ICCJ. Decizia nr. 1530/2012. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1530/2012
Dosar nr. 9618/2/2011
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 486 din 29 noiembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a respins ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnatul P.M. a formulat contestaţie la executare în baza dispoziţiilor art. 461 lit. c) C. proc. pen. solicitând ca cele trei pedepse aplicate în Regatul Spaniei să fie cumulate juridic iar nu aritmetic.
Faţă de împrejurarea că petentul contestator a formulat anterior şi alte cereri având un conţinut asemănător, instanţa de fond a considerat că cererea de contestaţie la executare este inadmisibilă şi în consecinţă a dispus respingerea acesteia ca atare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a exercitat calea de atac a recursului, contestatorul P.M. reiterând motivele contestaţiei la executare în sensul de a se efectua cumul juridic al celor trei pedepse aplicate de instanţele spaniole.
Critica adusă nu este fondată.
Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. sub toate aspectele de fapt şi de drept Înalta Curte apreciază că recursul declarat de contestator nu este fondat, fapt pentru care îl va respinge ca atare pentru considerentele ce urmează.
Prin sentinţa penală nr. 174 din 8 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2852 din 11 august 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dispus în baza art. 149 raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 recunoaşterea sentinţei penale nr. 411-05 din 1 iulie 2005 pronunţată de instanţa Provincială, secţia a doua Alicante.
S-a dispus transferarea condamnatului P.M. într-un penitenciar din România în vederea continuării pedepsei de 24 ani închisoare, fiind dedusă perioada executată de la 29 ianuarie 2004 la zi.
Ulterior, condamnatul P.M. a formulat contestaţie în anulare, calificată ca fiind contestaţie la executare, vizând reconversia condamnării de 24 de ani închisoare stabilită de statul spaniol prin cumul aritmetic.
Prin sentinţa penală nr. 240 din 8 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a respins ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnat, reţinând în considerente că acest aspect al conversiunii pedepsei a fost dezbătut prin sentinţa penală nr. 174 din 8 iunie 2010 definitivă prin Decizia penală nr. 2852 din 11 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fapt pentru care a apreciat că există autoritate de lucru judecat.
În continuare, persoana condamnată a formulat o nouă contestaţie la executare având acelaşi conţinut şi prin sentinţa penală nr. 327 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a respins-o ca inadmisibilă, reţinând că există autoritate de lucru judecat referitor la cererea formulată de condamnat cu privire la conversiunea pedepsei.
Astfel, cererea de contestaţie la executare formulată de condamnat care face obiectul cauzei penale de faţă, respinsă ca inadmisibilă de instanţa de fond, are acelaşi obiect ca şi celelalte două contestaţii la executare sus-amintite, astfel încât singura soluţie legală ce se impunea era respingerea acesteia ca inadmisibilă, aşa cum în mod corect a procedat Curtea de Apel Bucureşti.
Aşa cum lesne se poate observa, din analiza înscrisurilor existente la dosar rezultă că persoana condamnată s-a adresat instanţelor naţionale cu cereri de contestaţie la executare având acelaşi obiect respectiv conversiunea pedepsei aplicată de statul de condamnare în sensul realizării cumulului juridic al pedepselor aplicate pentru fapte concurente, cererile fiind respinse ca inadmisibile pentru existenţa identităţii de obiect, părţi şi cauză.
De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Decizia nr. 36 din 14 decembrie 2009 în recurs în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabilind că cererile repetate de revizuire, respectiv contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora.
După pronunţarea acestei decizii, codul de procedură penală a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 fiind introdus art. 462 care prevede la alin. (3) că cererile ulterioare de contestaţii la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărare.
Înalta Curte relevă că atitudinea manifestată de persoana condamnată de a formula în repetate rânduri cereri de contestaţie la executare invocând aceleaşi motive soluţionate anterior cu autoritate de lucru judecat, denotă o exercitare abuzivă a dreptului de a formula cereri în faţa instanţelor, mai ales că problema conversiunii pedepselor a fost dezlegată tot printr-o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, respectiv Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 când a statuat că instanţa română în soluţionarea cererii având ca obiect conversiunea condamnării trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de codul penal român.
Faţă de toate argumentele prezentate reţinând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte urmează ca în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să respingă ca nefondat recursul formulat de condamnat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.M. împotriva sentinţei penale nr. 486 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1675/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1307/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare... → |
|---|
