şi avocatul său le considerau necesare, relevante şi cu valoare probatorie pentru stabilirea existenţei/inexistenţei ori a întinderii prejudiciului;
- în pofida acordării unor termene de judecată şi a repetatelor demersuri ale expertului, inculpatul, pe de o parte, nu a înţeles să depună la dosar dovada achitării onorariului parţial de expert, deşi sau acordat termene rezonabile pentru efectuarea plăţii, iar pe de altă parte, nu a depus decât o mică parte a înscrisurilor necesare pentru realizarea activităţii de expertiză;
- din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că la unele dintre convocările expertului inculpatul nu a înţeles să se prezinte;
- în final, instanţa de fond a constatat imposibilitatea de efectuate a expertizei solicitată de inculpat, pe de o parte, având în vedere nedepunerea tuturor actelor şi înscrisurilor necesare de către acesta (condiţie esenţială pentru administrarea efectivă a probei şi care depindea de voinţa procesuală a inculpatului), iar pe de altă parte, având în vedere nedepunerea dovezii achitării parţiale a onorariului de expert (toate aceste aspecte fiind relevate în încheierile de şedinţă din 04 martie 2013, 01 aprilie 2013 şi în partea introductivă a sentinţei, dar şi de înscrisurile depuse la dosar de către expert );
- în cursul judecării apelului declarat de inculpat, cauza a avut 2 termene de judecată: la primul termen, inculpatul s-a prezentat şi a solicitat amânarea judecăţii pentru a-şi angaja un avocat (la acel termen fiind asistat de un avocat din oficiu), iar la următorul termen de judecată apelantul-inculpat nu s-a mai prezentat (nefiind deci posibilă ascultarea sa de către instanţa de apel) şi nici nu şi-a angajat un avocat, concluziile la dezbateri fiind puse de către avocatul din oficiu;
- în recursul inculpatului, cauza a avut 2 termene de judecată: la primul termen a fost prezent inculpatul şi avocatul desemnat din oficiu, însă recurentul a solicitat amânarea judecăţii în vederea angajării unui avocat şi pregătirii apărării; la noul termen acordat, de astăzi, s-a prezentat recurentul-inculpat, asistat de un avocat ales;
- în recurs, Înalta Curte, cu acordul său, a procedat la audierea inculpatului care însă nu a înţeles să facă declaraţii cu privire la faptele ce constituie obiectul judecăţii, limitându-se la a susţine că „menţin cele declarate în această cauză. Nu sunt vinovat. Consider că statul român îmi datorează bani. (...) Nu mai am alte aprecieri de făcut” (declaraţie consemnată şi ataşată la dosarul de recurs); nu au fost solicitate probe noi, fiind însă depuse unele înscrisuri care nu prezintă relevanţa juridică spre care tinde recurentul-inculpat, acestea nefiind de natură să înlăture situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului reţinută în cele două hotărâri atacate.
În consecinţă, se reţine că pe parcursul celor 3 grade de jurisdicţie, inculpatul nu a înţeles să ofere explicaţii cu privire la faptele ce formează obiectul judecăţii, deşi a avut această posibilitate, practic el uzând de „dreptul la tăcere”, iar cu privire la administrarea probei constând în expertiza financiară solicitată de acesta, şi încuviinţată de instanţa de fond, nu a manifestat un comportament procesual de natură a face efectiv realizabilă această modalitate de probaţiune; celelalte probe au fost administrate în prezenţa sa şi a avocatului său, respectiv în modalitatea acceptată de aceştia.
Examinând pe fond recursul inculpatului, Înalta Curte reţine următoarele:
Primul caz de casare invocat este cel prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., solicitându-se casarea ambelor hotărâri şi rejudecarea cauzei de instanţa de fond, motivul constând în faptul că instanţa de fond, deşi a încuviinţat efectuarea expertizei financiare, a renunţat ulterior la administrarea acestei probe (în sinteză, apărarea a apreciat că proba era utilă, era singurul mijloc de probă care dovedea prejudiciul şi că inculpatul a fost sancţionat greşit prin neadministrarea probei).
