ICCJ. Decizia nr. 2735/2012. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2735 /2012
Dosar nr. 2910/97/2011
Şedinţa publică din 10 septembrie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 234 din 14 decembrie 2011, Tribunalul Hunedoara, secţia penală, a dispus, în baza art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 76 alin. (2) C. pen., condamnarea inculpatului D.G. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea pe timp de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
A făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) şi b) C. pen., iar în baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul D.G. în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.
În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 şi urm. C. civ., l-a obligat pe inculpatul D.G. la 3.800 RON daune materiale către partea civilă N.M.; 20.000 RON daune morale către partea civilă M.V.M.; 20.000 RON daune morale către minora M.B.M., născută la 10 iulie 2000, reprezentată de partea civilă N.M.; 20.000 RON daune morale către minora M.D.L., născută la 30 iunie 2001, reprezentată de partea civilă N.M.; 150 RON prestaţie periodică lunară în favoarea părţii civile M.V.M., începând cu data de 27 noiembrie 2010 şi până la majorat; 150 RON prestaţie periodică lunară în favoarea minorei M.B.M., reprezentată de partea civilă N.M., începând cu data de 27.11.2010 şi până la majorat; 150 RON prestaţie periodică lunară în favoarea minorei M.D.L., reprezentată de partea civilă N.M., începând cu data de 27.11.2010 şi până la majorat;
În baza art. 163 C. proc. pen., a fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin încheierea penală din 20 iulie 2011 şi aplicat prin procesul verbal din 15 noiembrie 2011 al
executorului judecătoresc, până la concurenţa sumelor de bani la plata cărora inculpatul a fost obligat către părţile civile.
Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 1.000 RON către partea civilă N.M. şi în sumă de 1.360 RON către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în fapt, că, în seara de 26 noiembrie 2010, în jurul orei 20.00, la locuinţa din Brănişca, judeţul Hunedoara, aparţinând fiului său, inculpatul D.G., pe fondul unui conflict anterior, l-a lovit cu palmele peste faţă pe victima M.M., care a căzut cu capul de o scândură care se afla în spatele său, lovitură ce a condus la apariţia unui hematom subdural compresiv cu efect de masă şi a unei hemoragii meningo-cerebrale consecutivă unui traumatism cranio-cerebral închis, iar, în final, la moartea victimei, care a decedat în noaptea de 26/27 noiembrie 2010.
Această situaţie de fapt a fost reţinută de instanţă pe baza coroborării materialului probator administrat în cauză, respectiv procesul-verbal de reconstituire şi cercetare la faţa locului, însoţit de planşele fotografice anexate, declaraţiile părţii vătămate N.M., declaraţiile martorilor D.V., P.V., L.M.V., N.F.E., S.N., B.D., D.C.C., S.M., L.T., K.E., R.M. şi C.R., raportul întocmit de Postul de Poliţie Brănişca, raportul medico-legal de necropsie, raportul de expertiză medico-legală, precum şi declaraţiile date de inculpat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti.
În drept, instanţa a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, instanţa a avut în vedere faptul că acesta nu are antecedente penale şi a manifestat o conduită corespunzătoare în familie şi societate, apreciind că aceste aspecte constituie circumstanţe atenuante, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. De asemenea, a reţinut că că atitudinea violentă a inculpatului a fost determinată de împrejurarea că victima nu a recunoscut sustragerea unor burgie din trusa de scule a inculpatului, motiv pentru care a apreciat că sunt incidente şi dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen.
Cu privire la latura civilă, Tribunalul, având în vedere înscrisurile depuse la dosar şi declaraţiile martorilor S.M. şi L.T., a apreciat întemeiate acţiunile civile promovate în cauză, atât sub aspectul despăgubirilor materiale, cât şi a celor morale solicitate, motiv pentru care le-a admis şi a obligat inculpatul la plata acestora către părţile civile.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, pentru greşita individualizare a pedepselor principale, accesorii şi complementare, precum şi inculpatul D.G., pentru greşita sa condamnare, solicitând achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 47/A din 05 aprilie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi inculpatul D.G., a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată, iar, în rejudecare, a înlăturat aplicarea circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului şi a stabilit o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea de către acesta a infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.
A interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen. şi art. 65 C. pen., şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a dispus, totodată, rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a constatat că prima instanţă, pe baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut o corectă stare de fapt, din care rezultă cu certitudine comiterea de către inculpat a infracţiunii reţinute în sarcina sa.
Astfel, s-a arătat că din declaraţia inculpatului, cea a martorului D.V. şi din raportul medico-legal rezultă că inculpatul i-a aplicat victimei lovituri directe cu palma la nivelul regiunii faciale, care au determinat căderea acesteia şi impactul părţii postero-laterale drepte a capului cu un plan dur, concluziile lucrării medico-legale coroborându-se cu imaginile foto, din care reiese că urmele de culoare brun roşcat au fost găsite în partea dreaptă la piciorul scaunului aflat în apropierea băncuţei, pe linia scândurii verticale din partea dreaptă spate a victimei.
