ICCJ. Decizia nr. 1825/2012. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1825/2012
Dosar nr. 17155/3/2011
Şedinţa publică din 29 mai 2012
Deliberând asupra recursului declarat de revizuentul-condamnat T.C. împotriva deciziei penale nr. 314 din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 304 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în temeiul dispoziţiilor art. 394 lit. a)-e) C. proc. pen., de petentul-condamnat T.C. cu privire la sentinţa penală nr. 613/2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de 50 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 613 din 26 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, (Dosar nr. 48446/3/2005), petentul condamnat T.C. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare, reţinându-se în sarcina sa comiterea unei infracţiuni de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen. a unei infracţiuni de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen. şi a unei infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 C. pen.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 195 din 14 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admisă cererea de contopire formulată de către petent, fiind contopite cele trei pedepse aplicate prin sentinţa penală nr. 613/2007 cu pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 1584 din 20 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi prin sentinţa penală nr. 1626 din 15 august 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, urmând ca petentul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 15 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 2 ani închisoare, petentul-condamnat urmând a executa în final o pedeapsă rezultantă de 17 ani închisoare.
În aceste condiţii, petentul-condamnat T.C. a formulat două cereri de revizuire, solicitând, în esenţă, aplicarea art. 3201 C. proc. pen., articol introdus prin Legea nr. 202/2010, solicitând totodată şi administrarea de alte probe noi.
Prin referatul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a apreciat că cererea de revizuire este inadmisibilă, reţinându-se, în esenţă, că prevederile art. 3201 C. proc. pen. nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile de revizuire, generic arătate de legiuitor în dispoziţiile art. 394 C. proc. pen. De asemenea, s-a mai arătat că în cauză nu au fost invocate şi alte motive ce ar putea cădea sub incidenţa dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. b)-e) C. proc. pen.
La dosar a fost ataşat mandatul de executare a pedepsei închisorii din 05 martie 2008, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în executarea sentinţei penale nr. 195 din 14 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin nerecurare la data de 05 martie 2008.
De asemenea, la dosar a fost ataşată sentinţa penală nr. 1089 din 23 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 22718/3/2008.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma cererii de revizuire formulate în cauză, instanţa de fond a reţinut că petentul-condamnat se află în executarea unei pedepse rezultante de 17 ani închisoare (mandatul de executare a pedepsei închisorii din 05 martie 2008), iar cererea de revizuire a fost formulată cu scopul de a fi aplicate dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., articol introdus prin Legea nr. 202/2010.
Potrivit art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., „până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.”
Prin urmare, pentru aplicarea procedurii de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei, cauza trebuie să se afle în curs de judecată şi să nu fi fost depăşit momentul de începere a cercetării judecătoreşti. În măsura în care hotărârea a rămas definitivă, o astfel de procedură nu ar mai putea fi incidentă. Fiind vorba de o normă procesuală şi nu de o normă de drept substanţial, în cauză este incident principiul aplicării imediate a legii noi. În consecinţă, aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. cauzelor soluţionate în mod definitiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 ar reprezenta o formă de aplicare retroactivă a legii de procedură penală.
Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind vorba aşadar despre erori esenţiale de fapt care afectează o hotărâre definitivă şi care nu pot fi probate decât ulterior, prin descoperirea unor fapte sau împrejurări, care nu au fost cunoscute la data soluţionării cauzei.
Cu toate acestea, chiar dacă necunoaşterea unor fapte sau împrejurări trebuie înţeleasă în sens mai larg (nu doar ca o nemenţionare a lor în actele şi lucrările dosarului, ci şi ca o imposibilitate de dovedire a lor, cu consecinţa neluării lor în considerare la soluţionarea cauzei), este inadmisibil ca prin promovarea unei cereri de revizuire să se obţină practic o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele ordinare.
Prin urmare, cererea de revizuire, pentru a fi admisibilă, trebuie să privească fapte sau împrejurări noi care să poată conduce la concluzia nevinovăţiei condamnatului-revizuent, şi nu mijloace de probă, ca mod de completare a unor dovezi pe situaţii deja cunoscute şi verificate de către instanţele de fond şi de control judiciar. Potrivit prevederilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Legea se referă la situaţii de fapt noi, în sensul că din diverse motive, ele au rămas necunoscute instanţei de fond, şi nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere şi verificate. Or, poziţia petentului-condamnat, în sensul recunoaşterii faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, a fost cunoscută şi evaluată de instanţele investite cu judecarea cauzei pe fond, pedeapsa principală finală menţionată în mandatul de executare a pedepsei închisorii fiind individualizată în urma unei judicioase analize a materialului probator administrat în cauză.