Cazul de casare invocat nu este incident, instanţa de fond făcând o legală aplicare a dispoziţiilor legale în materia ptobatiunii.
Prin natura specială a infracţiunilor ce formează obiectul judecăţii, probatoriul constă - în mod determinant - în probe scrise (documente financiare şi contabile, facturi, etc., adică documente specifice evidenţelor contabile, financiare şi economice a oricărei societăţi comerciale, obligatorii potrivit legii a fi întocmite, păstrate şi prezentate organelor de control financiar, contabil, gestionar etc.).
Din examinarea completă, combinată şi încrucişată a acestor documente ale societăţii comerciale se poate stabili, în aplicarea dispoziţiilor legale, veniturile, cheltuielile/plăţile societăţii comerciale şi obligaţiile fiscale către stat, probatoriu de natură să facă pe deplin dovada legalităţii/ilegalităţii desfăşurării întregii activităţi economice şi financiare a societăţii comerciale.
Organele de control specializate au legal dreptul să verifice actele societăţii şi să stabilească legalitatea/ilegalitatea desfăşurării activităţii economice şi financiare a societăţii comerciale; în măsura în care societatea comercială contestă actele de control prin care s-au constatat aspecte nelegale se pot exercita căi de atac specifice.
În procesul penal nu există obligaţia efectuării unei expertize contabile ori financiare în orice cauză penală deoarece, potrivit art. 116 C. proc. pen., în vigoare la data judecării cauzei, se poate dispune efectuarea unei expertize numai în situaţiile în care pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert.
În prezenta cauză stabilirea faptelor şi împrejurărilor care au impus tragerea la răspundere penală a inculpatului a fost făcută de o autoritate care nu face parte din organele judiciare de urmărire penală şi nici nu este subordonată acestora - situaţie care ar putea justifica inculpatului o suspiciune de parţialitate, de lipsă de independenţă - pe baza actelor societăţii comerciale prezentate de acesta.
Cu toate acestea, instanţa de fond a încuviinţat inculpatului efectuarea unei expertize financiare, însă, aşa cum s-a arătat anterior, aceasta nu a putut fi efectuată din motive ce ţin exclusiv de comportamentul procesual al acestuia (nedepunerea tuturor documentelor contabile, financiare şi economice ale societăţii, înscrisuri absolut necesare expertului, ceea ce a justificat menţiunea făcută instanţei de către expert în sensul că raportul de expertiză va presupune „unele rezerve, având în vedere lipsa parţială a documentelor”; or, în aceste condiţii, obţinerea unui raport de expertiză financiară „cu unele rezerve” nu era de natură să contribuie la completa, legala şi temeinica soluţionare a cauzei penale).
În consecinţă, instanţa de fond a constatat imposibilitatea efectuării probei, comportamentul procesual al inculpatului făcând inutilă examinarea altor aspecte (eventuala plată a onorariului de expert din fondurile speciale, utilitatea/inutilitatea probei etc.); de altfel, potrivit art. 383 alin. (3) C. proc. pen. (în vigoare) „Dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă (...) instanţa (...) poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată”.
Dispoziţia instanţei de fond nu a avut caracter „punitiv”, aşa cum susţine recurentul-inculpat, iar expertiza la care s-a renunţat, ca urmare a imposibilităţii efectuării din motive ce exclud culpa instanţei, nu era „singura modalitate de probare a prejudiciului”, aşa cum a mai susţinut apărarea în motivele scrise de recurs.
Un alt argument al apărării în motivarea primului caz de casare invocat s-a referit la o pretinsă „nemotivare a hotărârilor” atacate, în opinia recurentului-inculpat acestea nefiind suficient motivate, chiar nemotivate la rigoare.