A mai menţionat instanţa de apel că atât declaraţiile martorei D.C., care a arătat că inculpatul a fost în bar în jurul orelor 18.00, dar nu era sub influenţa băuturilor alcoolice şi nu era lovit, fiind singur, cât şi declaraţiile părţii vătămate N.M., din care rezultă că în jurul orelor 20.45, victima i-a spus că a fost lovită de inculpat, contrazic declaraţia dată de martorul M.N. în faţa instanţei de apel, care a afirmat că, în jurul orelor 20.00, a văzut victima care a fost lovită de o persoană căreia i se spune „Inginerul” şi care era internat la căminul din Brănişca.
Ca urmare, critica formulată de inculpat, potrivit căreia fapta a fost săvârşită de o altă persoană, a fost considerată ca neîntemeiată, probele administrate, cu excepţia declaraţiei martorului M.N., care nu se coroborează cu celelalte probe testimoniale şi cu raportul medico-legal, susţinând acuzaţia adusă inculpatului.
Totodată, Curtea de Apel a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., constând în lipsa antecedentelor penale, şi cea prev. de art. 74 alin. (2) C. pen., constând în aceea că reacţia violentă a inculpatului s-ar fi datorat sustragerii de către victimă a unor burghie, ţinând seama de relaţiile dintre părţi, victima prestând activităţi în gospodăria inculpatului, rezultatul faptei, respectiv decesul victimei, precum şi comportamentul inculpatului pe timpul desfăşurării procesului penal, acesta încercând să acrediteze ideea că fapta a fost săvârşită de altă persoană.
A mai arătat instanţa că, indiferent de durata pedepsei şi de natura infracţiunii, fapta fiind săvârşită cu praeterintenţie, nu se justifică excluderea inculpatului din câmpul persoanelor cu drept de vot, neexistând nicio legătură între interdicţia votului şi scopul pedepsei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hirst vs. Marea Britanie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul D.G., pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Atât în cuprinsul memoriului depus la dosar, cât şi oral, cu ocazia dezbaterilor, recurentul inculpat, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a arătat că Tribunalul şi Curtea de Apel au comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, realizând o interpretare eronată a materialului probator, care, contrar celor reţinute de instanţe, nu confirmă împrejurarea că inculpatul ar fi autorul infracţiunii reţinute în sarcina sa. Ca urmare, s-a solicitat de către recurent achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., cu consecinţa respingerii pretenţiilor civile şi a ridicării sechestrului asigurător.
În subsidiar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., inculpatul recurent a solicitat, pe latură penală, reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii acesteia - prin reţinerea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. - şi aplicării dispoziţiilor art. 81 C. pen., iar, pe latură civilă, reducerea cuantumului daunelor morale şi a despăgubirilor materiale la plata cărora a fost obligat de prima instanţă.
Deşi recurentul a solicitat, anterior acordării cuvântului la dezbateri, repunerea sa în termenul de recurs, invocând faptul că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, Înalta Curte constată că nu se regăseşte, în cauză, situaţia premisă prevăzută de art. 3853 alin. (2) raportat la art. 364 alin. (1) C. proc. pen. pentru a fi incidenţă instituţia repunerii în termen, respectiv aceea a declarării căii de atac după expirarea termenului stabilit de lege.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, în cadrul cajzurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18, 14 şi 172 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul D.G. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Astfel, este de menţionat că eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţinea.