Revizuirea reprezintă, deci, o cale extraordinară de atac care pune în discuţie autoritatea unei hotărâri penale definitive, fiind limitată de legiuitor la anumite cazuri expres prevăzute în dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., în care presupunerea că s-a comis o eroare judiciară prezintă serioase aparenţe de temeinicie. Motivele invocate de condamnat, constând în atitudinea sinceră şi cooperantă nu se regăsesc printre cele expres şi limitativ enumerate de textul de lege menţionat.
Împotriva sentinţei penale nr. 304 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, petentul T.C. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei respingeri a cererii de revizuire.
Pentru a pronunţa decizia, Curtea a reţinut că:
Prin decizia penală nr. 314/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondat apelul declarat şi l-a obligat pe revizuent la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva deciziei penale nr. 314 din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs revizuentul T.C.
În recurs a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. apreciindu-se că în calea de atac a revizuirii poate fi incident efectul art. 3201 C. proc. pen. (reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime) deoarece a recunoscut săvârşirea faptei în cursul cercetării judecătoreşti.
Analizând decizia penală nr. 314 din 23 noiembrie 2011, instanța, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul condamnatului ca nefondat pentru următoarele considerente:
Hotărârile judecătoreşti pot fi supuse revizuirii atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, când un martor expert sau interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals, când un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală, a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia.
Analizând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire conform art. 403 C. proc. pen., instanţa constată că, potrivit textului de lege, se cer a fi verificate două aspecte: dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege; dacă din probele strânse în urma cercetării rezultă date suficiente pentru admiterea in principiu.
Astfel:
I. Cu privire la condiţiile prevăzute de lege:
a) Hotărârea supusă revizuirii. Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. Cerinţa legii are în vedere, ca o condiţie prealabilă, existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive.
În prezenta cauză a fost formulată cererea de revizuire cu privire la sentinţa penală nr. 195 din 14 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secția a II-a penală, definitivă prin nerecurare, astfel încât condiţia prevăzută de art. 393 C. proc. pen. este îndeplinită.
b) Calitatea procesuală activă. Poate cere revizuirea oricare dintre părţile din proces, în limitele calităţii sale procesuale. În cauza pendinte cererea a fost formulată de T.C., condamnatul care a formulat contestația la executare admisă prin sentinţa penală nr. 195 din 14 februarie 2008, în sensul contopirii pedepselor aplicate prin sentințele penale nr. 1584/2006, 613/2007, 1626/2007, astfel încât cerinţa prevăzută de art. 396 C. proc. pen. nu este îndeplinită.
c) Cererea de revizuire. Cererea de revizuire a fost introdusă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti cu indicarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestora. Cererea de revizuire a avut în vedere aplicarea art. 3201 C. proc. pen., redozarea pedepsei, faţă de recunoașterea faptelor. Având în vedere natura cererii și calitatea celui care o formulează, Curtea constată că soluţia pronunţată de instanţe este corectă.
Aplicarea art. 3201 C. proc. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în căi extraordinare de atac, a fost a fost examinată de Curtea Constituțională într-o materie conexă. Astfel, în ceea ce privește excepția ridicată în dosarele aflate în contestație la executare, pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive, au fost publicate în M. Of. al României, Partea I, nr. 853/02.12.2011 Deciziile Curții Constituționale nr. 1470/2011 şi nr. 1483/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen.
Curtea Constituțională a constatat ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. referitor la judecata în cadrul recunoașterii vinovăției nu are legătură cu soluționarea contestației la executare, deoarece, așa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată, aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, numai fondului și care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Prin urmare, nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, iar Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen., excepție ridicată în contestație la executare.
În acord cu instanța de fond și cea de apel, instanța de recurs constată că legea nu prevede nicio posibilitate de invocare a procedurii recunoașterii vinovăție după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar Curtea Constituțională a considerat această interpretare a legii conformă cu Constituția României.
În cauza de față, condamnatul se află în executarea unei pedepse conform mandatului din 05 martie 2008, astfel încât cercetarea judecătorească nu se încadrează în dispozițiile art. 3201 C. proc. pen. Hotărârea a cărei revizuire se solicită a rămas definitivă în 2008, iar textul de lege din anul 2010 are în vedere doar o judecată aparținând fondului fiind aplicabil doar până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Apreciind recursul ca nefondat, instanța de recurs va face aplicarea art. 192 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul-condamnat T.C. împotriva deciziei penale nr. 314 din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul-revizuent la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1767/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1938/2012. Penal. Excepţie de... → |
|---|