Nici această critică nu este întemeiată, pe de o parte, întrucât cazurile de casare care includeau aceste aspecte (art. 3859pct. 9, respectiv pct. 10 C. proc. pen.) au fost expres abrogate prin Legea nr. 2/2013.
În Avizul nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti se arată că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Boldea împotriva României din 15 februarie 2007; Van den Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994; Helle împotriva Finlandei din 19 februarie 1997).
Pe de altă parte, motivarea celor două hotărâri a avut ca premisă atât specificul probatiunii infracţiunilor care au constituit obiectul judecăţii (probatoriu constituit, predominant, din înscrisuri, documente etc.), cât şi cel rezultat din modul concret în care inculpatul a înţeles să-şi exercite drepturile procesuale (prevalându-se de „dreptul la tăcere” şi neoferind instanţelor versiunea proprie cu privire la faptele şi împrejurările ce au constituit obiectul judecăţii, nedepunerea integrală a documentelor societăţii necesare expertizei, şi eventualei suplimentări a probatiunii în general, neprezentării sale la judecarea apelului pentru oferirea unor explicaţii/lămuriri personale ori pentru expunerea unor apărări suplimentare, etc.).
Al doilea caz de casare invocat a fost cel prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. solicitându-se achitarea inculpatului pentru lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor [art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior].
Cu privire la acest caz de casare şi la limitele instanţei de recurs în examinarea acestuia, Înalta Curte menţionează următoarele:
Prin invocarea de către apărare a cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., ca urmare a adoptării Legii nr. 2/2013, dar şi a expunerii de motive a adoptării acesteia, nu se poate ajunge la repunerea în discuţie a existenţei faptelor la materialitatea lor (pretinsa lipsă a elementului material al infracţiunilor), adică - în sinteză - la constatarea inexistenţei faptelor în materialitatea lor sau a reţinerii altor fapte în locul celor deja reţinute de instanţele anterioare deoarece, conform voinţei legiuitorului (exprimată prin abrogarea expresă a cazului de casare prevăzut de art. 3859pct. 18 C. proc. pen.), instanţa de recurs - ulterior judecării apelului de către instanţa de prim control judiciar - nu mai este îndrituită să reexamineze probatoriul administrat şi să modifice situaţia de fapt în cauza penală, controlul judiciar în recurs - după adoptarea Legii nr. 2/2013 - vizând exclusiv corecta aplicare a legii la faptele reţinute de instanţele anterioare.
Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată, aşa cum legal şi temeinic a stabilit instanţa de apel că faptele inculpatului realizează elementele constitutive ale infracţiunilor menţionate; de altfel, inculpatul - de exemplu - menţionează în motivele scrise de recurs că pentru terenul cumpărat de la mama sa (G.F.) a plătit suma convenită de 1.343.000 RON, banii scoşi din contul societăţii fiind folosiţi la plata preţului pentru terenul respectiv.
Recursul inculpatului va însă admis numai cu privire la aplicarea legii mai favorabile, şi numai cu referire la pedeapsa prevăzută de art. art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 modificată, ceea ce - conform art. 5 C. pen. - impune stabilirea şi aplicarea legii mai favorabile în raport cu noile limite de pedeapsă.
Faţă de cele arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., reţinând şi dispoziţiile noului C. proc. pen. cu privire cheltuielile judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul G.H.M. împotriva deciziei penale nr. 191/A din 03 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 151 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Arad, numai cu privire la aplicarea art. 5 C. pen. şi, rejudecând în aceste limite:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.
Reduce la 6 luni închisoare pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, modificată.
Contopeşte pedeapsa redusă cu pedepsele stabilite de instanţele anterioare, urmând ca potrivit art. 33-35 C. pen. anterior inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
Menţine restul dispoziţiilor hotărârilor care nu sunt contrare prezentei.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 22 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2735/2012. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3097/2012. Penal → |
|---|