În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiate susţinerile inculpatului D.G. în sensul că nu ar fi săvârşit infracţiunea reţinuă în sarcina sa şi că ar fi fost, aşadar, comisă o gravă eroare de fapt. Fără a relua sau a reface raţionamentele instanţei de fond şi a celei de prim control judiciar realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârşirea de către inculpatul recurent a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, situaţia de fapt reţinută fiind în deplină concordanţă cu dovezile administrate, respectiv: declaraţiile părţii vătămate N.M. (care a confirmat starea conflictuală dintre părţi generată de presupusa sustragere a unor burghie de la inculpat, şi care a văzut-o pe victimă imediat după comiterea faptei, aceasta spunându-i că a fost lovită de inculpatul D.G.); depoziţiile martorilor D.V. (care a arătat că, în seara de 26 noiembrie 2010, tatăl său, inculpatul D.G., a lovit-o de două ori cu palma peste faţă pe victimă), S.N. (care a declarat că, în seara de 26 noiembrie 2010, aflându-se acasă, l-a auzit la un moment dat pe socrul ei, inculpatul D.G., certându-se cu victima M.M.), N.F. (care a văzut-o pe victimă imediat după agresiune, observând că aceasta avea urme de lovituri, respira greu şi se afla în stare de inconştienţă), D.C., S.M., R.M. (care au confirmat că, în cursul zilei de 26 noiembrie 2010, victima a fost căutată insistent de familia inculpatului), B.D. şi K.E. (care au arătat că între părţi exista o stare conflictuală, generată de bănuiala inculpatului că victima i-ar fi sustras nişte burghie din găspodărie); raportul întocmit de organele de poliţie din Brănişca, judeţul Hunedoara, din care reiese că, în data de 23 noiembrie 2010, au fost sesizate verbal de inculpatul D.G. cu privire la sustragerea unor burghie dintr-o trusă de scule de către M.M., organul de poliţie solicitându-i să depună o plângere scrisă în acest sens; procesul-verbal de reconstituire şi cercetare la faţa locului, însoţit de fotografiile anexate, inculpatul arătând organelor de anchetă modul cum l-a agresat pe numitul M.M., ocazie cu care, în spatele victimei, în apropierea capului, a fost observată o scândură transversală din lemn, pe care se aşezau ghivece de flori, şi a fost identificată o pată de culoare brun-roşcată (probabil sânge), resturi de ţigări şi un recipient de bere tip „pet”; raportul medico-legal de necropsie din 01 martie 2011 şi raportul de expertiză medico-legală din 12 august 2011 întocmite de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Hunedoara, din ale căror concluzii rezultă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat hematomului subdural compresiv cu efect de masă, contuziei şi hemoragiei meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral deschis, leziunile traumatice tanatogeneratoare putându-se produce prin lovirea victimei, urmată de decelare (lovirea capului de un plan dur) şi cădere consecutivă, existând un raport de cauzalitate direct între leziunile traumatice constatate şi deces; declaraţiile inculpatului, în care a arătat că, în seara de 26 noiembrie 2010, i-a aplicat victimei două lovituri cu palma peste faţă.
Toate aceste probe confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de Tribunal şi însuşită de Curtea de Apel cu privire la comiterea de către inculpatul D.G. a infracţiunii pentru care a fost condamnat, instanţa de recurs neidentificând vreo discordanţă între aceasta şi conţinutul real al dovezilor administrate pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt şi că este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.
De altfel, în motivele scrise de recurs şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, nici inculpatul nu a invocat aspecte esenţiale, necontroversate şi evidente, ce ar rezulta din compararea conţinutului probelor cu soluţia de condamnare dispusă, făcând doar o interpretare proprie a probelor administrate, din care, în opinia sa, nu ar rezulta comiterea infracţiunii ce i s-a reţinut în sarcină şi solicitând, prin reiterarea unor aspecte deja analizate de către instanţa fond şi cea de prim control judicar, reinterpretarea şi reaprecierea materialului probator, operaţiune care, în situaţia inexistenţei unei erori grave de fapt, cum este cazul în speţă, nu se poate realiza prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanţă deplină între dovezile administrate şi situaţia de fapt stabilită de Tribunal şi Curtea de Apel, nefiind indicată de recurent şi nici identificată de instanţa de recurs vreo probă a cărei existenţă sau inexistenţă să fi fost în mod eronat afirmată de instanţele inferioare sau al cărei conţinut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă, Înalta Curte consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate sub acest aspect de inculpatul recurent.
2. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepsei cu închisoarea stabilită de instanţa de apel, aspect în legătură cu care recurentul a formulat critici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, contrar susţinerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptei şi circumstanţele personale ale inculpatului, în raport cu care a fost stabilită o sancţiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.
În mod justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancţionator aplicat inculpatului, au fost avute în vedere de Curtea de Apel importanţa deosebită a valorii sociale lezate prin comiterea infracţiunii, modalitatea în care a acţionat inculpatul care, pe fondul unui conflict anterior cu victima, a aplicat acesteia două lovituri cu palma în zona feţei, determinând dezechilibrarea ei şi căderea cu capul de un plan dur, fiindu-i cauzate leziuni traumatice care, în final, au condus la deces, precum şi comportamentul procesual al recurentului, care a încercat, în permanenţă, să denatureze adevărul şi să inducă în eroare organele judiciare, prin acreditarea ideii false că infracţiunea a fost comisă de o altă persoană.
Având în vedere aceste aspecte, care relevă un grad ridicat de pericol social al faptei şi de periculozitate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a procedat la înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute de judecătorul fondului, lipsa antecedentelor penale nefiind de natură, în contextul gravităţii sporite a infracţiunii comise şi conduitei procesuale oscilante a recurentului, să justifice stabilirea unui tratament penal atenuat.
Ca urmare, se constată că pedeapsa stabilită de instanţa de apel a fost corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., fiind proporţională atât cu gravitatea faptei, cât şi cu circumstanţele personale ale recurentului, astfel încât nu se impune stabilirea unei sancţiuni penale mai uşoare, care ar fi insuficientă pentru a asigura reeducarea inculpatului şi realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
Instanţa nu poate da curs nici solicitării recurentului inculpat de aplicare a dispoziţiilor art. 81 C. pen., având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că nu este îndeplinită, în cauză, cerinţa referitoare la limita maximă a pedepsei aplicate, prevăzută de alin. (1) lit. a) al acestui articol, precum şi aprecierea, fundamentată pe gravitatea infracţiunii şi datele ce caracterizează persoana acuzatului, că scopul sancţiunii penale nu poate fi atins fără executarea efectivă a acesteia, în regim privativ de libertate.
Ca urmare, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că nu este incident în speţă nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
3. În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de reexaminare a cuantumului daunelor morale, este de menţionat că, în opinia Înaltei Curţi, aceasta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., aşa cum, în mod eronat, a susţinut recurentul, şi niciunuia dintre celelalte motive de recurs expres şi limitativ reglementate de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen.
În acest sens, Înalta Curte arată că reindividualizarea cuantumului daunelor morale nefiind o chestiune de legalitate, ci de apreciere, ce implică o anumită doză de aproximare din partea organelor judiciare, nu este posibilă în calea de atac a recursului care, fiind eminamente devolutivă asupra chestiunilor de drept, nu permite cenzurarea acelor elemente stabilite de instanţele inferioare pe baza unor consideraţii de ordin subiectiv, care nu îşi găsesc corespondent în realitatea materială şi nu pot fi, astfel, verificate pe baza unor criterii obiective. Daunele morale se raportează, în esenţă, la un prejudiciu de ordin afectiv, care nu este susceptibil de determinări obiective pe baza unor criterii preexistente, ci este supus unei aprecieri esenţial subiective a instanţelor de judecată.
Reaprecierea cuantumului daunelor morale nu este posibilă în recurs nici din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., care se referă în exclusivitate la individualizarea sancţiunilor penale, prin luarea în considerare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. sau a limitelor de pedeapsă stabilite de lege, neputând fi extins şi cu privire la modalitatea de cuantificare a despăgubirilor materiale sau morale, proces care constă în evaluarea altor criterii decât cele reglementate de legiuitor pentru alegerea tratamentului sancţionator aplicat infractorului.
Pentru aceleaşi motive anterior expuse, nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. nici criticile formulate de recurent cu privire la cuantumul daunelor stabilite de judecătorul fondului pentru prejudiciul material suferit de părţile civile, în raport cu susţinerile concrete ale inculpatului Înalta Curte urmând să le examineze din perspectiva dispoziţiilor art. 3859alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în temeiul art. 15 C. proc. pen., partea vătămată N.M. s-a constituit parte civilă în cauză, în nume propriu, cu suma de 3.800 RON daune materiale ocazionate de înmormântarea victimei, iar, în calitate de reprezentantă legală a minorelor M.B.M. şi M.D.L. solicitând obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice lunare în cuantum de câte 150 RON începând cu data de 27 noiembrie 2010 până la majorat şi în continuare, până la terminarea studiilor, dar nu mai mult de împlinirea vârstei de 26 de ani. În ceea ce o priveşte pe partea vătămată M.V.M., aceasta s-a constituit parte civilă cu suma de 150 RON prestaţie periodică lunară începând cu data de 27 noiembrie 2010 până la majorat şi în continuare, până la terminarea studiilor, dar nu mai mult de împlinirea vârstei de 26 de ani.
În mod corect, ţinând seama atât de principiul reparării integrale a prejudiciului, cât şi de condiţiile cerute de lege pentru a putea obţine acoperirea pagubei, instanţa de fond a evaluat cuantumul despăgubirilor materiale pretinse de părţile civile prin raportare strictă la prejudiciul cert încercat de acestea, a cărui întindere a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală şi cu depoziţiile martorilor S.M. şi L.T., fără a ţine seama de acel prejudiciu eventual invocat de copiii minori ai victimei, aferent perioadei în care vor ajunge la majorat şi până la împlinirea vârstei de 26 de ani, dacă îşi vor continua studiile, prejudiciu apreciat de judecător ca reprezentând o simplă eventualitate, care nu justifică acordarea actuală a despăgubirilor. Ca urmare, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că, în cauză, prin stabilirea în sarcina acestuia a obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat părţilor civile N.M. - în nume propriu şi în calitate de reprezentantă legală a minorelor M.B.M. şi M.D.L. - şi M.V., în cuantumul fixat de Tribunal şi confirmat de instanţa de prim control judiciar, au fost pe deplin respectate dispoziţiile art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 - 999 C. civ., făcându-se o corectă aplicare a acestora.
În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859alin. (1) pct. 172, 18 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.G. şi, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.G. împotriva deciziei penale nr. 47/A din 05 aprilie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1372/2012. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 1402/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
